îi scobeau trupul
aruncau amintirilor carnivore ligamentul rotund
aprindeau o lumânare înlăuntru
să poată vedea de oriunde
drumul spre casă
fresca distrusă de umbrele dese
și circul nenumitei zile
îi lingeau palmelor
petele gri deschis cu dungi albe iar
vocea-i adăugată din plăcuțe mici de metal
îmi spunea cum tac mestecenii toamna
pe luna nouă cum arde apa
în spatele scenei adevăratul pianist
desfăcea iertarea în aripi lungi de hârtie ceruită
avea culoarea aerului
împletea cu un fir de iarbă nevăzutul
șuieratul șerpilor
guri întredeschise
doar ochii mai țâșneau dincolo de buze
colivii eliberate de sunete
născute în prelungirea sufletului