Un test de rezistență critică


Cartea intitulată sugestiv Constelația tăcerii. Sub semnul trandafirului, a lui Vasile Ghinea, a primit Premiul „Slam Râmnic” al Festivalului Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a VII, Râmnicu Sărat – Edineț, 2014, și a apărut, cum era și firesc, la Editura Rafet. Sunt înmănucheate între copertele ei 9 studii critice cărora li se adaugă un bogat evantai de considerații aparținând unui mare număr de exegeți care i-au salutat poetului și criticului râmnicean aparițiile editoriale anterioare, unii chiar de două sau mai multe ori, atât pe suport de hârtie cât și electronic: Marin Ifrim, Stan Brebenel, Valeriu Sofronie, Dumitru Ion Dincă, Tudor Cicu, Dumitru Istrate Rușețeanu, Ion Roșioru, Traian Gh.Cristea, Ion Enache, Theodor Răpan și Nicoleta Milea.
Primul eseu îi este ocazionat de Evanghelia Apocalipsei - Epifanii, piesă de rezistență a unui amplu proiect lirico-evanghelic al poetului Theodor Răpan care ocupă un loc unic „în planul poeziei românești” (p.10). Comentatorul își temperează cu greu potopul impresiilor și găsește întotdeauna ritmul grăbirii încete, de la întâlnirea, percepută ca o adevărată sărbătoare spirituală, cu cartea până la savurarea fiecărei pagini care-i conferă acesteia specificitate inconfundabilă. Schimbarea unghiului exegetic se asociază fericit cu tot atâtea revelații lecturale. Fiecare afirmație e argumentată cu citate judicioase din cartea comentată, acestea alternând, la rândul lor, cu cele extrase din gânditori de aleasă spiță, cum este, de pildă, des pomentul Constantin Noica pentru care Vasile Ghinea are un adevărat cult. Rezultă un discurs exegetic impecabil articulat în perspectivă comparatistă, cu analize, de mare profunzime și acuitate, pe text, întotdeauna la obiect, fără digresiunui narcisist-epatante inutile. Ipostaza de ghid în universalitatea poeziei nu este deloc una confortabilă și eseistul e conștient de dificultatea misiunii asumate: „Se vor găsi voci, pro și contra Poetului-Mag, în dualitatea existenței umane, dar mai ales pro și contra comentatorului acestei lucrări, supus la un test de rezistență. Lirica acestei Evanghelii are o tonalitate de bronz, noutatea unei idei (ca un pretext), apelul la Cuvântul biblic pentru salvarea condiției Poeziei, bine înveșmântată, bine condusă, de la prima până la ultima pagină, de meșteșugul lui Theodor Răpan într-o manieră sui-generis, ceea ce dă măreție de simbol Omului în general și Poetului în special, într-o limbă demnă de universalitate” (p.20).
Exegetul nu-și dezminte niciodată harul de poet, nici măcar atunci când vorbește de poemele altora, precum în această avântată abordare a cărții Ecoul tăcerii. Epifanii stelare a Nicoletei Milea: „Poeziile sunt pași, existență, trăire cu noi și prin noi. Poezia are revelația creației lui Dumnezeu în eul liric al artistului. În fiecare poezie se simt bătăile inimii. Privim prin cuvinte, gândim în cuvinte, cuvintele sunt zidiri, zidirile noastre despre lumea în care s-a născut Cuvântul” (p.21).
Articolele lui Vasile Ghinea au un suport teoretic solid, cultura literară a exegetului râmnicean nefiind deloc una asimilată la apelul de seară. Astfel, în discursul său eseistic se întâlnesc, prin extrase aforistice, Dante Alighieri cu Nichita Stănescu, spiritul nipon în care scrie Nicoleta Milea cu cel biblic al marei poezii dintotdeauna și de pretutindeni. Numitorul tematic comun care vertebrează poemele Nicoletei Milea, „trăitoare în Cuvânt” (p.25), este singurătatea, așa cum la Theodor Răpan era tăcerea.
