Întunericul se prinde cu degete lacome de trupul căzut al pereților ce înconjurau altădată cu taină universul în care Fabiola țesea zi de zi pânza de iubire ce ne legase demult. În foișor este tăcere și nemișcare, ca într-un mormânt. Aș vrea să plec. Să mă despart de toate acele amintiri ce au însemnat viața mea. Dar ar fi nedrept, căci Parcele îmi dăruiseră încă o șansă și firul vieții mele avea să cunoască un alt nod gordian. Despre care trebuie să povestesc. Altfel, viața mea ar semăna cu o pasăre cu aripile frânte, lipsită de tăria înălțimilor. Trebuie să mă mai înalț pentru ultima dată spre cer și să încerc să zbor. Pentru ultima dată să văd lumea de sus, din nacela fericirii. Și o voi face...
Viața mea se derula aidoma unui ceasornic de iarbă. Cu minutarele scufundate în umbra înțelepciunii pe care bătrânețea ți-o oferă – poate, nedrept, prea târziu – și cu liniștea pe care ți-o dă sentimentul că același soare te va încălzi și azi, ca și mâine, cum de altfel a făcut-o cu dărnicie și ieri. Eram o țestoasă sub carapacea căreia nu se mai întâmpla nimic deosebit, carapace ce o izola de lumea înconjurătoare. Operam din ce în ce mai rar. Mâinile, uneltele cele mai de preț ale omului, poate mai valoroase decât orice accesoriu dobândit la naștere, nu mă mai ajutau să operez cazuri la limită. În panoplia bisturiului meu se aflau operații ce ținuseră prima pagină a revistelor medicale din întreaga lume. Acum, mâinile își cereau dreptul la odihnă.
Trecuseră doi ani de la întâmplările pariziene atât de dureroase. Stăteam în fotoliul meu bătrân ca și mine și citeam, cufundat în reveriile lui Prevert. Telefonul m-a anunțat că nu eram totuși atât de singur pe lume. Că trăiam printre semeni care aveau o viață a lor, poate deosebită radical de monotonia clipei mele. Am ridicat un pic nervos receptorul. Întotdeauna m-a deranjat să fiu întrerupt atunci când citeam.
- Alo! Familia Paraschivescu? am auzit de la capătul firului.
- Dl. Paraschivescu, am apăsat eu pe consoanele numelui meu, pentru a certifica preopinentului că sunt matur, vaccinat și singur.
- Suntem recepția hotelului Parc. Un turist cazat la noi ar dori să vorbească cu d-voastră. Vorbiți engleza?
- Da, vă rog, am murmurat eu, gândindu-mă că poate este unul din medicii străini întâlniți în decursul atâtor întruniri internaționale, căruia îi lăsasem cartea de vizită.
- Bună seara, Darius, am auzit eu o voce masculină destul de pronunțată ca vârstă, vorbindu-mi într-o engleză de Oxford.
- Bună seara!
- Te sun din partea Fabiolei. Am pentru tine și Anelie ceva din partea ei. Asta înseamnă că va trebui să ne cunoaștem, dar, cum eu mă aflu doar pentru a doua oară în București, m-am cazat aproape de aeroport, la hotel Parc, tocmai pentru a evita încurcăturile. Aș vrea, dacă nu îți este greu, să-mi faceți o vizită. Tu și Anelie.
Faptul că bărbatul mi s-a adresat cu numele mic nu mă deranja, ținând cont de vocea sa, ce indica un om aflat tot ca mine pe marginea cascadei Niagara a vieții.
- Când dorești să ne cunoaștem? l-am întrebat, neștiind ce planuri are pe timpul șederii la București.
- Cât mai repede, nu vreau să stau prea mult în România. Fiindcă am venit special pentru tine. Nu am alte planuri aici...
- Mâine seară este bine, căci Anelie este la spital până la ora 17?
- Excelent, mi-a răspuns omul. Stau la camera 1013.
- Domnul...?
- Lassiter...Paul Lassiter... vă aștept cu nerăbdare!
Pentru început, numele acesta nu mi-a spus nimic, dar mai apoi mi-am adus aminte de acel Lassiter, balerinul ce vrăjise cu grația pașilor și cu frumusețea sa adonică Bucureștiul unor ani trecuți de mult sub protecția naftalinei numită uitare. Dar în acea clipă nici nu mi-a trecut prin minte să mă întreb care este legătura dintre Fabiola și acel balerin redutabil. Am sunat-o în acea seară pe Anelie, rugând-o să vină să mă ia de acasă a doua zi pe la ora 19. Inițial, nici nu a vrut să audă de o întâlnire cu o persoană care venea din partea Fabiolei. Dar la insistențele mele a cedat. A doua zi, la ora 19,30 eram în fața ușii bărbatului misterios. Ne-a întâmpinat un om ce păstra coordonatele antropometrice ale unui fost balerin și cu o privire vie ca de foc în ochi. Acei ochi au întâmpinat-o pe Anelie cu o lumină calmă. Din acea clipă, pentru bărbatul din fața noastră prezența mea în cameră a fost un element secundar. Anelie era ținta gesturilor și mișcărilor lui.
