Angela Furtună în dialog cu Mihail Gălățanu














ÎN LUMEA LITERARÃ FUNCÞIONEAZÃ OMERTA




„Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viața asta”






Stimate Domnule Mihail Gălățanu, ati fost absorbit cu strălucire de traiectoria unui mare poet vizionar. Poate că nu întîmplător v-ați născut chiar în ziua cînd ne părăsea pentru totdeauna Nichita Stănescu. Cel care v-a debutat, în 13 decembrie 1983 în SLAST, și anume Domnul Alex Ștefănescu, vă consideră un adevărat Paganini al poeziei, „ținînd sub bărbie, în locul unei viori Stradivarius, un dicționar”. Sînteți un poet predestinat ?

M-am născut, atunci, în 1983, ca poet în spațiul public. Neîndoios, poeții sînt predestinați, pînă în ultima și cea mai fina fibră a lor. Nu numai vocația, harul, e o predestinare, ci pînă și amănunte ale sale. Dar, și aici, ca în oricare lucru lumesc, există liber arbitru. Poți renunța. Sau poate renunța poezia la tine. Deși îl stimez pe Cărtărescu și, chiar, într-un fel, mi-e drag (fără să-l cunosc foarte îndeaproape), nu pot accepta interpretarea morcelată, postmodernă, a lumii, pe care el o dă. Pentru el, lumea e o derută. Pentru mine, lumea e definitiv salvată. Prin sacrificiu divin. Pentru mine, divinitatea e aproape, familiară, nu e indepărtată, este proximitatea imediată. Ea susține lumea, iar relația mea cu divinitatea e foarte strînsă. Contrar sfinților, divinitatea mă lasă să greșesc, să învăț, este conciliantă și calmă, liniștită. Există un singur element prin care mă constrînge: iubirea ei, o iubire nesfirsită. Să scrii despre condiția misticului e una – și să o trăiești, direct, pe proprie piele, e cu totul altceva. Abia apoi poți scrie. Idealul meu este: viața ca operă, opera ca viața.


Ce rol au avut în formația Domniei Voastre școlie românești și prin ce mecanisme v-au susținut evoluția? Vă întreb acest lucru pentru că studiile profesionale vă consacrau poate mai mult unei cariere științifice, mai degrabă decît Literelor, iar pe de altă parte, se știe, nu există facultate de scriitori, există un destin de scriitor, de artist.

Pentru mine, mai importanți sînt oamenii decît școlile. Profesorii. Ei fac școlile. Ei sînt școlile. Oamenii sînt școlile. Și eu am fost profesor, la rîndul meu, la liceu/ clasele a noua, a zecea, am predat Desen (Tehnic) și nu numai. Dar, din fiecare școală, am rămas cu cîte un profesor în minte. De la școala generală din Galați, cu profesorii Lateș (engleză), Botezatu (română), Chivu (învățătoare). De la liceul militar din Cîmpulung Moldovenesc, cu profesorul de română (Latiș) și cu profesoara de franceză. De la liceul din Craiova, cu profesorul de română și, mai cu seamă, cu cel de fizică (Safta). De la facultate, cu profesorul de Matematici Superioare, Stanciu Toma, căruia i-am și dedicat o carte, Dumnezeu să-l ierte.


„Știri despre mine”(1987), „Scrâșnind în pumni, cu grație”(1993), „Bunicul Kennedy”(1996), „Evanghelia după Barabas”(1996), „Mireasa tuturor”(1997), „Poetus captivus, un poem dat de la Dumnezeu cu mîna lui Mihail Gălățanu și ochiul lui Felix care se dedică Nicoletei, soață”(1999), „Memorialul plăcerii”(2000), România cu prostii”(2001), „Diapazonul plictisit”(2002), „Mormântul meu se sapă singur”(2003) , toate acestea sînt etapele unui discurs poetic foarte original, care vă plasează pe raftul din față al poeziei românești. Cu fiecare carte, ați cunoscut un nou început. De cîte vieți literare ați mai avea nevoie pentru a spune tot ce ați avea de spus, pînă la capăt?

Viața se scrie pînă la capăt, fără oprire. Oricum, și așa ni s-a fost hărăzit, aici, pe pămînt, foarte puțin.
Eu am senzația că de abia am început. Pînă acum, n-a fost decît încălzirea. Modelul meu de maturitate e, oricum, Goethe. De la Rimbaud la Goethe e chiar un drum pe care nu știu cînd, pe nesimțite, l-am parcurs.


