agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-04 | [This text should be read in romana] |
Helena se trezi foarte nervoasă în dimineața aceea. Era ora cinci și un sfert. Trebuia să ajungă la vrăjitorul de strigoi a doua zi înainte de prânz. Călugărița îi spusese să nu tergiverseze mult plecarea, în caz că avea de gând să-i urmeze sfatul, pentru că vrăjitorul Cuttyt urma să plece în vacanță pentru o foarte lungă perioadă de timp.
Viltor era și el foarte supărat fiindcă nu o putea însoți. De la serviciu nu mai putea lipsi nici o zi, pentru nimic în lume, deoarece directorul îi dăduse un ultimatum. - Þi-ai mâncat concediile pe următorii doi ani, ți-ai luat toate liberele și mai ai de recuperat și o droaie de zile, Viltor... Îmi pare rău, complezența mea s-a terminat aici. - Știți, domnule director... - Știu, Viltor! Mila față de tine, competența și seriozitatea ta m-au făcut să vreau să te ajut, dar nu mai pot! Ori, ori! Dacă nu, cimitirul este plin cu oameni de neînlocuit. Pe lângă umilința îndurată în ultimul an și jumătate din partea colegilor care, deși nu făcuseră niciodată aluzie la strigoiala lui Trahan, se gândiseră la ea, venea acum și cea a directorului. - Ia auzi! îi zise Helenei, punându-și conservele în geanta de merinde, „mila față de tine”! Atitudine de director, ce spui? - Om bun! zise Helena sarcastic, fără să se ridice din pat. Așa-i, când vine,...vine! Totuși eu pe cine iau cu mine la vrăjitor? Singură n-am curaj să mă avânt în necunoscut, să intru în lumea dracului ăluia. Pe Maritza de-o iau cu mine, aia umple tot satul înainte să ne întoarcem acasă, dă telefon de-acolo de la vrăjitor ca să se laude pe unde a umblat. Viltor trânti și o jumătate de pâine în servieta pe care îi era scârbă să o mai pregătească de când avusese discuția cu directorul. - Pe Trahan?... întrebă în treacăt. - Nu mă pot bizui, refuză Helena categorică, tu îți dai seama, el strigoi, ăla vrăjitor... Și nici nu vreau să audă Trahan ce-mi spune vrăjitorul Cuttyt despre el. - Ai dreptate, mai vezi tu, vorbește cu Ioancoo... Hai pa, că pleacă autobuzul! O sărută pe obraz și ieși în curte. Până în stația de autobuz mergea pe scurtătură aproape un kilometru și nu putea să întârzie. Helena nu-și putea amâna plecarea și pentru că venea iarna, iar călugărița îi spusese că reședința vrăjitorului este pe un vârf de munte, între niște stânci, dincolo de satul Furrya, după ce parcurgea zeci de kilometri de drum forestier. Se gândise și ea la Ioancoo, dar nu tare îi surâse să apeleze la cineva din afara familiei, iar Paul era doar un copil. Ioancoo era un vecin în vârstă, singur și de treabă și nu părea foarte atent la detalii. Nu era nici chiar așa de străin de familia ei încât să nu îndrăznească să-l roage atâta lucru, mai ales că, prin asociere, cândva fuseseră chiar rude. Rămasă cu gândul la el, se hotărî să-l cheme ca să-i spună. - Ioancoo! strigă Helena pe la orele nouă, peste pârâul ce le despărțea ogrăzile, după ce calculă că nu are variante mai bune. Poți veni puțin până aici? - Vin, Helena, vin! Care-i baiul? întrebă vecinul. - Te invit la o cafea și am să discut cu tine o chestie așa, mai... ca-n familie, răspunse Helena cu subînțeles. - Să nu faceți prostii! strigă Maritza în glumă de la ea din curte, când o auzi pe Helena invitându-l pe Ioancoo la ea acasă. Cum Viltor plecă, tu „hop!” altul în loc... - Hai și tu dacă vrei! o invită Helena glumind, știind că Maritza nu-și va lasă lucrul ca să vină să stea cu ea și cu Ioancoo la taclale. Am și pentru tine o ceașcă de cafea... - Îmi pare rău, Helena! am glumit, răspunse Maritza cu vocea ei stridentă, trimisă pe deasupra pomilor aflați în desfrunzire. Nu-mi bat eu capul cu prostii de alea... Ioancoo sosi după câteva minute și Helena îl invită în bucătărie. Îi puse o cafea, porție mare, cum știa că bea el dimineața, și își turnă și ei o jumătate de ceașcă. - Uite pentru ce te-am chemat, continuă