VÂNDUÞI PE DOI HRISTOȘI
motto: -“LÃSAÞI COPIII SÃ VINÃ LA MINE, ȘI NU-I OPRIÞI!”
-“Avem copiii lui!”


Sunt acasă. Mihaela, soția mea, ațipeste în patul din sufragerie. Marina, fetița noastră de 2 ani și 5 luni, doarme în pătuțul de lemn. Simt nevoia să fumez. Nu am țigări. Ies în stradă. Nu încui ușa de la casă. Mă voi întoarce repede. La Tita este închis. La Cici este închis. Ajung în barul lui Alfredo. Intru la parter, la clasa “underground”. Cumpăr țigări și o cafea. Mă așez pe un scaun la o masă liberă, în dreapta intrării, la fereastră. Ascult muzică. Vasilică, piticuțul cu barba țepoasă și mâna frântă, stă cu cotul pe masa din stânga barului, și falca sprijinită în palmă. Are ochi de viezure. Vânzătoarea, slabă, albă și pitică, are căciuliță neagră pe cap și sporovăiește într-una. Vasilică dă din cap și o completează din când în când. Sunt trei mese pe stânga și trei pe dreapta. Pe mijloc, culoarul de trecere. Intră în bar doi băieți. Se așază la masa a doua din dreapta. Îngrijit îmbrăcați, iau câte o cafea și fumează. Intră trei fete. Ce frumoase sunt! Una este țigancă și are sânii mari și provocatori. Stă cu fața spre mine. Prietena ei cu fusta scurtă și picioare lungi stă cu spatele la mine. În dreapta lor, cu fața spre mine, cea de-a treia, bruneta, cu o față de înger. Închid ochii ca să nu îi intersectez privirea care mă găsește. Și revine asupra mea. Și iar. Sunt atât de tinere. Nu cred că au 17 ani. Apare, însoțit de o femeie blondă cu fața suptă, Ulisse, colegul de școală generală, azi zugrav fără atestat. Este băut și gălăgios. Îmi beau încet cafeaua. Intră un flăcău solid, în trening, cu o scurtă de fâș sportivă. Se uită la mine speriat. Pare încurcat. A coborât dintr-o DACIE parcată în fața barului. Este trei pe patru. Iese. Intră iar. Se uită la mine încurcat. Îl privesc și îi fac semn ușor din mână. “Lasă-mă ! Aici sunt pe mâna mea !” Așa am gândit. Iese, se urcă la volan și pleacă. De ce i-am gândit așa? Nu îl cunosc. Cine știe. Dansez din ochi, cu ochii închiși. Timpul trece. Culeg imagini în discontinuitate. Frânturi de gesturi. Înregistrez frânturi de cuvinte. Se poate trăi și în discontinuitate.Privesc plantele verzi de lângă fereastră. Fumez. Ies. Mă întorc acasă. Ușa de la intrare este închisă cu cheia. Nu pot să sar pe fereastra de la toaletă. Încerc. Numai Mihaela reușește să intre pe aici când rămânem fără cheie pe afară. Bunicul are 90 de ani. Nu aude. Așa s-a întâmplat și în noaptea nunții. Mihaela a intrat pe geamul de la WC și așa am intrat în casă. Renunț să mai escaladez fereastra. Aș putea să bat la fereastra sufrageriei din stradă. Nu pot. Nu pot să o deranjez. Măcar atâta lucru pot să fac. Să-i cruț somnul. Mâine va avea o nouă zi grea. Lucrează în locul acela care se ocupă de problemele școlii. Este Arhivarul unei piramide de pâine ; este în mașina de spălat a gradelor directoriale, posturilor vacante, a intereselor tuturor. Dormi în pace, Mihaela. Mă reîntorc la Alfredo, la parter. Stau până când piticuța cu căciuliță neagră închide. Ies și mă întorc din nou acasă. Verific ușa. Închisă. Mă reîntorc la Alfredo. La etaj. Clasa LUX. Mă așez la masa de lângă ușă, în stânga. Un câine lup imens vine la mine. Mă miroase. Se lipește de mine. Pleacă și se culcă în mijlocul barului, sub masă. Intră doi tineri și o tânără. Ea este blondă. Intră și trei polițiști. O patrulă. Ascult muzica. Polițiștii pleacă. Mi se închid ochii. Lângă bar, oamenii din stradă. Cei dați afară de proprietar. Afară este ger. Aici este mai bine. Voi trece pe la ei. Casc cumplit. Ca să scap de căscat, iau o cafea. Fumez și beau cafeaua. Casc în continuare. Încă o cafea. Îmi trece somnul. Mă ridic. Mă aplec. Sunt în trening. Dansez un pic cam straniu. Din ochi, din umeri, din vârfurile degetelor, din corp. Combin cu elemente de înviorare pe muzică. Se face ora 1. Barmanița închide. Ies. Încerc din nou ușa. Închisă. Noapte bună, Mihaela. Somn ușor, Marina.
