agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-05-26 | [This text should be read in romana] | Submited by Dacian Constantin Nu stiu cine e de vina, cine mi-a bagat in cap ideea. Poate invatatoarea mea, Maria Runcu, care m-a invatat ca nu, nu, cartile nu se scriu singure, nu cresc din pamant, ca iarba, ca ghioceii, ci le scrie cineva, un autor, un scriitor. Poate Ioana Voia, profesoara mea de romana la clasa a V-a, acolo, in satul meu, la Scoala generala din Jucu de jos. Stiam, stiam foarte devreme ca vreau sa fiu scriitor. Oricum, invatatoarea si profesorii mei sunt de vina. Nu parintii, nu, tata voia sa fiu croitoreasca sau, mai bine, contabila la CAP, stai toata ziua pe scaun si nu faci mare lucru, nu-i asa? Mama, nu stiu ce voia pentru mine, poate nu imagina nimic, poate a avut din start destula minte sa nu doreasca nimic in contul meu. Profesorii mei, in schimb, mi-au imaginat viitorul. Navetisti. Tineri. Frumosi. Imbracati frumos si mirosind frumos. Inca neblazati. Extraordinarii mei profesori. Mi-i amintesc, coborand in fiecare dimineata, la 7.45, ca un stol colorat si zumzaitor, din autobus, in Poarta Curtii... Adica in centrul satului, in locul unde pe vremuri, inainte, era poarta de fier a Castelului Banffy. Si unde atunci, in copilaria mea, mai existau tijele inalte de metal forjat ale unei porti absurde, caci gardul nu mai exista, oricine, chiar si oile, puteau intra in vechiul spatiu nobiliar. Pe poarta aceea inutila, devenita nume, ne puteam da huta, daca aveam chef. Azi nu mai exista nici ea. Exista insa numele, amintirea ei supravietuind pur nominal. E ciudat ce usor se topesc domeniile, ce repede se ruineaza castelele, ca cel de la Bontida. "Castelul" insusi, falnic, odinioara loc de rasfat si de lux, cu parc, teren de tenis, cu centrala electrica proprie, fusese transformat in scoala. O cladire frumoasa, in forma literei L, cu ziduri groase de doi metri, cu terase si turnuri, cu sali lambrisate in stejar si cu scari din fier forjat; si, mai ales, cu o curte-parc imensa, plina de copaci seculari, inclusiv un stejar urias, si de tufe de liliac. Din tot mobilierul castelului - carat la o destinatie necunoscuta, spune mama, cu camioanele, in 1948, noaptea, probabil de securitate - pe vremea cand eram eu eleva nu mai ramasese decat o uriasa oglinda venetiana, montata in zid, si un mare dulap galben. Si sobele din teracota in toate salile. Oglinda si dulapul erau in biroul directorului. Cand ajungeam, ca elev premiant, in directiune, ma uitam indelung in oglinda. Directorul, profesor de istorie, domnul Ciurus, ma lasa sa ma oglindesc in tihna si-mi spunea ca e cea mai mare oglinda venetiana din Ardeal. Il credeam. Acum nu mai sunt chiar asa sigura de asta... N-am fost rasfatata acasa, as spune chiar dimpotriva, dar la scoala eram favorita profesorilor. Ei mi-au bagat in cap ca eu trebuie sa merg mai departe la scoala. I-am ascultat. Ei mi-au pus cartea in mana si mi-au cautat, din bibliotecile lor, carti de citit. Romane. Poezii. Atlase. Profesoara mea de geografie, doamna Rodica Bimbea, m-a invatat nu numai sa desenez harti, ci si sa-l iubesc pe Jules Verne. Iar profesoarele mele de romana, cele trei, aproape in fiecare clasa alta, Ioana Voia, Maria Chiorean si Maria Chindris, mi-au adus sute de carti de citit. Tot ele mi-au citit primele mazgalituri - un roman fantastic, poezele - si au decis ca, oho, am talent, deci trebuie sa citesc mult ca sa invat sa si scriu. Vara, iar verile copilariei au fost foarte lungi, imprumutam carti de la invatatoarea mea, care statea in sat. Si de la biblioteca sateasca. Era o biblioteca buna, de acolo am imprumutat, intr-o vacanta de iarna, Castelul. Castelul lui Kafka, desigur. Din care n-am inteles atunci nimic. Dar pe care, peste doi ani, cand am devenit liceana, l-am scos din sertarasul memoriei sa-mi impresionez colegii. I-am impresionat, ei stiau doar Metamorfoza. Am avut o copilarie dubla, o limba dubla si o dubla identitate. La scoala, eram eleva cu premiul I, mangaiata pe crestet si rasfatata de profesori, care vorbeau cu mine ca si cu un partener adult; la scoala vorbeam frumos, literar. Acasa, copil pus la treaba, bivolii, mieii, curcile, puii de gaina, plivitul straturilor, scarmanatul lanii, lucruri enervante, toate; si limba ardeleana, dialectul de campie. Imi amintesc ce bataie am luat intr-o vara cand mama m-a pus sa scarman lana si m-a prins ca, sub movilita, ce-i drept, cam mica, de lana scarmanata, tineam o carte din care ma hraneam pe furis. Imi amintesc si cum am citit La Medeleni. Tocmai terminasem clasa a V-a, iar invatatoarea mi-a imprumutat, la inceputul verii, primul volum al Medelenilor. Mi-a placut. M-am dus dupa celelalte volume, dar doamna Runcu n-a vrut sa mi le dea, cica nu erau pentru mine. Am pornit catre casa foarte ingandurata. Si pe drum am urzit un