după ce se așeză și ea la masă, pe scaunul din dreptul lui. Am de făcut un drum, departe de aici, pe Muntele Furrya, și n-am cu cine merge. Așa mi s-a arătat mie acum un drum lung și Viltor nu poate lipsi de la serviciu, îl dă dracul ăla de director afară. Ce spui, nu poți merge cu mine? - Vin, Helena, cum te-aș putea lăsa singură, mai ales că trebuie să urci pe un munte? Cât mă țin puterile tu știi că eu vă ajut. - Dar aș vrea să nu spui nimănui că vom fi plecați, trebuie să ții un pic de secret. - Mâlc, Helena! o asigură Ioancoo, strângându-și cu degetele mustața sură, peste buza de jos. Ce nu-i de spus... nu se spune! La ce oră e plecarea? - Nu știu, spuse Helena, în orice caz după-amiaza pe la cinci pleacă trenul din Ciucea. Dar eu vreau să pornim de acasă mai devreme, sunt treizeci de kilometri până la gară și cu mașina nu știi niciodată ce poți păți peste Meseșul ăla. Poate o pană, poate... - Clar! Trenul nu te așteaptă, s-a oprit un minut, a fluierat și-a plecat, n-ai ce fugi după el. - Atunci rămânem înțeleși, dar repet, Ioancoo, nu vreau să se audă prin sat că am avut drumuri. Știi cum sunt oamenii, când aud ceva rău despre tine, ori se bucură, ori nu, tot umplu satul. Merinde pun eu, nu trebuie să-ți bați capul, eu pun apă, fructe, bani, absolut totul, Ioancoo, tu doar... - Până mâine mai vorbim noi, zise Ioancoo deosebit de serios și de amical, doar nu locuim la kilometri distanță. Mă strigi peste pârâu și vin să ne înțelegem. Acum beau repede cafeaua asta și plec, am lăsat niște rufe în mașină și vreau să le pun la uscat până mai e un pic de soare. - Atunci, mai vorbim noi... - Mulțumesc de cafea, Helena, ca de fiecare dată, și de data asta a fost cea mai bună. Ioancoo ieși. Helena îl conduse până aproape de capătul curții, despărțindu-se de el cu vorbe multe, rostite cu glas tare, pentru ca Maritza să o audă de acasă. - Nu i-o fi convenit lui Ioancoo, gândi Helena, întorcându-se în bucătărie, că nu i-am spus ce vânt mă duce pe mine pe la Furrya, dar treaba lui. Bine că nu m-a refuzat. De fapt, știam că n-o să mă refuze, nu a făcut-o niciodată, mai ales că abia așteaptă să iasă și el din casă. Mâine pe la trei, cred că putem pleca... Pe peronul gării din Ciucea sosise la patru după-amiaza. Sătucul, înconjurat de munți acoperiți cu brazi și stejari, era pustiu. Gara și peroanele la fel. Doar câte un camion încărcat cu bușteni mai trecea din când în când pe șosea. Râul se auzea susurând, doar când zgomorul drujbei ce dobora copaci în pădure, pe partea dinspre Castelul lui Goga, se oprea. Ceasul imens, rotund, cu două cadrane înclinate, agățat cu sârmă groasă sub strașina lată a peronului, era oprit. Ce mai conta? Cei câțiva pasageri care utilizau stația știau mersul trenurilor pe dinafară. În holul de la intrare și în sala de așteptare, mirosea a tutun și a jeg învechit. Casele de bilete erau închise. - Eu te aștept afară, îi zise Ioancoo Helenei, cu aluzie directă la mirosul îmbâcsit din holul în care, alte două femei, mici de statură, cu desagii în spinare, așteptau să cumpere bilete. - Bine! fu de acord Helena. Ies și eu (și se prinse și ea o clipă de nas, în glumă), doar să apară de pe undeva un ceferist să ne vândă... Celelalte femei, cărora li se mai adăugase un bărbat, la fel de scund ca și ele, cu pălărie mică de paie pe cap și încălțat în cizme de gumă, se retrăseseră lângă fereastră și își dăduseră jos desagii din spate. Pe semne trenul lor mai întârzia. Cu puțin înainte de ora patru și jumătate, sala de așteptare se umplu brusc de oameni, iar în hol, lumea se așezase la rând în spatele Helenei. Era clar că acei călători nu nimeriseră întâmplător în gară cu zece minute înainte de sosirea Acceleratului de București. - Bună ziua! îl salută Helena pe ceferistul bondoc, ce tocmai deschisese o casă de bilete în dreptul ei, dar în spatele unui ghișeu mic, decupat într-un perete deosebit de gros. Două bilete la Furrya, vă