Arta mînuirii cuvîntului este, probabil, punctul forte al unui edificiu literar prin care vă plimbați cu nonșalanță. Exagerez dacă fac aprecierea că v-ați născut pentru cuvinte, din cuvinte și întru cuvinte?

Niciodată cuvintele nu m-au ascultat ca în viața asta. Romanul e un complement al poeziei, pentru mine.





„Dumnezeu este primul meu lector”





Fără stîngăcii, fără nici o ezitare, fără poticneli, drumul pe care ați plecat în literatura română părea demult așternut în așteptarea Poetului. Ați intuit și schițat cel mai bine, de undeva de pe acest drum, ce va să zică „farmecul dureros” al lui Mihai Eminescu, aflîndu-vă dumneavostră înșivă în aceeași rezervație de aleși ce respiră farmec, sporindu-i menirea de a ademeni genialitatea. Definiți farmecul poesiei lui Mihail Gălățanu.

Nu e vorba, anume, de farmec, ci de ceea ce prețuiesc eu mai cu seamă în poezie. Și, în primul și-n primul rînd, prețuiesc forța. Dacă forță nu e, mai nimic nu e. Expresivitatea. Plasticitatea. Profunzimea. Meseria de vizionar. Puterea de a crede în ce scrii.


De la „Flacăra” la „Expres”, apoi „ Flagrant”, „Capital”, „Playboy”, „Evenimentul zilei”(unde ați fost redactor șef) și ,de curînd, la „Flacăra” din nou...Iată publicațiile în care v-ați investit timpul de după abandonarea carierei inginerești, în favoarea celei jurnalistice. Este evident că ați fost atras de presa scrisă, de bucuria de a trage , astfel, în fiecare zi cîteva gloanțe cu pușca. Ce anume v-a sedus la jurnalism?

Experiența dintîi a fost la „Flacara” și nu degeaba am revenit acolo. Existența trebuie trăită pînă la capăt, direct, nu virtual, deși aventura e,în primul rînd, interioară. Fără aventura interioară nici nu există aventură. Aventura, în general, cîtă e ea în lume, este doar reflexul aventurii interioare.


Vă simțiți împlinit făcînd jurnalism, mai precis făcînd un jurnalism ca acesta, din România, unde anii 90 au promovat un anumit tip de discurs foarte original, dar strident pînă la auto - discreditare adesea, prin urmare destul de repudiat de maeștrii genului din Vest?

Jurnalism înseamnă, totuși, o meserie foarte înaltă. Cum ți-o faci, asta e o problemă mai curînd personală. E problema ta. Eu am făcut-o cu pasiune – și am vrut să îmbătrînesc în meseria asta, pe care, ce-i drept, uneori am blestemat-o. Ceea ce Occidentul a pierdut este inima. A cucerit mai multă cerebralitate – și a pierdut ceva din coordonata fundamentală care definește omul: participarea afectivă.


Mă tem de cuvintele care s-ar dovedi prea neputincioase în fața rolului lor de interfață între doua entități ce doresc să comunice. Dar tocmai de aceea, vă întreb, pentru cine scrie jurnalistul Mihail Gălățanu ( care nu este un știrist, ci un om pus pe developat realitatea la modul cel mai serios cu lentila unui adevăr neîndurător)? Aveți în fața ochilor un cititor virtual, cu un orizont de așteptare bine definit și căruia îi „vorbiți” cu „human touch” , sau faceți o presă abstractă, de conjunctură?

Sigur, poate există și un portret-robot, dar nu pentru portretul robot scriu eu. Eu scriu, în primul rind, pentru Dumnezeu. Dumnezeu este primul meu lector. Dumnezeu mă citește primul. Se entuziasmează, este oripilat, se întristează. Oricum, Dumnezeu ne citește pe toți. Dar, dacă tot vorbim de identitatea cititorului meu, eu scriu pentru un cititor-sinteză: pentru cititorul lui stănescu, lui ion barbu, lui cărtărescu, lui danilov, lui ivănescu, lui brumaru, lui rimbaudelaire, lui lautreamont, lui pound...

Iar la „Flacăra” îmi doresc să fac o revistă grozavă, dar pentru asta am nevoie de timp. Și nu puțin, cel puțin un an sau doi.










