Sunt eu, femeia
Port în ochi nemărginirea cerului,
iar în suflet,
am ascuns zbuciumul mării...
Am primit, în dar, o viață
Păcat! N-am fost învățată cum să o trăiesc.

Cufundată în fotoliu, îmi aprind o țigară...

Străbat cu gândul toate culorile și sentimentele mele

Uit țigara aprinsă în scrumieră...

Am învățat dualitatea cuvintelor.
Am aprofundat minciuna și ura.

Scrumul țigării se alungește...

Pășesc încet, cu grijă, pe marmura neagră
a sufletului meu
Mi-a fost frică de cuvinte. Se loveau,
ca un ecou, de mine. M-au durut

Þigara a ars, aproape jumătate...

Am găsit lacrimi albastre... le-am cules
Plâng râzând
Așa e viața mea? O țigară aprinsă?


Ușa camerei se izbește de perete.
E atât de multă lumină!
Te privesc, deslușindu-te greu...
Întinzi brațele spre mine! Tremur de fericire!

În acel moment, sting, în mare grabă,
țigara și renunț la fumat
Pentru totdeauna.