Fluturi nu mai cresc in mine… nu mai mangai frunze si flori si rotunjimi de coline… spulber si aduc nori negri plini de ploaie si de intuneric… ascult picurii… ploaia cum isi arunca prin fiecare lacrima simfonia… si plang cu ea roua si cresc nori flamanzi de lumina si pace… si dau secunde stralucitoare bifurcate de neincredere si urlete de durere… mi se lovesc norii granitici de arcadele muntilor si isi imprastie sarmanii sangele transparent peste arsita lumii… nu imi mai aduc albinele simplitatea vantului si povestea ciorchinelor de stelute care le sporesc simtirile primavara tarzie… papadii nu imi zboara soarele si parfumuri de liliac nu imi aduna ziua… nu imi mai fredoneaza vrabiutele dorurile in ritmuri de castaniete… imi suiera uraganele si imi vantura gandurile in fiecare clipa… imi tulbura apele lupii si imi invenineaza visele taratoarele sfori sleioase, imi frang oasele bizonii si imi devoreaza pielea insectele apelor… imi lasa timpul secundele in aer… simt ca voi ramane o vesnica pasagera pe caile Pamantului negasindu-mi niciodata copacul cu radacini de fier, cu ramuri dese si zburlite de frunze albastre si flori albe… la a carui umbra sa imi odihnesc pentru totdeauna linistea… nu se mai aduna in abisul meu decat dorul fluturilor ce cresteau odata in mine…Î