Dincolo de mine

– experiment literar "comis" de un grup de masteranzi
din Brasov-
Katalin Băltin
Adriana Bărbat
Alina Bică
Mariana Frâncu
Cozmina Ilie-Preoțescu
Mihaela Murariu
Bogdan Nicolai

după Simona Popescu

„Un veșnic mister: gaura cheii, ce se află dincolo, ce ai putea deveni dintr-odată prelingându-ți privirea prin vizorul metalic cu un ușor iz de rugină și răceală.”
Uite cu ce metafore mai vin și eu la Ela asta... De parcă altceva mai fain nu puteam să-i scriu decât explicațiile astea pentru curiozitatea mea bolnăvicioasă... De parcă nu m-ar cunoaște de ani buni și n-aș putea să-i zic pe față ce și cum...! Uși, mistere... La urma urmei ce dracu mi-o fi plăcând atât de mult să cunosc oameni, da’ nu așa, normal, ci să-i simt, să-i adulmec, să le văd toate nimicurile...
Mă-nvățasem de mică să păstrez o legătură aparentă cu ceilalți, și nici nu aveam nevoie de mai mult. Și cei din jur erau la fel de singuri ca și mine, degeaba, chiar și Ela cu toate teoriile ei despre realitate.
Hm! Așa eram eu, egoistă și rea și nici n-aveam chef să mă schimb. Aveam dimineți în care alunecând din așternuturi calde ajungeam în fața geamului murdar de atâtea priviri. Lumea părea obscură, fără rafinament cu mișcări rapide și repetate ca un motor uleios și urât mirositor, care te face să crezi că nu se va mai opri niciodată. Îmi întorceam privirea de la geamul negru care mă amăgea. Doream altceva. Atunci apăreau ei, care mă obligau să-mi pun ochelarii și să văd în culori. Prima dată am făcut răni la ochi, iar puroiul alb a rămas împietrit mult timp pe pielea roasă de durere.
Cu vremea m-am obișnuit și a-nceput să-mi placă așa, să consider un privilegiu posibilitatea de a vedea lumea în două feluri atât de diferite, de a mă odihni uitându-mă la ea ca la un joc de forme, ca la un dans straniu, încetinit și oarecum inutil. Apoi, îmi puneam ochelarii groși care mă făceau să stau ghemuită pe pat și să văd că nu sunt singură, că alți și alți ochi bulbucați se holbează la mine. Încet, m-am obișnuit cu toți ceilalți care asemenea mie furau viața prin imagini ascunse după geamuri sau uși.
La început, de câte ori îmi lungeam ochii pe forma aproape feminină a găurii cheii îmi simțeam saliva umplându-mi întreaga cavitate bucală. Îmi mângâia ușor limba, îmi ieșea puțin pe la colțurile gurii, umezindu-mi buzele mușcate. Îmi plăcea să-mi imaginez tot felul de siluete feminine mulate perfect pe forma senzuală ce mă purta mereu dincolo de „cutia” mea. Așa o descoperisem pe Sonia, din spatele unei uși-toaletă în timp ce își masa corpul cu unul din prosoapele de baie. Abia atunci, pentru prima dată am luat poziția în care îmi place să o fac și acum. Mi-am aplecat capul puțin mai în față, mi-am lipit genele de fierul rece, aproape umed al găurii cheii și m-am așezat în genunchi. Acolo am început pentru prima oară să-i ling formele pline și aproape să-i simt gustul parfumat în gură.
Așa eram, de-o curiozitate aproape bolnăvicioasă de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul, ușa. Până acum, pleoapa rămăsese întredeschisă, dar, dintr-o dată, când Sonia se băgase în baie, ochiul acela al ușii începuse să mi se pară strălucitor și viu. Apropiindu-mă încet, puteam să văd limpede aburii cețoși ridicându-se din vană ca dintr-o oală fierbând pe foc. În mijlocul ei trona Sonia. Ochiul îmi aluneca rapid de la sânul fleșcăit și pufos, la colacul de grăsime care-i susținea probabil trupul și la picioarele mult prea subțiri pentru ditamai matahala. Nu era prima dată când ochiul meu curios întâlnea hidoșenii și poate că ar fi trecut mai departe, nepăsător, dacă spaima n-ar fi posedat un neg imens, situat la câțiva centimetri deasupra buricului. Ochi și neg s-au lipit și asta a fost. Am rămas acolo țintită, amorțită, scârbită...