- Bună seara, ne-a spus el, cu amabilitate. Numele meu este Paul Lassiter. Vă rog să vă faceți comozi. Serviți ceva răcoritor?
- Nu, mulțumim, am hotărât eu și pentru Anelie.
- Știu că domnnișoarei Anelie îi va fi greu să audă vești despre mama sa, dar îmi fac o datorie de onoare pentru a îndeplini una din dorințele Fabiolei Rastignac.
- De unde o cunoașteți pe Fabiola? am îndrăznit eu să sparg acel ou misterios, pe care o pasăre migratoare îl lăsase într-un cuib străin, în fața ochilor noștri, așteptând ca noi să-i descuamăm învelișul tainic.
- O cunosc demult, tare demult, a oftat bărbatul. O să vă rog să aveți răbdare și să mă ascultați până la capăt.
- Scuzați-mă, am vrut să vă întreb de ieri, i-am întrerupt eu momentul sentimental, ce vădit mă deranja, de unde aveți numărul meu de telefon, căci atunci, la Paris, nu l-am dat nimănui?
Anelie a intervenit, apucându-mă blând de mână.
- Tată, i l-am lăsat eu lui Simone, când am plecat după tine la aeroport. Ca să mă țină la curent cu starea mamei. Modul în care am părăsit-o, discuția cu ea, n-au putut șterge cu buretele faptul că, totuși, era ființa care mi-a dat viață. Nu-mi era indiferentă starea ei de sănătate...Dar nu m-aș mira ca mama să-i fi interzis lui Simone să mă anunțe dacă starea ei de sănătate s-ar deprecia...
- Acum vă rog să aveți răbdare cu mine, ne-a avertizat precaut parcă Lassiter. Și, mai ales, să nu mă condamnați! Acum peste treizeci de ani am fost cu Royal Ballet în Japonia. La Festivalul Cireșilor în Floare, unde se afla și Orchestra Camerală din München. Timp de o săptămână am avut recitaluri în marile orașe nippone. M-am simțit atras imediat de frumusețea, exuberanța și de romantismul Fabiolei care cucerise pe toată lumea cu naturalețea și voioșia ei. În fiecare seară după spectacole noi, artiștii, organizam petreceri. Acolo am cunoscut-o mai îndeaproape. Mi-a mărturisit că a fost la București, unde a întâlnit un vechi și bun prieten. Pe tine, Darius. Mi-a mărturisit plină de emoție că întâlnirea cu tine a însemnat o dorință cu care a adormit noapte de noapte, ani în șir, așteptând clipa revederii ca pe o izbăvire. Am înțeles din însuflețirea cu care vorbea despre tine că ai reprezentat iubirea vieții ei. Dar eu eram pe atunci un cuceritor care nu concepea un refuz din partea vreunei femei. Eram conștient de carisma și faima mea de balerin și știam că mai devreme sau mai târziu orice femeie va fi în patul meu...
Începusem să mă foiesc de nervi pe fotoliul în care mă afundasem ca într-o peșteră din care n-aș fi vrut să ies ca să mai aud perorațiile bărbatului din fața mea. Lassiter a sesizat asta și mi-a spus:
- Darius, știu că o parte din cuvintele mele vor avea un impact negativ, dureros, asupra ta, dar povestea asta nu poate fi trunchiată. Căci este o poveste despre viață și viața nu poate fi tăiată în felii ca o pâine proaspătă, din care mai pui deoparte câteva felii și pentru mâine. În cazul nostru, feliile riscă să se usuce. Așa că va trebui să tăiem și să consumăm această povestire ca pe o pâine din care la sfârșitul ei nu trebuie să mai rămână nimic. Chiar dacă la un moment dat ne vom simți sătui și nu vom mai putea înghiți și ultima firimitură! Deci, am încercat să cuceresc pas cu pas reduta Fabiolei, dar amintirea ta era un zid de cetate de netrecut. Inexpugnabil. Imposibil de escaladat. Colegii își râdeau de mine, spunându-mi că a venit clipa când va trebui să înclin înfrânt steagul cavaleriei mele pe câmpul de luptă al cuceririlor feminine. Dar, cum un bărbat nu se poate lăsa umilit niciodată, am recurs la un vechi truc. Cel care mi-a asigurat de câteva ori supremația în bătălia cu o femeie pe care altfel nu puteam să o înving. Știam de la un turneu anterior în Japonia că amestecul de ceai verde, tradițional în această țară, cu unele ierburi dau plăceri și atracții sexuale nemaiîntâlnite. Am invitat-o pe Fabiola la o astfel de petrecere a grupului nostru. Consumat cu alcool, efectul era garantat. Atât femeia, cât și bărbatul deveneau niște pur-sânge în buiestru. În căutare de a-și satisface nebunia sexuală, ce îi cotropea ca o otravă dulce. Dincolo de limite. Și așa a fost și cu Fabiola. O noapte, atât! O noapte am avut-o în brațe, dar în timp am regretat că am recurs atunci la acel truc ieftin, meschin.
