În seara aceea începusem să plâng chiar în fața lui
Nu mi se întâmplase niciodată așa ceva
Și el zâmbea în același mod bizar, de parcă
Totul depindea de el, numai de el și de hazard
L-am rugat să nu mă mai privească
Însă dispăruse ca un demon cu un zâmbet haotic
Și trist…

I-am povestit tot ce am știut vreodată să povestesc
I-am încredințat toate secretele păstrate atâta timp
I-am zâmbit cum am știut eu mai frumos
Și i-am cântat o slovă scrisă de îngeri
Însă nimic nu mai era de ajuns, nimic nu-l mulțumea
Doar glasul meu ce implora mai mult,
Mai mult…

Așa că devine imperios necesar să îi spun adio
Și să-l privesc cum pleacă senin de lângă mine
De parcă nu îi pasă de nimic în lume
Nimic nu-i poate face rău, nimic nu-i face bine
Și nimic nu poate să-i atingă inima de fier
Pe care am părăsit-o fără să mă întorc
Demult…

Am reușit deci să devin chiar eu
Ce nu vroiam să devină el vreodată
Am reușit fără să încerc
Am încercat fără să sper
Între demoni și îngeri nu e decât un simplu pas…