„Eu atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferență crasă. O indolență condamnabilă în fața istoriei”




Ați abordat calea alergătorului de cursă lungă. Niciodată în grup, niciodată cu spatele acoperit. Cenzura v-a răpit bucuria întregului la prima carte, iar ulterior ați fost obligat să nu vă puteți alege ușor ritmul, mijloacele, tonalitatea. Ați învins, totuși. Ce gust au aceste bătălii, al căror succes vine atît de tîrziu, încît miza lor se pierduse de mult în amintire?

Cred că două instituții au distrus șansa reconstrucției României culturale postrevoluționare. Una este editura „Humanitas”, alta Uniunea Scriitorilor. Nu mă duc pînă la Parlament sau la Ministerul Culturii. Ministerul Culturii e o pleavă, o rușine. În timp ce unii scriitori mor de foame, Răzvan Teodorescu, un individ incalificabil, decorează pe funcționarii ministerului. Pentru ce? Pentru că n-au făcut nimic pentru cultura română? Cultura română e făcută zob de acești pitecantropi. Ce e Ministerul Culturii? Un bordel? Ce servicii ne oferă el, nouă, scriitorilor? Și iară dă-i cu Dinu Săraru, cu Dinu Păturică, Răzvan Teodorescu, o jenă în cultura română. Nici Caramitru nu e mai presus. Cine e Caramitru? Și Ministerul ăsta, în care nu se înîmplă nimic – cu grație – de aproape cinsprezece ani post-revoluționari. Măcar de l-am transforma în bordel, Ministerul ăsta al Culturii, tot am mai beneficia și noi, scriitorii, de niște servicii. Măcar ar angaja funcționare tinere, frumoase, cu care să-ți îneci amarul, dupa ce te îmbeți la cîrciuma de la Muzeul Literaturii. Pe gratis. Sau în euro. Instituție incalificabilă, profund inutilă, profund coruptă, care trage sfori pe bietele boli ale scriitorilor. Ãștia mor pe capete, iar functionarele de p-acolo se rimelează, iși bagă cafelele în burdihane, își trag pe degete cu ojă. Își bagă botul în ruj, ca să-l lase pe prohaburi. Și-au făcut sediu nou? Pentru ce? De ce era nevoie să bage banii într-un sediu nou? De ce au nevoie funcționarii din Ministerul Culturii de un sediu nou, în timp ce scriitorii nu au o minimă protecție socială? Și o altă dezamăgire am trăit cu Gabriel Liiceanu. Toata lumea Liiceanu în sus, Liiceanu în jos. Am fost și eu parte, recunosc, dintre cei care l-au admirat pe Liiceanu pînă la arhetip. Arhetipul filozofului-potențial, al înțeleptului în cetate. De aici și dezamăgirea. După ce-a moștenit banii Editurii Politice, Gabriel Liiceanu a făcut un lucru măcar pe jumătate bun, frumos, înalt, curajos, lăudabil: a scos edițiile românești ale lui Cioran, Ionescu, Eliade etc. E drept, toate cu numai cîteva zeci de mii de exemplare în plus. Nu era nevoie de ele?, o sa mă întrebați. O, ba da! Dar, poate, în aceeași măsură, e nevoie și de un suport pentru generațiile mai tinere. Altfel, unde o să se duca literatura română? Pe urmă, c-așa va fi învățat dumnealui de la maestrul lui, Noica, s-a gîndit că ar fi o pierdere de vreme să încurajeze tinerii. Humanitas e o editură numai de morți (frumoși, e drept, iluștri, cu totul adevărat) - și alții pe cale să moară. Alții mai publică doar pe sforării politice. Și e „editura-fanion” a culturii românești. Întrebată de ce nu publică poezie, editura-fanion a culturii românești a răspuns, implicit ori explicit, prin glasul lui Liiceanu: nu se vinde. Arătați-mi și mie un singur scriitor român dupa Cărtărescu (hei, treziți-vă, domnii mei, sîntem la două decenii și ceva după debutul său), publicînd la Humanitas! Nouăzeciști? Vai de mine! Gabriel Liiceanu, monumentalul, statuia, le-a arătat ușa. Aldulescu? Dacă-l întrebați pe Liiceanu, pun pariu că se va holba la dumneavoastră si va întreba, pe sub ochelari: cine-i ăsta? E în echipa de polo a României? Joacă mingea pe maidan? Și oricum e prea necopt, a împlinit abia 50 de ani. Cei de după Liiceanu sînt nenăscuți, nu mai există. Fraged în cultura română se oprește la Liiceanu. Daniel Bănulescu? Nu, e prea mucos pentru aroganța lui Liiceanu. Hai, spuneți-mi, n-am dreptate? Ioan Es. Pop? E prea june și ăsta, să se mai coacă. Razvan Petrescu? De ăsta precis iarăși n-a auzit. Nu mai vorbim de „doua-miiști”. Monumentala editură a lui Liiceanu nu se apleacă pînă acolo pînă la a publica debutanți. Aroganță sfruntată! A cuiva care a promis totul în gîndirea românească și a ratat totul, ajungînd să scrie jurnale după care leșină pe streașină adolescentele întîrziate și greu obținătoare de orgasm. De ce nu s-ar vinde Aldulescu? În cazul în care ar beneficia de o susținere similară cu cea a editurii Humanitas pentru Cărtărescu? Zău, eu nu-i pricep pe ăștia, generatia 60-80 în cultura română! Își închipuie că sunt eterni? De ce nu-și mai dezlipesc fundul de scaune? Și, în cazul în care au totuși fundurile lipite, de ce nu îi ajută și pe cei din generațiile care ar trebui sa „vină”? Nu e numai cazul generației mele, 90 – ci și a două-miiștilor. Îmi vine să-i strig lui Gabriel Liiceanu: domnule Liiceanu, dumneavoastră n-ați fost niciodată tînăr? Atunci, de unde această zgîrcenie, această obtuzitate? O să spuneți: aha,îl atacă pe Liiceanu! Aha, e un atac concertat împotriva lui Liiceanu, Theodorescu, Uricaru, fiecare staroste pe undeva, în felul lui. Nimic mai fals. Atac o mentalitate. O lipsă de generozitate. O indiferență crasă. O indolență condamnabilă în fața istoriei.




