...


Suntem orbi in fata naturii, dar avem un ochi format cand trebuie sa analizam o pictura sau o sculptura... sau o opera... suntem critici de arta, dar nu realizam ca arta este natura din care noi facem parte; arta este pamantul, aerul, apa, universul, lumea simpla... asa cum noua ne este greu sa o vedem...uneori, chiar imposibil. Arta nu poate fi ceva creat din elemente artificiale; in acest caz..."creatia" nu este altceva decat o imitatie... a naturalului, a valorii, a unicului.
Nu mai auzim cum canta pasarile, cum bate vantul, cum ploua, dar ascultam cd-uri cu toate aceste "voci" in care sunetul este imitat; ne imaginam ca suntem in natura, ca ne bucuram de ceea ce este frumos in ea, dar ne indepartam fara sa ne dam seama, prin simplul fapt ca nu o acceptam pe cea in care ne aflam, pe cea care ni se pare simpla si lipsita de ceea ce numim "special".Ascultam natura inchisi in pietre.
Nu mai avem curajul sa spunem ce gandim.Mergem pe strazi... suntem grabiti... prea ocupati cu problemele pe care ni le creem special pentru a ne considera importanti. Iubim in gand, ucidem in gand, furam in gand... si ne place sa fim muti... ne simtim in siguranta in carapacea tacerii... intr-o lume in care nimeni nu patrunde cu adevarat. Nu ne poate acuza nimeni de ceea ce suntem. __a nu se pacatui cu lucrul, cuvantul sau gandul...__
Daca sunetul tacerii ar putea fi auzit... Daca am putea intelege tot ceea ce ascultam...
Tacerea este o forma de adevar pe care o acceptam doar in interiorul nostru... preferam sa cunoastem doar noi acest adevar...

Iubirea... putem iubi in tacere?
Ura... putem uri in tacere?
Putem trai in tacere cand dragostea si ura fac parte din noi asa cum sufletul si trupul ne reunesc intr-o singura fiinta?
Cat ne costa sa ne exprimam sentimentele si gandurile? Dar admiratiile si reprosurile? Cat trebuie sa dam in schimbul acestei taceri la care apelam de fiecare data cand ne simtim slabi, cand nu avem puterea sa ne conducem... sa traim asa cum suntem... sa transmitem celorlalti doar "adevaratul eu"? Merifca falsitatea un loc de cinste intr-o lume pe care o facem din ce in ce mai formala? Ne este rusine sa luptam pentru noi, pentru a fi acceptati... asa cum suntem... nu cum isi doresc ceilalti sa ne aiba.
Saracii vor sa fie bogati, anonimii isi doresc celebritate, cei protejati tanjesc dupa libertate; cei mici vor sa fie mari.

Imi doresc sa pot spune ce gandesc fara sa fiu atenta la forma cuvintelor. Vreau sa rad si sa plang fara sa fiu nevoita sa caut mereu explicatii pentru sentimentele mele. Oare de ce este atat de greu sa fie respectata natura umana?