Strada


Strada era pustie. Bețivul mergea cu capul în jos, mâinile îi atârnau reci pe lângă corp, reci ca două crengi înghețate. Degetele noduroase de la mâini aveau o formă butucănoasă. Asfaltul era negru. Din când în când îl luminau becurile firmelor unde se vindea non-stop. Pe cadranul luminos scria “DANIIMPEX SRL NON-STOP”. Asfaltul era negru. Bețivul mergea apăsat. Strada se clătina odată cu el ca un cavou. Cavoul era în procesiunea funerara mult așteptată și dureroasă. Cavoul era dus pe brațe. Brațele erau puternice sau nu. Brațele aparțineau unor bețivi înrăiți. Bețivii înrăiți care duceau cavoul beau de stingeau și erau cei mai buni prieteni ai bețivului mort din cavou plecat cu dracii în iad să se rupă și acolo toată ziua și toată noaptea. Bețivii înrăiți care duceau cavoul cu pas apăsat băuseră cu el în fiecare dimineață și în fiecare seară și la fiecare prânz în care el își dorise să bea. Alcoolul le devenise indispensabil. Beau numai vodcă. O rupeau pe vodcă. Cei trei prieteni care se iubeau beau numai vodcă în fiecare dimineață și în fiecare seară. Serile si diminețile le deveniseră toate la fel. Se asemănau atât de mult între ele. Bețivul continua să meargă pe asfaltul negru. De la atâta băutură, începuse să aibă vedenii. Șobolani colcăiau pe străzi. El voia să dea cu piciorul în ei dar ei fugeau sau îi săreau pe picior, încercau să-l muște, îl mușcau. Bețivul nu prea mai avea dinți deloc în gură. Ii mâncase alcoolul cel putrezicios. Îi era scârbă de sine însuși pentru că nu mai avea dinți în gură. Doamnelor le era tare scârbă de bețivul fără dinți în gură mai ales și pentru că mirosea oribil. Mirosea a urină uscată, a nespălat și uneori a rahat. Nu-și puteau închipui cum bețivul ăsta nenorocit nu se spală și cum de se poate suporta așa. Și bețivului îi era rușine că doamnelor le era greață. Îl apuca uneori furia că ajunsese în halul ăla, începea să alerge, să înjure oamenii pe stradă , apoi se arunca pe asfalt în praf și începea să se tânguiască, să se jelească, să se bată cu pumnii în piept, să-și rupă hainele de pe el și părul slinos de pe cap. Cel mai mult îl scoteau din sărite zilele însorite și călduroase, și când se tăvălea pe jos ar fi vrut să-și zdrobească țeasta de o piatră sau să-l calce un tren. Oamenii se mai adunau în jurul lui, unii îl ocărau, dar nu zăboveau prea mult în cerc. Plecau pe la treburile lor. Bețivul tot pe jos era, disperat, deprimat, rănit, sfârtecat. Îi vedea pe oameni cum își strâmbau nasurile și le mai vedea și privirea disprețuitoare. E groaznic, domne, groaznic, își spuneau spectatorii între ei. Încasatorul de bilete ce supraveghea intrarea la spectacolul” O zi obisnuită din viața unui cerșetor alcoolic universal” mânca dintr-o înghețată. Avea unghii lungi doar la arătător și inelar. Unghii lungi și murdare. Ar trebui ajutat cumva. Doamne ferește să ajungi așa. De ce nu se duce să muncească, spunea altul. E tânăr. Să se ducă să muncească. Sunt oameni bătrâni care muncesc. Ia mai dă-l în pizda mă-sii. Bețivul auzea înjurătura și o altă depresie, mult mai nouă și mai mândră pornea în galop spre el. Bețivul se ghemuia pe spate cu picioarele la piept și o aștepta să-l înhațe. Niciodată depresia nu-l rata. Trecea o femeie din înalta burghezie sau chiar din înalta societate. Dacă vreți să știți cum arată, duceți-vă pe Dorobanți la Mario Plaza sau la cafeneaua “La Belle époque”să le vedeți coborând din Jeepuri negre BMW x5 sau Porsche Cayenne, cu mișcări lascive și tânguitor-stăpânitoare de pisică neagră cu corp schimbător. Când trecea o astfel de femeie bețivul simțea cum cade într-o groapă cu căcăt. Tot timpul îi mirosea a căcat, de fapt trupul îi mirosea a căcat. Și doamna aceea se uita la el cu scârba cu care te uiți la o bucată de căcat care nu e a ta. Bețivul încercase de multe ori să-și explice de ce nu se poate lăsa de băutură. Începuse de mic, de la vreo 13-14 ani. Îi placuse atât de mult prima oară starea de amețeală. Îi plăcuse mai ales pentru că le făcea pe fete să râdă, să-l admire sau să-l dorească. Primele cuceriri le-a făcut beat. Le-a făcut beat pentru că atunci când era beat avea foarte mult curaj și intra în paradis. Viața nu mai era ca înainte după ce pleca cu pluta. Nu mai simțea vidul, nu mai simțea că-l suge viața, că-l suge ca un șarpe. De multe ori viața era un șarpe uriaș cu solzi uriași și dinți uriași de 2 metri, falange-os ascuțite și groase precum colții de elefant. Când îi vedea capul mare cu limba bifurcată cât frunzele lamelă-umedă de palmier lua toți banii pe care-i găsea prin casă și se oprea la primul magazin. Dădea sticla pe gat. Șarpele pleca încet, greoi, odată cu alcoolul care se amesteca cu sângele. Șarpele pleca cu trupul lui masiv ca un trunchi uriaș de copac african, se legăna în timp ce mergea și se ascundea dupa niște tufe în pădure. Pădurea o avea bețivul tot timpul în căpățână. Asta înseamnă că spaima nu dispărea cu totul. Se camufla. Căpățânosul știa că șarpele doarme în spatele plantelor verzi îți intră în ochi verdele și, în beția lui extraordinara-unică vedea frunzele mișcându-se și știa că atunci când se va trezi ele se vor da la o parte-frunze cortina de spectacol-și șarpele uriaș va veni să-și ia partea. Șarpele nu ratează niciodată.