Nu mă-ntunec,
nu alunec,
să se surpe timp, nisip,
pe ale sumbrei mele
umbre,
nu-mi întorc
chipul spre lună
nu mă plîng
de rana frunții
nemurirea doare-ușor,
chiar cînd ochiul îmi adoarme,
în sfîrșitul
dintre lumi,
să își guste din odihnă,
din cununa grea de spini.

Pe frontoane
nu mă-mpiedic
de-albe pene,
tresăriri,
aripilor să se bată,
să alunge grei gargouils.

Nu mă arde,
nici îngheață,
apa ochilor albaștri,
sau tăciunele cel negru,
ce-a dat foc fără lumină
lacrimilor dintre ei...

Nu mă urc pe turle,
goală,
ce supliciu efemer,
gleznele pline de sînge,
să m-agăț de vise,
rău,
Vini rămase atîrnate
și întoarse greu pe dos
ca niște uscate
haine,
flori presate în noroi,
pagini de jurnal fanate,
întrerupte de altoi...

Nici în vis
n-alerg furată,
și nici mușchii nu mă dor
sacrii cum se cheamă,
odată
febra-mi trece
rotitor,
transparențe camuflate,
sticla mată de decor,
bestia realității
mă sărută plin de dor
dincolo de gratii
goale,
canibali de versuri
mor,
dar mai mușcă din iluzii...
tandru, gros,
în
cîn
tă
tor.