agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-10 | [This text should be read in romana] | Submited by serban georgescu Deodată, la sud, sub soarele torid, se făcea că mă aflu într-o hacienda, pe iarba vânătă de vară. El a venit, mirosind a vacă și a taur și m-a tras, zicându-mi: - Haidem la biserică! Biserica era pe malul fluviului. Fluviul lat și mocirlos era plin de piranha. Trup de om n-avea trup să înoate în el. Am început să urcăm prin praful drumului, topiți de soare, spre biserică. Pe mal, sus, porțile bisericii de lemn cu canaturi de fier ruginit păreau ale unui grajd. Era o biserică oblică. Nu stătea dreaptă, ci în pantă. Biserica cobora din șosea spre fluviu la vale. El a tras canatul ușii. A deschis poarta bisericii. Mi-a dat un brânci în spinare și m-am trezit prăbușindu-mă și încercând să-mi opresc căderea, arând cu călcâiele podeaua care era de pământ cu iarbă galbenă nevăzătoare de lumină, amețitor de înclinată spre fluviu. Mă apucam de plante dar ele se rupeau. Lăsasem urme cu călcâiele în pământ. Spre altar era căderea. Dar altarul ca o uriașă poartă stătea în balamale. Balamalele erau în stânga inimii mele. Tot altarul cu sfinți s-ar fi deschis spre stânga, scârțâind ruginit deasupra fluviului. Am știut că dacă mint se deschide altarul înmuind o jumătate de sfinți în fluviu. Am știut că dacă mint, piranha îmi mănâncă înfometate picioarele. Venind în jos și în pantă spre altar, spaima că aș putea să mor de moarte m-a făcut să nu mint. Ușa lată a altarului, începând să se deschidă, s-a reînchis. Nenumărate mari globuri de sticlă, becuri, care în loc de filament aveau capete de copii pistruiați, s-au aprins. Cu o durere a luminii care nega strigătul și mistuindu-se în rază capetele de copii pistruiați dinlăuntrul becurilor se stingeau luminându-mă. M-am răsucit spre pământ și am început să mă cațăr spre ușă. Pământul se rupea sub unghiile mele și cu jupuirea cărnii sângerânde se amesteca, însemnându-mi drumul spre ușă. A fost o cățărare lungă, dar, ce noroc, poarta de lemn cu canat ruginit era deschisă, și el, așteptându-mă, îmi zise: - Dacă te-ai liniștit rugându-te, hai acum să-ți arăt niște cai! Clătinându-mă încă, izbit de soare și de sudoarea lui, am luat drumul înapoi spre hacienda. Văzând el o pasăre care zbura și fiind mirat de aceasta, mi-a zis: - Existența întâmplării probează inexistența legii. Apoi și-a întors ochii spre mine și părând că nici nu mă mai vede, spuse: - Ar trebui să împachetăm pietrele, ca să nu le mai strice vântul. Luă apoi o rază și o înnodă, ca să nu uite ceva anume. Și ce să nu uite anume, habar n-aveam. (Editura Sport-Turism, 1982)
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy