duc ferestre de corabie fără încărcătură în colțurile

orelor

fiecare spectru de val
marchează drumul
marea frunzărește aerul
întrebător
faruri ascuțite orbesc
vremelnic
nepăsarea îngustă de lună

m-am trezit cu gândul că ai putea să înalți case

în jurul lor

să-mi cresc iubirile fiecare la adăpostul ei
să pot pleca liniștită

în

cei câțiva centimetri din totalul tău

dar

am simțit pietre prea arse de soare în gât
devreme ai venit
nu măsurasem suprafața pentru acoperișuri
aș fi vrut s-o fac din colți de rechin
să nu am ce cârpi după
și nici nu știam câți

arbori desculți

voi așeza ca un voal peste umeri de mărgean

ți-ai uitat ochii în spatele meu
mă legau murindu-mă
pictură din altă lume
neînțeles de albastră

priveai antarctic cu grade în minus
pe gene
în timp ce soarele îți curgea
prin vene

era nefiresc
lumina plecase din casele isprăvite
păreau linii împinse stângaci într-un desen de copil
mimând copilăria toată
pe drum

îmi pare rău că trebuie să-ți spun tocmai ție
o pasăre flamingo se preface
că adună
obosite resturi