„Avem nevoie de o lume nouă, genuină”




Confiscat de spațiul dintre poesie și jurnalism, s-a întîmplat că nu v-ați putut abține să nu călcați și în grădina cu fericiri a prozei. Așa s-au născut „Meșterii de clopote”[corect: „Atelierul de clopote”](1999), „Strada Plantelor”(2001), „Mireasa fără corp”(2002), volume care v-au consacrat ca prozator ce cultivă cu eleganță stilul gazetăresc-esoteric. În ce relație vă aflați astăzi cu romanul și cît de mult îi este de folos poetul Mihail Gălățanu prozatorului Mihail Gălățanu?

De cînd cu disoluția genurilor, etajul prozei, al poeziei, al romanului funcționează, oricum, doar ca niste sertărașe. Fiecare moment de inspirație își caută forma.


Ce vă place și ce nu vă atrage la universul editorial de astăzi din România? Unele lucruri pot fi corijate și autoreglate de mecanismele pieții, altele se pot isca din noi cerințe, pînă astăzi inexistente. Dar, la urma urmelor, ce ar trebui să reprezinte cartea la nivelul anului 2004 ?

Nu există o editură națională care să ne reprezinte. Humanitas e un mausoleu, așa că nu-i nici o problemă că-l dărîmă pe ăla din Parcul Carol. O adunătură de moaște. Tocmită pe banii Editurii Politice. Pe bani de curve ale regimului trecut. Pentru orice scriitor român sub 45 de ani, Editura Humanitas e o rușine. E inexistentă, realmente. Datorită înfumurării unui singur om, care e ce? Filozof? Îndoi-m-aș! Scriitor? Dar și ceilalți sînt scriitori. Atunci, de ce sînt tratați așa? Noica, dacă ar fi trăit, le-ar fi dat zece la palmă la discipolii ăștia ai lui, căcăcioși. Și-ar fi scos cureaua și le-ar fi înroșit curul. Au făcut, în cultura română, Marele Fîs. Liiceanu, care făcea apel către lichele, a ajuns să practice impostura. Să facă, acum, apel către el însuși. Știu că vorbele mele nu vor avea nici un ecou. Toți ăștia fac la fel: cîinii latră, caravana trece. Ce, veți zice, a ajuns Liiceanu ăsta și editura lui o problemă națională? Da, eu cred că a ajuns. Liiceanu nu, editura da. Și toți, cu laissez faire, laissez passer. Fără curaj. Cum să te cerți cu Liiceanu? Ce, ești nebun? Nu te mai publică ăsta în veci! Unde te mai „clasicicizezi”? Și, dacă am dreptate, ce să-i fac? Să-l menajez? De ce? M-am săturat, mi-e scîrbă. Avem nevoie de o lume noua, genuină. Asta e drama pe care o trăim noi, scriitorii nouăzeciști. Și generația „doua mii”, idem. După ce a căzut comunismul, optzeciștii și boșorogii s-au pus în fruntea bucatelor – și de aici nu mai ies decît cu picioarele înainte. Și acum îi moștenesc pe cei morți, îmbălsămați, iluștri. Uitați-vă la parodia numită Eugen Uricaru. Eugen Uricaru e o parodie după Laurentiu Ulici. Care i-a săpat destoinic scaunul lui Dinescu. Ãștia-s mai rai ca zidul Berlinului, mai rai decît comunismul.


