Strig pe pervazul alienării, un nume
și mă clatină fiorul toamnei, și simt
fericirea agoniei, ca un preludiu sentimental
în care scările se rătacesc și își reduc intensitatea
și mă indrept spre marginea mării, legănând o amintire,
dar oare ar exista emoția,
fără rotirea inimilor amețite de beții nocturne?
Nimic, îmi spun și nimicul mă reculege,
trântind bolta părerilor de rău
că am fost odată și odată am spus: SUNT
iar acum incerc să dezleg verbul: A FI
să-l pot analiza, neperforat de existență
să-i pot reduce forfota mereu grațioasă
și să-mi reduc din tâmpla mată doar un por
prin care să respir golul nemuririi,
dar să mă-trec cu alții în lungul șir al morții
și să mă proclam ratatul părerilor de rău.