Sâmbătă, 15 noiembrie, Teatrului Mic din București a prezentat la Köln spectacolul « 89, 89, …fierbinte după ’89 », turneu realizat de Institulul Cultural Român de la București în colaborare cu Centrul Cultural Român din Köln.

“Vreți un spectacol cu povești romantice și lacrimogene? Nu veniți aici!
Vreți o comedie drăguță și călduță care să vă adoarmă? Rămâneți acasă cu televizorul! Vreți un spectacol snob și prețios? Ați greșit adresa!
Vreți să aflați ce mai e nou? Vă interesează un spectacol care să vă privească personal? Cinci dramaturgi noi v-au studiat și au scris pentru voi cinci piese care nu s-au jucat niciodată. Aveți curajul să vedeți ce au gândit? Vă așteptăm! »

Sunt cuvintele regizoarei Ana Mărgineanu, care se pot citi pe cartea poștală promoțională a spectacolului Teatrului Mic « 89, 89, …fierbinte după ’89 » care e și realizatoarea scenariului, după texte de Ștefan Caraman, Peca Ștefan, Petre Barbu, Paul Cilianu și Călin Blaga. De când a avut loc premiera, cu cinci ani în urmă, spectacolul se joacă neîncetat cu sala plină. Mai mult, în anul 2004 a câștigat Marele Premiu la Festivalul de dramaturgie de la Timișoara, Premiul Special al Juriului la Festivalul de dramaturgie Contemporană de la Brașov, precum și premii pentru cei mai buni actori, acordate lui Coca Bloos și Gheorghe Visu.


Piesa este un spectacol ieșit din liniile tradiționale. Distanța scenă-public dispare nu numai prin așezarea actorilor în mijlocul publicului, dar și prin permanenta provocare a spectatorilor de a participa la problema pusă de spectacol: „Ce ne facem cu România de azi? Unde ajungem dacă mai continuăm așa? Cum a fost cu putință?” Sigur că a fost, atâta vreme cât anul de grație „89” a devenit număr folosit pentru sex-telefon, limba română s-a golănit și vulgarizat, democrația și libertatea sunt prost înțelese de cei mai mulți.

Spectacolul Teatrului Mic e un semnal de alarmă. O oglindă ținută riguros în fața spectatorului: Uită-te bine! Ce vezi? Cum arată România de azi? O hartă tricoloră aplicată pe chiloțeii unei Marlyn Monroe sui-generis care ne cântă șlagărul liniei fierbinți de telefon - 89,89. Ce este democrația? Dar libertatea? Libertate e și pe scenă! Că ne șochează sau nu. Actrița oferă sânii spre a fi palpați de spectatori. Dar din joaca auto-ironică, propusă ințial, spectacolul intră într-o analiză profundă a românului post-decembrist, așa cum e el, din punct de vedere social, emoțional și moral. „Crâmpeie din viața cotidiană” se perindă prin fața spectatorilor: nostalgici nemulțumiți, conflicte familiale - soț-soție, părinți-copii, tați ratați, neputiicioși și agresivi, tineri fară studii ahtiați după bani și „merțane”, sau care, speriați de viitor, vor să părăsească țara. Limbajul e dur, în anumite scene voit vulgar, dar oare nu e asta limba română care ne cutremură pe toți și pe care o auzim în România zi de zi pe stradă, ba chiar și la televizor?

Poate dacă o auziți și pe scenă o să vă fie mai clar, ne spun autorii spectacolului. „Uite, scrie în text. Eu nu fac decât să interpretez” ne spune Coca Bloos, arătându-ne paginile de text șifonat.

Dar nu e totul pierdut, a rămas încă multă omenie și iubire. Ultimul episod e o confruntare a dragostei cu dragostea. O tânără pereche locuiește împreună cu o bunică invalidă și decrepită într-un apartament. Nici dragoste nu pot face în voie, căci bunica intră peste ei în cameră, pe un scaun cu rotile, mută si cu privirea pierdută. Tânărul vrea să-și ia iubita și să părăsească țara. Dar ea nu poate. Deși îl iubește. Cui rămâne bunica? Tocmai i-a facut spumă de cireșe, „să-și aducă aminte”...


La sfârșitul spectacolului toți actorii apar pe scaune cu rotile, înlemniți și triști sugerând încă o dată România anchilozată și resemnată.


Coca Bloos, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Isabela Neamțu și Cristian Iacob au pus în joc toată virtuozitatea și măestria profesională, îmbinând monologurile, jocul cu publicul și scenetele propriuzise într-un tot impecabil realizat de regizoarea Ana Mărgineanu.


Pentru publicul din diaspora care nu are ocazia să frecventeze spectacole de acasă din dramaturgia românească contemporană, multe din ele chiar devenite de-a dreptul manifeste, spectacolul Teatrului Mic „89, 89.... fierbinte după ’89” e o provocare de a ne da jos „ochelarii roz” de pe nas și de a vedea lucrurile așa cum sunt.