Care este soarta cărților pe care le-ați scris pînă acum? Aveți timpul necesar pentru a vă administra opera?

Nu, pentru că editurile din România sînt, mai toate, neserioase. Nu poți să faci proiectul unui edificiu undeva. Oferta lor e aproape nulă. Ar fi de vorbit despre reeditări? Unde? Dacă nici măcar scriitorii ajunși la apogeu, cei din generațiile 60-70, nu au unde să-și reediteze opere de manual, ceilalți unde?






„Portretul meu nu sînt eu. Este aproapele meu”




Generațiile de poeți care vin, cele care nu au nici un raport cu comunismul, pentru că nu l-au apucat și nici nu au fost infestate ideologic sau cultural, au un discurs total diferit de tot ce știm noi, „ceilalți”, și asta nu numai din cauză că este vorba de autori mai tineri, ci pentru că avem de a face cu conștiințe mai sărace în false piste. Cum vi se pare literatura ce vine? Vă rog să faceți recurs, aici, la aceeași intuiție cu care ați emis sentințe memorabile vizavi de unele fenomene sau de unele personalități din cultura română.

În primul rînd, cei care scriu după 1989 au cîteva caracteristici clare. Au renunțat la esopism. Nu neapărat și la parabolă. Au directețe. Frustețe. Au explozie. Au un raport cu sacrul. Nu au pudoarea cenzurii, ci doar pudoarea lor inșile. Cîtă este ea. Sînt dezinhibați. Istoria literară le va datora această relaxare. Au, deasemeni, implicare socială. Au atitudine. Conștiință politică și civică. Nu exclud, personal, implicarea în politică, atunci cînd va exista un moment propice. Nu îmi e frică de macularea, prin intervenție personală, în politică. Sigur că pericolul există. Dar, dacă toți am sta cu frica în sîn, ar trebui să nu mai intrăm, în nici o pădure, de frica fiarelor.


Cînd ați fost la Paris, în 1995, cu bursă pentru cursurile Centrului Fondation Journalistes en Europe, ați avut plăcerea de a-i întîlni pe Doamna Monica Lovinescu și Domnul Virgil Ierunca. Sînt zece ani de atunci, între timp s-a deschis și Casa Lovinescu de pe Bulevardul Elisabeta. Istoria începe să învingă unele rușinoase conspirații ale tăcerii. Cu ce sentimente priviți acum către familia de mari scriitori a Lovineștilor, care au scos de mult România în Europa și au cultivat cu consecvență un liberalism cultural elegant ce a înnobliat cultura română?

Îmi pare rău dacă am să vă dezamăgesc, dar preferatul meu dintre Lovinești rămîne Vasile Lovinescu, cel căruia îi port o mare dragoste – și o mare admirație. Vasile Lovinescu este unul dintre cei mai mari scriitori ai generației interbelice, doar ca nu este, încă, recunoscut ca atare. Este egalul lui Eliade, dublul lui Cioran, echivalentul lui Þuțea. Nimic mai prejos. Dimpotrivă. Dar asta nu înseamnă ca nu țin foarte mult, în felul meu, la Monica & Virgil. Amîndoi sînt cu totul admirabili, sînt pîinea lui Dumnezeu. Care poate hrăni lumea.


Aș dori să vă fac o rugăminte mai neobișnuită pentru sobrietatea cultivata în interviurile cu scriitori: considerați-mă un duhovnic și în același timp o oglindă. Ați putea să vă faceți autoportretul prin confesiuna astfel invocată, plecînd doar de la elementele și temele pe care vi le resuscitează întrebările mele și neevitînd nici un amănunt mai delicat?

Portretul meu nu sînt eu, este aproapele meu. Sînt prietenii mei. Cei literari și cei neliterari. Sînt, cei literari, Nicu Þone, Marian Draghici, Luca Pițu, Emil Brumaru (o mare tristețe mi-a lăsat în suflet retragerea din cîmpul literelor a lui Dan-Silviu Boerescu, a fost cea mai mare șansă a criticii literare românești de după Nicolae Manolescu). Am vrut, în enumerarea anterioară, să dau doar cîteva nume, la întîmplare, cele care-mi vin acușica pe limbă. Și ar trebui sa întregesc portretul și prin prietenii cei neliterari, sau mai puțin cunoscuți. Dar sînt, în portretul meu, și alte etaje. Alex. Ștefănescu, de pildă, nu intră în această categorie a prietenilor. E mai mult decît atît. Alex. este unul dintre cele mai minunate lucruri care mi s-au întîmplat în viață. Este bucuria inimii mele. Niciodată nu i-aș putea mulțumi pentru întreaga lui generozitate. Și, de notat, relația noastră durează de douazeci de ani, într-o lume literară în care toate lucrurile se schimbă. Alex. este bunul-călăuzitor în literatură. El e cu totul altceva decît prietenii. Alex. este mentorul. Mentorul spun, dar nu maestrul. Maestrul este unul singur și (aproape) ocultat. Mă refer la maestrul în trup. Căci există și un maestru neîntrupat, iar acesta este al tuturor, Christos.


Cu firea asta impetuoasă a Domniei Voastre, cu atitudinea de insurgent care încă nu v-a parasit nici în discursul jurnalistic, și nici în cel estetic, sînteți genul care se implică în facerea Binelui public ca într-o bancă de organe pentru îngeri, inepuizabilă. Aveți ceva să vă reproșați privind eficiența demersurilor dumneavoastră, de vreme ce sînteți genul care este convins că bisturiul cuvîntului poate schimba lumea?

Sînt convins că, nemijlocit, cuvîntul schimbă lumea. Ar fi de ajuns să luăm cuvîntul Evangheliilor. Să luăm toate cărțile religioase. Daca Christos este Logosul, iar Christos a schimbat/poate schimba lumea, atunci, implicit, Logosul are puterea de a schimba lumea. Cuvîntul schimbă lumea.






„ Ce mai înseamnă astăzi statutul de membru al Uniunii Scriitorilor?”




Ce valență subtilă a satisfăcut abordarea la un moment dat de către Domnia Voastră a cochetăriei cu stilul licențios-ireverențios aplicat unor teme tabu ale conștiinței publice? De observat și faptul că o similară pulsiune a avut și Dali, în unele perioade de creativitate , sau în capitole savuroase din „Jurnalul unui geniu”. Regretați unele hazardări ?