Când mi-am revenit am văzut-o din nou pe Sonia plimbându-și degetele noduroase de-a lungul trupului în timp ce pielea ei scofâlcită se-ntindea și revenea la aceeași formă, ca un arc...
Conturul pe care corpul ei îl prindea, privit prin gaura cheii, îmi dădea o voluptate nebună. De multe ori, îmi plăcea să-mi imaginez un soi de mutilare a acelui trup după despicăturile exacte ale „vizorului” meu. Pentru asta mă îndepărtam ușor de ușă încercând să fac tăieturile cât mai precise. Aproape că-i vedeam carnea roșiatică lipindu-i-se de bucățile de metal.
Sonia rămăsese ridicată în picioare și se săpunea, fără să-i pese de prezența mea. Cânta și sunetele vibrau, săltându-i corpul durduliu. Mișcarea circulară a săpunului pe piele lăsa dâre spumoase. Îi plăcea să se mângâie peste sânii mari și se uita cu interes în oglindă. Se freca apăsat pe brațele musculoase și cânta într-un ritm languros.
Mă întreb de ce era atât de veselă și de corpolentă; mă fascina bălăceala Soniei, aburii care mă cuprindeau și pe mine, năvălind pe gaura cheii.
Am auzit un zgomot prelung, ca de cascadă; corpul Soniei s-a adâncit în apa din cadă. Scufundarea precipitată în lichidul fierbinte a trupului masiv a împrăștiat apa spre dalele din baie. M-a cuprins o senzație de moleșeală care m-a făcut să mă ghemuiesc lângă pragul ușii albe, scorojite. Mi se uscase gâtul și nu vedeam în fața ochilor decât goliciunea Soniei și aburii care o împresurau din toate părțile, ca o cortină magică.
M-am desprins scârbită de gaura cheii. Corpul uman nu mă atrăgea decât atunci când era frumos, simetric, nu bucăți de carne așezate alandala, grăsimi și unghii ascuțite, fire de păr răzlețe... mă gândeam că, dacă aș fi bărbat n-aș fi iubit niciodată o femeie ca ea; numai gândul că ar trebui să o ating mi-ar provoca repulsie.
Când a ieșit din baie, înfășurată în capotul ei roșu, de mătase subțire și lunecoasă, m-a chemat și m-a rugat să-i usuc părul cu foehnul. Lanțul de grăsime din jurul cefei m-a făcut să mă răzgândesc. I-am răspuns grăbită că nu pot, că am treabă și m-am îndreptat spre bucătărie. Deși se spălase, iar eu făcusem baie cu puțin înainte, în casă era un aer greu, irespirabil și imediat m-am gândit la mirosul de carne putrezită. Îmi imaginam cum ar putea duhni hoitul Soniei. Să fie vară și să-i văd grăsimile topindu-se încet de la atâta căldură, curgând printre scândurile coșciugului...
În loc să ajung la bucătărie, am ajuns la baie. În oglinda imensă m-am întrebat dacă Sonia era masochistă de-și privea toate excrescențele alea. Până și ochii păreau că-i atârnă de umflați ce erau.
Am revenit în cameră. Apoi am început s-o privesc iar, acum vorbea la telefon, probabil cu un bărbat, chicotind și spunând mereu: «Te pup, te pup», «Abia aștept să ne vedem» și altele; iar la sfârșit, își înfășura degetele pe firul spiralat al telefonului, îl răsucea respirând sacadat. Cine știe pe cine păcălea, cum făcea ea de obicei, nici nu știau fraierii cu ce hidoasă stăteau de vorbă; oricum, de-ntâlnit nu se întâlneau niciodată că ar fi urlat ăia de spaimă; și, mi s-a părut atunci, nu știu de ce, foarte nasol ce făcea.
Și totuși… nu pierd nici o ocazie să mă uit la ea prin gaura cheii. Asta mi se întâmplă și noaptea. Câteodată e ademenitoare cu o rochie roșie stând într-un fotoliu verde. Abia se vede de după perdeaua de fum și o romanță uzată pătrunde camera în care am acces numai cu un singur ochi. Dacă se ridică și pleacă nu mai rămân în locul ei decât fotoliul cald și mirosul ei care ajunge să mă mângâie de după gaura cheii. Alteori e rea, vrea să mă-nspăimânte. Deschide ușa și mă lasă înăuntru. Amorțită de emoție fac un pas greoi, pășesc pe covorul ei moale, apoi ea brusc dispare în spatele unei alte uși.
