Când mulți aleargă după noi senzații
eu caut printre ei opusul culmii
și în potopul palid de vibrații
mă las strivită de călcâiul lumii

De ce atâta grabă când cocorii
nici n-au gustat din țipătul sosirii?
Iar noi cu bâta alungăm și norii
să nu ne plouă casele mâhnirii

Sau timpul și-a pierdut cumva măsura
înnebunit de-atâta îmbulzeală
și curge-accelerând în crăpătura
"progresului" creat de amețeală?

Doar eu, amebă, mai visez conturul
în care să-mi ascund nimicnicia
tot răsucindu-mi transparența-n jurul
aceluiași punct negru – veșnicia.