La Ion Stanciu, căruia îi consacră două cronici mai mult decât aplicate, remarcă și evidențiază încrâncenarea acestui poet de a accede la Cuvânt, respectiv la dumnezeiere. Regretatul poet buzoian, nu de multă vreme trecut la cele veșnice, este analizat și din perspectiva de cântăreț al dragostei și al femeii iubite căreia îi atribuie ipostaze lirice dintre cele mai semnificative. Ion Stanciu se întâlnește mereu, fie că-i vorba de perspectiva abordării cuplului biblic, fie de fascinația pe care-o exercită Eminescu asupra noastră a tuturor, cu același deja și de mult reperial Constantin Noica. Concluziile exegetului frapează și aici prin capacitatea de sinteză ca și prin tăietura aforistică a frazelor: „În peisajul liric românesc, Ion Stanciu este o voce reprezentativă, în care Cuvântul este vectorul Ideii pe care o cultivă în esențe și în care cele două elemente, teluric și celest, reprezintă capetele unui pod, predestinat și fragil în realitate, peste care viața este prezentată în toată nuditatea și dualitatea ei, alternând în accente de frumos, amărăciune și regret. Ion Stanciu demonstrează că are, încă, rezerve lirice și îmi exprim speranța de a ne reîntâlni cu lirica lui” (p.33). Primul volum de care s-a ocupat a fost Constelația miresmei, iar cel de al doilea Pasteluri metafizice, socotit „filmul plecării” lui Ion Stanciu, dar și „regretul părăsirii vieții terestre” (p.34). Moartea și eliberarea de trupul vremelnic este „o trecere în lumea celor vii”, cum o spune - citată în recenzie, la pagina 35, Zoe Dumitrescu Bușulenga. Temele pe care-și dezvoltă discursul poetic Ion Stanciu sunt și aici poezia, poetul, cuvântul, umbra, piatra (exploatată liric cum de nimeni altul de Nichita Stănescu, după cum observa într-un studiu Titi Damian), privirea, grădina, divinitatea și încă multe altele în care este esențializată „poezia unui spirit de o luciditate dincolo de firesc, o conștiință la cote majore, care își anticipează transcenderea, momentul părăsirii existului, a organicului. Este expresia lirică a unui filozof, a unui spirit rar, pentru care lumea creată de divinitate este filtrată într-un mod inedit, la contactul dintre a fi și a nu fi, ca o sugestie la To be or not to be, that is the question a lui Williams Shakespeare” (p.40).
În Valeriu Perianu, căruia-i recenzează „Ghid de conversație pedagogică” (poezie), salută cultivarea poeziei filozofice și gnomice: „Autorul cultivă poezia de idei, fără constrângeri, cu aforisme, contradicții, filozofie, coerență și fluență” (p.42). Poetul analizat obține, ca și Nichita Stănescu, efecte poetice din exploatarea ludică a categoriilor gramaticale, cultivând jocurile de cuvinte, schimbând, aparent forțat, genurile substantivelor sau diatezele verbale, cultivând parodierea înaltă, de ținută filozofică, a ținerii unor lecții (literatură, religie, muzică, dirigenție, muzică, educație fizică etc) ca și de, în partea a doua a volumului, „învățare a timpului liber”. Valeriu Perianu este o „rara avis” în peisajul poeziei românești actuale, „sigur în expresie” dovedind abilități lingvistice și ritmice-incantatorii de excepție și de incontestabilă fluență. Citatele aleste de exeget sunt mai mult decât convingătoare pentru a îmbia contaminant la lectura poetului cu o „imaginație debordantă” și care ne ajută - Nichita dixit - să ne descoperim pe noi înșine, înainte de a-l descoperi pe poetul „măreț” care este Valeriu Perianu.
Tot din unghiul raportului poetului cu Cuvântul și, prin el, cu Dumnezeu, e abordat și Dumitru Istrate Rușețeanu a cărui poezie are un consistent „suport biblic” (p.50) și pendulează între acceptarea miracolului vieții și dezabuzarea de factură hölderlineană atunci când își pune problema rosturilor poeziei, dar conclude că „poezia este unitatea de măsură a veșniciei” (p.54). Poemele acestui poet nu atât de cunoscut pe cât ar merita-o fructifică organic ecouri nichitastănesciene și ating, nu odată, tensiunea din Psalmii lui Tudor Arghezi. Nu putea fi ocolit nici caracterul protestatar al poeziei practicate de Dumitru Istrate Rușețeanu, protest vizând deopotrivă condiția umană în care, nu se putea altfel, e implicat automat și Dumnezeu. Nu ne putem înfrâna plăcerea de a-i da, încă o dată, întru concluzionare, cuvântul exegetului-eseist: „Dumitru Istrate Rușețeanu este un pictor liric care realizează imagini pe o pânză a vremii, între piacere dispiacere, în care atracția o constituie ineditul, unicitatea experesiei, curajul de a scoate Cuvântul la înaintare ca o ariergardă și de a-l împinge în soluționarea conflictelor lirice” (p.58).
