totul se închide în jur,
iar fața, mi se întărește în forme
din ce în ce mai indiferente;
îmi construiesc cu migală o cușcă,
pe care-o voi duce, mai apoi, la plimbare,
în lume
printre oameni ce-și vor purta și ei, cu grijă,
cuștile pe stradă.
îi simt cum se apropie de mine, uneori,
ne privim o secundă și ne încleștăm
corpurile de suflete, iar sufletele,
de grimase uitate pe chipuri,
fiecare din noi trage apoi de obloane.
mirosul lor mă asfixiază
le simt gustul meu pe piele,
iar fețele lor mă crispează.
o secundă, privind din întâmplare,
printre zăbrele...
speriată mă scutur,
de ei și de mine
îmi trag gandurile înapoi pe șiraguri,
noi suntem oamenii "reacțiilor adverse",
iar cuștile noastre,
ne trag după ele pe stradă.