rog! La... ce oră pleacă trenul de aici? - Mergeți la vrăjitor... ghici bătrânul, întârziind să-i întindă biletele. Hm! N-am greșit, nu-i așa? - De unde știți dumneavoastră unde merg eu? replică Helena vădit intrigată. Nu considerați că ar trebui să nu vă preocupe? - Din micuța noastră gară nimeni nu merge la Furrya de voie bună, drăguță doamnă, murmură ceferistul. Oamenii de aici nu au rude la Furrya... La patru și jumătate, îi răspunse până la urmă la întrebare și îi întinse biletele și restul de bani. De aici, de la linia doi, și nu vă supărați că... Helena luă biletele cu răutate, le puse într-o despărțitură a portmoneului, aruncă pormoneul în poșetă, trase fermoarul și ieși nervoasă pe peron. - Ia te uită, măi frate! murmură. Trebuia să îi umble cuiva gura între lume, ca să afle tot tâmpitul unde merg eu. Dar de unde o fi știut ceferistul ce treabă am eu pe la Furrya? M-o fi văzut fără bagaje sau... te pomenești că vinde mereu bilete unor oameni care se laudă că merg la vrăjitor? Nu găsi o explicație pe placul ei, dar nici nu îi trecu prin cap să se întoarcă la ghișeu să-l întrebe. Se opri cu fața spre vitrina nu tocmai curată, însă destul de mare a sălii de așteptare, ca să se mai calmeze, și își aranjă părul. Își ridică gulerul, își puse la loc un fir din sprânceana ei mereu rebelă, se apropie de Ioancoo. Își drese vocea, privi în lungul liniei pe direcția de unde știa că nu peste mult timp v-a sosi Acceleratul și se trezi spunându-i: - Trenul pleacă la patru și jumătate și n-o să poți intra cu mine la clarvăzător... din cauză că acolo nu are voie să intre decât cel ce are treabă la el. Acuma, că tot m-am dat de gol, trebuie să-ți spun: mergem la vrăjitor, dar nu aș vrea să intri cu mine. - Nici nu vreau, zise Ioancoo, deloc surprins de interdicția impusă de Helena. Eu am trecut demult prin treburile astea. - Ce vrei să spui? întrebă Helena, luată prin surprindere. Cum adică... ai trecut prin treburile astea? - Eu am fost la Cuttyt, Helena. Când mi-ai spus că mergem la Furrya, m-am prins ce și cum. Nu este ușor de ajuns la el... Am fost prima dată acolo acum cincizeci de ani. Dacă nu cunoșteam locul nici nu acceptam să merg cu tine. Singură nu ai ajunge la Cuttyt niciodată, cărarea trece printre niște stejari bătrâni, li se și spune „Stejarii Vrăjitorului”, mai în sus sunt fagi și multe năluciri, nu va fi ușor de trecut. - Zici că știi drumul? întrebă uimită Helena. La tine în casă cine a fost?... - Mama. Tu nu ai cunoscut-o. Mama era o femeie de treabă, a murit înecată în albia de rufe în vreme ce spăla fața de masă, despre care se știa că este un vechi steag al strigoilor. A murit, săraca, nu au lăsat-o în pace până când nu au dus-o... - De ce au omorât-o? - De ce? Poate că... nu a acordat destulă atenție steagului, poate s-au răzbunat de ce i-a trădat umblând pe la Cuttyt. Vrăjitorul Cuttyt a ajutat-o cel puțin să nu se mai întoarcă înapoi după moarte. Bine, că mama nu avea cine știe ce puteri, era atinsă așa, puțin. De aceea a și putut fi smulsă din mâinile lor și îngropată ca oamenii, are mormânt și cruce în cimitir. Ea spunea mereu „Vreau să mor ca un om, nu ca un strigoi, mi-e prea drag de voi ca să vă bântui la nesfârșit. Când o să mor, măcar să fiu moartă.” Nici nu i-a cerut altceva clarvăzătorului, decât s-o ajute, când o să moară, să moară cu adevărat. - A fost responsabilă, remarcă Helena. - Pentru că a putut! Cei mai mulți dintre strigoi nu pot scăpa de soarta lor, unii sunt atinși de nemurirea vieții cu sânge, asta însemnând că nu le trebuie să mănânce carne, ori pâine, ori lapte, cum mâncăm noi, ci... Nu-și termină Ioancoo idea, că trenul se și auzi șuierând pe sub muntele ce întuneca partea dinspre apus a micului sat. Peroanele erau înguste și înalte, cu excepția platoului larg de la linia întâi, la care nu trăgea nici un tren, pentru că linia era înfundată. Aceasta se folosea doar la manevră, pentru activitățile