plan. Nu foarte cinstit. M-am intors la invatatoarea mea cerandu-i, in numele mamei, cartile. Mi le-a dat. Acasa am convins-o pe mama ca doamna invatatoare zice ca ar fi bine sa citesc nu numai eu, ci si mica, romanul Medelenilor... M-a crezut. Asa ca am avut multe zile frumoase in care-i citeam mamei, cu voce tare, cartea. Ce nu-i citeam, ii povesteam. N-a uitat-o niciodata, chiar anul asta, cand, plangandu-se ca nu mai are ce citi, i-am dus-o, si-o amintea perfect. Daca eram destul de abila, reuseam, sub acoperirea lecturilor obligatorii, sa citesc destul de mult. Nu cat as fi vrut. Dar pentru carti eram in stare de tot felul deviclenii. Intr-o iarna, de pilda, in iarna 1968, cand mama a lipsit mult de-acasa, ingrijindu-si in Medias prima nepoata, eu si fratele meu am vandut din vinul de casa al tatalui nostru iar cu banii ne-am cumparat baterii - sa putem citi in pat, sub plapuma, dupa ora stingerii - si carti. Atunci am citit Strindberg, Intamplari din arhipeleag, un BPT, pret 4 lei. Aveam 13 ani. Cumparam cartile - ce ciudat suna azi, cand atatea orase nu mai au librarii - de la micul raion de carti din magazinul satesc. Mi-a placut sa citesc. Mi-au placut, intotdeauna mi-au placut cartile. Ma si inhibau, bineinteles, credeam ca oamenii de la oras vorbesc intre ei ca personajele din romanele englezesti si ma teroriza gandul ca eu nu voi putea vorbi niciodata atat de frumos, atat de... nobil. Si, de fapt, nici n-am mai ajuns niciodata sa vorbesc asa de distins ca-n romane... Si-asa, in loc sa devin croitoreasa satului sau contabila CAP-ului, am iesit din realitate si am intrat in fictiune. Si am devenit scriitor. Am trait multa vreme numai pentru aceasta fantasma. Pentru acest miraj infantil am sacrificat cam tot ce poate fi sacrificat. Iar dupa a patra carte, in 1991, cand am fost sigura ca da, am devenit, m-am intrebat, in sfarsit, la ce-mi foloseste. Si a trebuit sa recunosc ca la nimic. Caci am pierdut realitatea printre degete. In fictiunea literara exista, inevitabil, in mod simultan, mai multa realitate decat in viata de zi cu zi si mai putina realitate decat in aceeasi viata cotidiana. Foamea de real, de concret, de normalitate, vinovatia neparticiparii la realitatea celorlalti, vinovatia neapartenentei sunt prezente. Eu le simt. Ii invidiez pe scriitorii care fac jurnalistica - ma iluzionez ca sunt mai "reali" decat mine. Am prieteni reali, cu meserii reale, ingineri, doctori, contabili, profesori, soferi, vanzatoare. Imi plac. Trag cu urechea la cum si despre ce vorbesc ei. Ei au alta limba, un cod mai putin elegant, dar mai consistent. Ei insisi imi par mai "consistenti" decat mine, mai plini de substanta vie a vietii. In comparatie cu ei, imi pare ca eu m-am dematerializat, ca m-am rarefiat. Si ca toti scriitorii, cu micile lor orgolii mari, au patit la fel. Simt scrisul nu doar ca pe o munca dura, plina de austeritate si de iluminare, ci si ca pe un pacat. Un pacat al nepasarii si neparticiparii la viata foarte reala si foarte necajita din jur. Suferinta foarte concreta, orbitoarea suferinta din jurul nostru. Si ma simt vinovata pentru ca eu lucrez, chiar daca din greu, ceva care imi place si care imi aduce multa bucurie, in timp ce alti oameni nu au casa, nu au mancare, nu au slujba, nu au bani de medicamente. Sau nu au o meserie care sa le produca tot atata placere cat imi produce mie meseria mea. Am fost foarte bucuroasa si m-am imprietenit cu instalatorul care mi-a spus, in timp ce-mi repara baia, ce mult ii place sa monteze chiuvete si vase de closet. Mi-a devenit drag nu numai pentru ca-si respecta si iubea munca, ci si pentru ca in fata lui m-am eliberat de orice vinovatie ca eu fac ceva ce-mi place nespus. Altfel, ma tot intreb: ce valoare poate avea un poem bun in fata unui copil bolnav, aflat in faza terminala? Lucruri de genul acesta, patetice, care ma fac sa ma simt, ca scriitor, perfect inutila si perfect vinovata. Ar fi trebuit sa imi aleg o alta meserie, sa fiu asistent social, poate medic, altceva, ceva direct util si pus in slujba suferintei. De aceea, scriitorii care fac si ziaristica imi par, azi, mai la locul lor in lume decat sunt eu. In acelasi timp, rational, stiu foarte bine ca scriitorii, inutilii acestia printre care ma numar, "parazitii" acestia cu carti in tiraje minuscule, refac, prin munca lor de scribi si de inspirati, refac, zi de zi, spatiul umanului. Caci ceea ce este omenesc se poate foarte repede pierde. Ei, scriitorii, si ceilalti creatori refac, prin ceea ce creeaza, umanul. Zi dupa zi. Sisific. Il fac sa renasca, sa se perpetueze, iar in cazurile fericite chiar il imbogatesc. Gandul acesta ma face sa continuu sa scriu. Sa scriu nu doar studii, ci si echivalentul de astazi al rugaciunii, inutilele mele poeme. 3 septembrie 2002, Cluj |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy