Fumam o țigară,
călare pe timpul oprit.
Și peste tot în jur,
frunzele galbene ale toamnei mă impresurau
cu explozia lor de un colorit aurit,
gândindu-mă la plimbările
făcute în copilărie,
în timpul cărora adunam frunzele
mari, unele încă verzi, ce urmau să fie puse
la uscat între foile unui dicționar prăfuit.
Așteptam începutul scolii
și mă gândeam la mirosul prafului de cretă…
și la aceleași frunze aurii,
cu forma lor perfectă
care umpleau curtea.
Seva ce mă însuflețea
răpise viata de la seva acum moartă
a frunzelor desprinse din copaci
și condamnate la putrefacție.
Se stabilea un fel de legătură
între mine și padurea
pe care o ghiceam prezentă,
nemarginită și galbenă, atentă,
dincolo de zidurile scolii.

Acum, fumând o țigară,
savurez momentul
în timp ce stau retras,
închis într-o dimensiune paralelă,
ca un spectator care asistă la coridă.
Cu diferenta ca pe mine,
corida nu mă interesează.