Nu, cum sa le regret? M-am distrat copios. E drept, că am achitat și nota de plată. Un ilustru profesor din Cluj, aflat în juriul Uniunii Nescriitorilor&Nevăzătorilor din România, a declarat, ritos, în chiar ședința de juisare, că „Gălățanu nu va lua premiu US decît peste cadavrul său, pentru că a scris O noapte cu Patria”. Cadavrul, din păcate, încă nu s-a întîmplat. Deunăzi, baștanii (bașkanii, de fapt!), bulangii Cu-culturii rromânesti au acordat Ordinul Meritul Cultural. Toți sînt acolo, colegii mei, Aldulescu, Bănulescu, Ex. Pop, mă rog – Gălățanu, nu, că a scris pe Patrie cu prostii. Marius Ianuș, nici el. E prea tînăr, vorba cavalerilor templieri. E ca la școala generală, eu am spart toate geamurile cu mingea. În acest timp, însă, Uricaru & comp. (compania însemnînd, în acest caz, chiar cîteva vîrfuri ale Uniunii, căci eu, ca scriitor, n-am avut nici un beneficiu substanțial de pe urma statutului de membru!), care a păpat, împreună cu Ulici și alți camarazi de la US, vreme de vreo zece ani, aproximativ cîte un milion de parai de la Casino Vernescu, își face, încontinuare, liniștit, jocurile&mendrele. De fiecare dată, ca și Ianus, sînt ocolit. Mi se spune, mai pe ocolite sau neaoș, că am insultat Patria și că, în consecință, nu sînt dorit. Că sînt prea „licențios”.
Dar eu nu pot fi la fel de licențios, oricît m-aș strădui, ca marii maeștri de lupanare ai momentului. Mai cu seamă lupanare politice, economice, culturale. După gîndul meu, Uniunea Scriitorilor e o țeapă, asemeni FNI, SAFI, alegerile din 1990, 1992, PSD-ului, Ministerului Culturii. Þeapă, pur și simplu. La adăpostul acestor instituții, unii își exersează tertipurile, își cos sforăriile. Fac trocuri.
Și mai e un lucru de spus, de subliniat, cu un creion foarte roșu și foarte violent: în lumea literară românească funcționează omerta. Legea tăcerii. Nimeni nu spune nimic. Nimeni nu face ca mine, pentru că e sinucigaș. Uitați-vă la Marius Ianuș. Bun, rău, descreierat sau nu, abil, schizofrenic, oricum v-ar veni la gură să-l faceți, are, măcar, o calitate: urlă. Și urlă pentru că îl doare. Pentru că suferă. Urlă cu sau fără motiv, poate ignobil, uneori lovește pe la spate, dar își permite un lux major: cel al unor momente de sinceritate. Mă face și pe mine albie de porci. Restul, majoritatea adică, sînt în cloacă. Și le place să fie în cloacă. Adoră. Obțin orgasm din jeg.
Omerta literară e foarte dură. Funcționează cu adevărat, eu am simțit-o pe proprie piele. Ministerul Culturii ventilează mari sume de bani. Ce face cu ele? Le spală, după părerea mea. Ministerul Culturii e o mare spălătorie de bani. Sau o spălătoreasă. Asta cred eu, oameni buni, condamnați-mă pentru opinie periculoasă, frauduloasă. Omerta literară nu iartă. În primul rînd, ești tăiat de la premii. Apoi, de la Uniunea Scriitorilor, de la deplasări, decorări, Meritul Cultural, Cartea Românească, edituri. Ești tăiat și de la Ministerul Culturii: finanțări de cărți, subvenții, sume, finanțări proiecte editoriale, festivalul de la Neptun, manifestări în teritoriu, invitații la festivaluri literare, achitarea drumului la Struga etc. Aș putea să vă dau trei exemple: unul:experiența mea cu US la plecarea în Slovenia, la festivalul de poezie de la Medana, doi: relația cu Observatorul cultural, care mă înjură sistematic pentru un simplu motiv pe care Simona Popescu mi l-a spus foarte clar: cum poți fi prieten cu Dan Boerescu? Trei: subvențiile și premiile literare, de la care sînt sistematic eliminat. Am să fac, pentru oricare publicație care îmi cere, următorul lucru: am să pun premiile literare vizavi de opțiunile juriului. La fel, în cazul subvențiilor. Și am să afișez „juriile rușinii”. De ce nu sînt date în vileag juriile rușinii și tranzacțiile lor lamentabile, balcanice? Pe fiecare jurizare ar trebui pus, mare, juriul care a făcut-o. Comisia care a atribuit subvențiile. Pe urmă, o altă poveste suculentă: cea a Fondului Literar. Toate trebuie spuse. De ce, după moartea lui Ulici, săpătorul lui Dinescu, s-au mușamalizat toate lucrurile? Acestea au un singur răspuns:OMERTA!
Și încă o chestie: aș vrea să convoc, începînd acum și aici, o dezbatere publică: fac un apel către toți scriitorii români să fie alături de mine și să ia în discuție problemele grave care frămîntă societatea scriitorilor români. Să începem cu primul apel pe care intenționez să-l propun: CE MAI ÎNSEAMNÃ ASTÃZI STATUTUL DE MEMBRU AL UNIUNII SCRIITORILOR?


Pe ce drum veți continua să alergați în forță mai departe , de unul singur și imprevizibil în traiectorie: pe cel al prozei sau pe cel al poesiei? Care sînt proiectele la care lucrați în prezent?

Păi, drumul pe care am fost deja mă cam condamnă, mă cam frustrează, mă cam izolează, deși eu nu vreau asta. Nu sunt mazochist. Dar slobod la gură am să rămîn. Am să înjur tot ce merită înjurat. Culmea, eu sînt un hedonic, mă bucur imens de viață, nu am simțul martirajului, deși am dorința jertfei. Sacrificiul schimbă, și el, lumea. Sacrificiul, cum am mai spus, e valoarea supremă sub soare și sub lună.