Și atunci, tot ce mi-aș dori ar fi să intru, să-mi scurg prin conturul metalic al găurii ochii, să mă dezbrac de pleoape, de culori, să-mi arunc hainele și să rămân acolo goală și să mă fac că mă pierd prin întuneric.
Mă las ușor pe vine, și încet, încep să-mi ating pulpele. Îmi dau drumu’… pe spate, normal, și mă lovesc a dracului de tare cu coloana sau ceva de prin zonă de podeaua rece. Rămân așa cu ochii spânzurați de becul ciobit atârnând de tavan și mă gândesc ce-ar fi dacă… Intrarea prin ciob ar putea fi pe verticală. Să mă fac cu un ciob pe verticală…
„Nu sunt altceva decât o șopârlă mică și scârboasă.” – îmi spun. Unii de care fug, am aflat chiar că m-admiră. Îmi place să mă târăsc mereu pe sub paturi întunecoase, mereu cu ochii spre ușă, mereu ferindu-mi pielea de atingerea insectelor păroase.
Uneori, sunt clipe în care îmi vin în minte ușile din copilărie… Umbrele alea mirosind a țigară și zgomotul de dincolo și ochii ce nu mi se închideau de fiecare dată.
Începeam să număr până la o sută, apoi mă dizolvam ușor într-o culoare, după care din nou șoaptele adulte ce mi se strecurau pe sub ușă, din nou mirosul acrișor de țuică ordinară. … glasul răgușit de băutură al tatălui și înjurăturile șuierânde ale mamei parcă rupând melodiile lăutărești ce îmi inundau mințile.
Aproape că începusem să îi recunosc după culorile zărite prin geamul înflorat de la ușa-cameră-copil. Nenea Mișu era cel verde, Vali țiganu’ era cel roșu, mama – capotul ori fusta în pătrățele, iar tata negru, frig și spaimă… o prună uscată, neagră și afumată…
Dacă-aș fi putut să clintesc din loc oglinda… Îmi trecuse odată prin minte ce-ar fi dacă mi-aș putea privi propriul trup, pe mine cea de dincolo, decojită de privirile celorlalți, de cioburile propriului meu ochi. Un lichid cald și ciudat de plăcut am simțit cum parcă mi se prelinge pe pulpe. Am privit speriată gresia rece. Am văzut figura mea îmbătrânită: părul încărunțit, lipit de cap, fără nici o șuviță desprinsă de scalpul fără culoare. Ochii încercănați, înfundați în orbite, decolorați de trecerea timpului. Urechile blegite, uscate, de care atârnau cerceii grei de argint cu onixul cât unghia degetului mare. Ridurile de la ochi, adânci și dese, coborau înspre obrazul uscat și palid.
Mi-am privit apoi mâinile… galbene ca mâinile unui mort. Unghiile tari, încă albe, contrastau puternic cu pielea pământie. Pe degetul mijlociu se ridica un inel imens cu același onix oval, încadrat de o bordură înaltă de argint.
Gâtul… subțire, osos, pe care atârnă un rest de piele deshidratată. Sprâncenele subțiri, despărțite de ridurile de pe frunte.
Un singur lucru mă fascina: privirea, care mă scruta cu nerușinare, adânc și detaliat ca obiectivul unui microscop. Vioaie și încă tânără, privirea își bătea joc de bătrânețea mea…
Mi-am ridicat ochii din gresia-oglindă și obosită, m-am ghemuit încă o dată cu picioarele băgate sub mine în fața ușii-toaletă. Încă o dată tac și-mi lipsește fiorul acela pe care îl simțeam urcând în mine atunci când mă ascundeam în spatele unei uși. Știam întotdeauna că acolo e cineva. Nu era vorba doar de secrete, de emoții, de viața de dincolo, ci de viața mea.
Am văzut multe cu ochii mei. Unii citesc… eu, mă uit pe gaura cheii. Dincolo de ușă. Totul e să fii dincolo.