Unde să stau ? Plec spre barul lui Sassu, lângă Sfântul Gheorghe Vechi. Iau o cafea. Barmanița este o femeie voinică, trecută, cu o față care îmi inspira încredere. Apare o patrulă. Șeful se uită la mine, scărpinându-se cu chipiul în cap, reprobator. Soldatul are un automat pe umăr. Îmi aduce aminte de drumul disperării făcut la Găești, ca să obțin o semnătură pe o temă de programare, de la o “personalitate”. Așa ni se cerea nouă, cercetătorilor, în 1994. Să ne fie validate temele de o personalitate în domeniu. Am căutat o personalitate în Craiova. Pentru mine nu s-a găsit. Am găsit la Găești. Pe drumul de întoarcere, în compartiment, am fost încadrat de un polițist, un soldat cu arma pe umăr și un subofițer. Asta a fost. Mi-a fost teamă. Mă întrebam când va scoate arma de pe umăr și va trage. Și cine va ordona asta. Polițistul sau subofițerul. Așa mi s-a părut.
Comand un pahar cu apă. Ies amândoi. Mă întorc acasă. Încerc ușa. Este închisă.
Mă duc lângă oamenii care stau cu mobilele în stradă, în jurul focului. O femeie bătrână, înfofolită în șal și palton care cucăie pe un scaun. O femeie la 50 de ani, care aruncă din când în când un lemn pe foc. Da. Odată le-am dus niște prăjituri. Odată le-am dus un borcan de gem. Altădată nu am avut nimic să le duc. Am stat, i-am ascultat și m-am întors acasă. Este bine să nu fie omul singur. Stau pe un scaun în jurul focului. Femeia matură blestemă. “Așa le face Dumnezeu. Le dă, le dă, și ei nu se mai satură. Și apoi le ia. Și le ia tot “ Ce pot să fac eu? Îmi este milă. Îmi este scârbă. Sunt un neputincios. Aș vrea să ard. Îmi aduc aminte de sfinții care au fost aruncați în foc și au ieșit nevătămați. Atât de mare le-a fost credința în Dumnezeu. Mă ridic. Mă descalț. Frigul caldarâmului îmi intră în tălpi. Fac câțiva pași așa, în ciorapi. După un timp, mă întorc lângă foc. Aș vrea să intru în el. Să nu mai simt. Să nu mai văd. Indiferența. Avariția. Prostia. Răzbunarea. Cupiditatea. Îmi apropii mâinile de el. Apoi fața. Mă dăruiesc lui Dumnezeu. Þin ochii închiși și văd roșu în fața ochilor. Și este fum. Mult fum. Asta este carnea mea, Iisuse. Nu pot să mai respir de fum. Deschid gura. Și respir fumul pe gură. Și repet în gând, ca să mă apăr de tot, de vorbele femeii care mă inundă de ură și milă, de singurătatea nopții și de ger, de babilonia lumii în care trăiesc și de babilonia din mine, de gândurile mele care mă înșeală și care mă pierd, de foc și de fum, de toți și de toate: “Slăvește, suflete al meu, pe Domnul !” “Slăvește, suflete al meu, pe Mântuitorul nostru Iisus Christos!”. Și iar. Și iar. Și iar mă depărtez de foc cu fața și mâinile. Și iar intru în el cu fața și mâinile. Și iar. Și simt o durere și o disperare și un gol fără fund în inimă. Și buzele îmi rostesc: “Vânduți pe doi Hristoși ! Asta a fost ! Doamne, Dumnezeule, vânduți pe doi Hristoși !”. Și ce simt !? Ce simt! Tremur. Tremur. Doi Hristoși. Mă ridic în picioare. Și tremur. “Eu asta nu pot să judec!” .
Mă târăsc către casă. Îmi curge în urmă golul și hăul și lacrima și răul ca o dâră de sânge. Ușa este închisă.
Plec la serviciu în trening, la ora cinci dimineața. Prea devreme.

11 ianuarie 2000
( o amintire din noiembrie 1999 )