„Homo Zappiens sîntem noi. Noi , cei care trișăm, clipă de clipă”



„Mormîntul meu se sapă singur” este o capodoperă din acelea care îl schimbă radical pe cel ce a cunoscut-o: astfel am descoperit că moartea este o stranie fecioară ce cîntă într-o cutie de rezonanță pe care o are Mihail Gălățanu. În ce constă sentimentul vieții la cineva care poate scrie în acest chip despre moarte?
Pe de altă parte, prin ce mijloace mai poate ramîne vie o cultură aflată la ceasul globalizării, resimțit oarecum ca un moment palpitant al nunții la români, și anume acela cînd se fură mireasa?

Nu globalizarea este problema noastră. Ci faptul că tocmai cei care denunțau încremenirea în proiect sînt, culmea, primii care încremenesc. Ca și cum am fi asistat la o premoniție. Sumbră. Oamenii nu mai rămîn vii. Aceștia sînt morții pe care trebuie să-i înviem. Vechea gardă a anilor 70-80, frustrații de atunci, s-au întors și nu numai că, astazi, conduc România, ci o și controlează. În politichie și, deopotrivă, în cultură. Trebuie făcută curățenie. Trebuie ars locul. Pîrjolit, dacă e nevoie. De văzut, pînă la capăt, cazierul fiecăruia. Personal, am avut o mare șansă că nu m-am înrolat nici în partidul comunist, nici în rețeaua securității. Am fost în liceul militar, unde superiorii mei au gasit de cuviință să-mi dea vot de blam, lucru care atunci era mai dificil, dar astăzi poate fi mai degrabă un lucru pe care alții și l-ar trece la bilă albă. Întîlnirea mea cu Securitatea a fost sporadică. Aproape fără să o știu, cînd aveam vreo 13-14 ani. A venit un profesor și ne-a dat un soi de extemporal în care trebuia să spunem cine desenează svastici pe ușile sălilor de clasă. Eram în clasa a opta. Profesorul ne-a strîns extemporalele, le-a dus la director, iar acesta – sau împreună, nu stiu – le-a dus la un nene despre care am auzit, ceva mai tirziu - căci el nu țin minte să ni se fi prezentat -, că ar lucra pentru Secu. Era o lume în care, de mic, erai pus sa devii „limbă”. Asta era partea rea a lucrurilor, căci exista și o parte bună. Sufletul de grup al românilor era mai dezvoltat, era mai multă solidaritate. Și, de aici chiar, prin consecință, era mai mult interes pentru literatură. Pentru cultură, în general. Cu toate că, și la vremea aceea, cultura era o cenușăreasă, bună de pus la colț pe coji de nuci.


Ce vă comunică epoca pe care o trăim? Cine are nevoie astăzi de poesie? Cine citește astăzi proză? Încotro se duce Homo Zappiens și dacă pe traiectoria lui mai are un loc scriitorul, fie și la clasa turist?

Poezia nu funcționează singură. Ea este parte a unui întreg. Ea dezvoltă inima. Este un fel de culturism al minții&inimii, deopotrivă. Poezia construiește simțul sublimului. Reconstruiește noblețea. Și puritatea primordială, cea pierdută. Nu cred în poeții lipsiți de coloană vertebrală. Da, ea poate fi flexibilă. Însă trebuie să existe.
Homo Zappiens nu sîntem numai în politică. Nu numai în fața televizorului. Homo Zappiens există, deopotrivă, și în cultură. Homo Zappiens nu e o specie care să apară doar la televizor. Homo Zappiens sîntem noi. Noi, cei care trișăm, clipă de clipă. Trișăm și iar trișăm. Trișăm viața. Trișăm moartea. Trucăm viața. Trucăm moartea. Și, la urmă, nu ne mai rămîne nimic. Și eu trișez. Disperarea mea, dezastrul meu este că, într-o lume care nu mai e pură, nu mai poți rămîne pur. Dar, atunci, mai poți avea o singură consolare: poți depune mărturie despre puritate. Despre puritatea pe care tocmai ai pierdut-o și care nu se mai poate întoarce decît prin grație divină.




***
Blog Angela Furtuna