- De ce, mă rog? a intervenit pe un ton malițios Anelie. Ați avut o decepție sexuală în ceea ce o privește pe mama...?
- Anelie! am admonestat-o eu pe un ton aproape dur.
- Lasă-mă, tată, lasă-mă să mă conving de ce pierdem timpul cu acest cuceritor de modă veche!
Lassiter a plecat capul în jos, oarecum rușinat de vehemența cu care Anelie îl atacase, dar nu i-a replicat nicicum. A continuat pe același ton egal cu sine însuși. Ca și cum ar fi recitat o poezie îndelung repetată.
- Ne-am despărțit a doua zi, fiecare plecând spre alte turnee. Am făcut schimb de cărți de vizită, deși Fabiola, conștientă că făcuse un pas greșit cu o seară înainte, a oscilat îndelung până să-mi dea cartea ei de vizită. Am văzut pe fața ei deznădejdea de a fi picat în plasa mea întinsă abil.
- Bineînțeles, că pentru dumneata ea a rămas o altă cucerire, într-un alt oraș, urmată de veșnica uitare, l-a pălmuit din nou verbal Anelie pe bărbatul care se simțea din ce în ce mai timorat în fața avalanșei de acuze aduse de ea.
- Nu vreau să par ipocrit, a continuat el, dar am uitat relația cu Fabiola, așa cum am uitat atâtea altele. Recunosc, așa este. Peste un an am primit un telefon de la ea. Era surescitată prin tonul cu care îmi vorbea. Aproape că m-a somat să iau primul avion și să vin în Germania. Dar nu la München, la adresa pe care o aveam eu pe cartea ei de vizită...
- La Köln, nu? am rostit eu cu vocea sugrumată de emoție.
- Da, de unde știi?
- Povestește mai departe, nu are importanță acest amănunt.
- Divorțase de soțul ei...
- Motivul? a intervenit iar Anelie expansivă și roșie la față, ca și cum ar fi așteptat ca acest străin cu alură de dandy expirat să dezamorsese o bombă cu explozie întârziată, care în mintea ei ticăia amenințător.
- Imediat după întoarcerea din turneul din Japonia, Fabiola a rămas însărcinată...
- Pentru asta nu trebuia să traversați Canalul Mânecii ca să ne-o spuneți, i-a replicat Anelie, dezumflată de cuvintele ce nu reușiseră să activeze capsa detonatoare a acelei bombe. Știm că Darius, tatăl meu, este autorul... Am aflat asta din păcate prea târziu pentru amândoi...
- Fabiola n-a putut rezista presiunilor făcute de soțul ei, a continuat Lassiter, ca și cum nici nu auzise cuvintele lui Anelie. Franz a cerut testul de paternitate. La aflarea rezultatului, a părăsit-o.
- Știm și acest amănunt, domnule! Mai aveți ceva să ne spuneți? Mâine am două operații și nu vreau să ajung frântă acasă după atâta vorbărie fără miez de interes, a continuat Anelie plictisită, ridicându-se de pe fotoliu.
Lassiter a privit-o trist. Ochii aceia cu văpăi de tentație dintr-o tinerețe spulberată purtau acum în ei palide umbre de regret. A continuat, privind-o fix pe Anelie, în timp ce cu mâna i-a făcut un semn, rugând-o să mai aibă răbdare câteva clipe.
- Am întrebat-o pe Fabiola cu ce o pot ajuta. Care era rostul chemării mele în Germania. Mi-a mărturisit că ea era sigură că Anelie este fiica ta, Darius. Dar că dorise să-și păstreze familia. Să rămână în Germania, acolo unde cunoscuse consacrarea, de unde avea posibilitatea de a merge în turnee și de a deveni din ce în ce mai cunoscută în lumea muzicală. Atunci când Franz a repudiat-o, primul ei gând a fost să te sune să vii în Germania. Să fiți împreună. Ea ar fi putut să-și continuie cariera muzicală, iar tu, un chirug renumit, nu ai fi avut probleme de adaptare acolo.
- Și ce a împiedicat-o să facă asta? am șoptit eu stins.
- Acea înțelepciune care face din femeie progenitura șarpelui ce demult a ispitit-o în Eden. Și-a adus aminte de noaptea petrecută cu mine. A raționat simplu. Dacă, printr-un hazard ce ne caracterizează viața, nu ești tu tatăl lui Anelie. Durerea și decepția lui Franz la aflarea rezultatului testului de paternitate nu au interesat-o. Dar suferința ta la aflarea unui verdict asemănător ar fi devastat-o. Iar pe tine te-ar fi făcut, probabil, să te întorci în România marcat pentru toată viața. Cu nu se știe ce urmări nefaste... Recunoaște, că așa ar fi fost! Așa că a vrut să-și ia câteva măsuri de prevedere. M-a rugat să fac și eu testul de paternitate, pentru ca să fie sigură că atunci când te va chema la Köln o va face din toată inima. Pentru totdeauna.
- Și ai făcut testul acela? l-am întrebat eu, ridicându-mă din fotoliu care începuse să ardă sub mine ca un cazan plin cu smoală.
- Da, l-am făcut. Acesta este rezultatul testului.