Poezia lui Iulian Neacșu din Capcană pentru îngeri (1995) este diagnosticată drept „o poezie solară, cu elemente marine în care își face simțită prezența țipătul pescărușului, ca un cadru și în care dragostea, esență a vieții, este ca un fir roșu pe tot cest parcurs liric” (p.60), „ poezie cu esență de pastel și care „ne vorbește de un romantism modern, în imagini deosebit de grăitoare, un cavaler rătăcit în alt timp, de iubirea care întreține dragostea acestei himere numită viață” (idem). Cuvântul liric al lui Iulian Neacșu se intersectează fericit cu cel biblic. Se insistă mult și pe bună dreptate asupra poemelor de dragoste din cartea analizată, aplecările asupra textelor fiind, de fiecare dată, magistrale și raportate neîncetat la textul (de profil) al lumii. Evidențiate într-un mod aparte sunt motivul ferestrei și al fluturelui, implicit al trecerii timpului care nu doar că nu iartă pe nimeni, dar avivează dorul până la limita insuportabilului.
Cu aceeași acribie și acuitate e abordată și poezia de dragoste din Tăceri, lacrimi și iubire (2012) a Marianei Rogoz Stratulat. În definirea conceptului-miracol care este iubirea e citat din nou, Constantin Noica, acesta invocându-i, la rându-i, telescopic pe Voltaire, Rabindranath Tagore Și Paul Claudel. Lacrimile poetei sunt „expresia unei cunoașteri catafatice” (p.71). Nicăieri ca în această recenzie de întâmpinare. Vasile Ghinea nu ne lasă senzația că inspiră poezie prin toți porii. El își întărește argumentele recurgând la citate din autori ce au simțit, fiecare la vremea și în cultura lui, nevoia să definească rolul dragostei în viață, în general, și al femeii în cadrul cuplului erotic, în special: Albert Camus, Nichita Stănescu, Constantin Noica, Chateaubriand, Simone de Beuvoir, Pedro Calderone de la Barca, Octavian Paler, John Milton, Guy de Maupassant și alții. Reproducem și noi, cu riscul de a-i nedreptății pe toți ceilalți, aserțiunea camusiană. „Clipele de dragoste, de tandrețe, ne fac să uităm, mizeria cruntă a acestei vieți” (p.74).
Șirul studiilor din cartea lui Vasile Ghinea se încheie cu cel consacrat Victoriei Milescu, autoare „trăind în Cuvânt și prin Cuvânt” (p.77). Existențele fastuoase ale acestei poete intransigente și consecvente în a-și face din scris un de netăgăduit modus vivendi constituie „o radiografie a societății românești în toată dualitatea ei, o societate în care omul modern nu își găsește echilibrul, o societate în care aspirațiile, idealurile au devenit noțiuni vetuste” (idem). Meticulosul exeget reproduce, adevărat record în materie, din amplul poem Oameni fericiți aproape trei pagini. Poeta realizează, grație talentului ei impecabil, respectiv a frumuseții sufletești și a ținutei morale și civice elevate și justițiare într-o societate care se maculează cu fiecare zi, „o frescă tulburătoare, în deplină concordanță cu realitatea momentului” (p.81). Autoportretul pe care poeta și-l face în Bagajul genetic i se pare criticului, și ni se pare și nouă, antologic: „Sunt o gâză fosforescentă/ dar ea/ luminează puțin și soarele”.
Maestru al inserării și exploatării critice a citatului, procedeu de care ne-am lăsat contaminați întru empatetică adecvare la subiect, Vasile Ghinea este un nume pe al cărui simț valoric se poate miza. Constelația Tăcerii. Sub semnul trandafirului o dovedește cu prisosință. Drept care îi așteptăm cu nerăbdare și interes viitoarele cărți. Testul de rezistență critică la care s-a supus de bună voie a fost trecut în chip strălucit.

Ion Roșioru
2.10.2014