am asteptat
din toamne desprindeam frunze
mă întristam printre arborii grei
și-am încercat
sevă în trupul lor pustiu
să plâng să râd
să știu
să te nasc
pe ramul înalt
mugur aprins

dar mereu se făcea totul
fără înțeles
ca într-un sfârșit
ca într-un vis


***


între două nopți
gust ploaia dimineții de toamnă
și cât aș vrea să nu-nțeleg
cum, iată, frunzele mor...



***


s-au întristat greierii
sub lacrima dimineții ruginii
și au tăcut in adancul orelor
ca murirea