ceferiștilor și ale poștei. De altfel, puține trenuri de marfă descărcau aici. Helena îți fixă mai bine sacoșa cu merinde pe umăr și se pregăti să urce într-unul din vagoanele garniturii albastre. - Acceleratul nu staționează decât un minut! îi atrase atenția lui Ioancoo și începu să calculeze cam câte vagoane ar mai putea trece prin dreptul lor, înainte ca trenul să se oprească. - Știu! o asigură Ioancoo. Trebuie să urc repede, trenurile astea nu te așteaptă. Urci, nu urci, când se împlinește minutul pleacă. - Gata, urcăm! zise Helena, mai autoritară decât fu nevoie. Vagonul ăsta e de clasa a doua, hai, sus! Ioancoo urcă primul treptele de grilaj metalic ale vagonului, cu un elan tineresc. Se apucă de una din balustradele de pe ușa deschisă și îi întinse și Helenei mâna. - Þine tu sacoșa, dacă tot ești atât de sprințar, glumi Helena. De urcat pot urca fără ajutor. Și când îți va fi foame, să te pui să mănânci, îi zise, înaintând pe culoar să-și caute un loc. Eu poate între timp o să adorm, sunt moartă de obosită și în plus îmi place la nebunie să dorm în timpul călătoriei. - Nu-ți face griji, o liniști Ioancoo, intrând într-un compartiment gol de la mijlocul vagonului, nu sunt copil, Helena! Când o să îmi fie foame va fi dimineață. De la o anumită vârstă, mănânci mai puțin, dormi mai puțin, vorbești mai puțin, faci mai puțin din toate. - Apropo de asta, la ce oră sosim la Furrya, dacă tot zici că știi drumul? În noaptea asta pe la cât? - Pe la unu și jumătate suntem acolo, dar nu putem urca pe munte înainte să se lumineze de ziuă... N-ai cum, întunericul prin pădurile alea nu-i ca și întunericul de la noi din sat. Acolo noaptea e noapte, nu vezi nici la un metru în fața ochilor. O să stăm în gară până pe la șase. - Dacă o să fie încălzită sala de așteptare, va trece repede, zise Helena, dezbrăcându-se de pardesiul ei nou și părându-i rău de bătrân. Mai moțăim, mai povestim... - Nu trebuie să-ți faci griji pentru mine, o liniști Ioancoo, eu, dacă am spus că vin cu plăcere cu tine, vin cu plăcere! Trenul pornise pe nesimțite și începuse să tăcăne din ce în ce mai des pe șinele vechi. Ioancoo și Helena observaseră cu întârziere că gara rămăsese de ceva vreme în urmă, dar nu zise nimic. Se făcură comozi pe locurile lor și fiecare începu să se gândească la problemele lui. * Când începuseră să urce spre „Stejarii Vrăjitorului”, era ora opt dimineața și un frig năprasnic îi întâmpină, căci iarna în munți venise deja. Ioancoo își amintea foarte bine drumul, cu excepția unor detalii pierdute în negura timpului și a modificărilor făcute de cei de la exploatarea forestieră. - Nu s-a schimbat mare lucru între timp, observă. Pe aici nu prea umblă lume. - Numai nefericiți ca noi, completă Helena. Cum o să urcăm până acolo, sus? - Nu vorbi în deșert! îi atrase atenția Ioancoo, spionașii lui Cuttyt sunt peste tot, dacă nu prezentăm garanția unei mari nenorociri, nu ne lasă să ne apropiem. - Am întrebat serios! - O să ne agățăm cu mâinile de crengi, o să ne sprijinim de copaci. De la jumătatea distanței încolo apare o potecă, drumul e mai bun, atunci se va vedea și Palatul Servitorilor. - Ce palat? întrebă mirată Helena. - Vechiul Palat al părinților lui Cuttyt, zise Ioancoo. Au trecut și peste vrăjitori vremuri grele cu sute de ani în urmă. La început au trăit și ei într-un palat mic. Bine, să nu-ți imaginezi că mai trăiește Cuttyt și astăzi în coliba aceea. Nu, în colibă eventual o să ne primească pe noi, în caz că o să ne primească... În stânga lor, în defileul căruia nu i se vedeau nici malurile, nici fundul, din cauza sutelor de stejari care își lepădau frunzele doar primăvara, se auzi un foșnet însoțit de chițăituri, ca și când un duh nevăzut ar fi trecut rănit prin pădure. - Ce se aude acolo? întrebă instantaneu Helena, cu inima împietrită ca un sâmbure de măslină, oprindu-se cu spatele rezemat de un copac. Ce-a trecut înviteză prin râpa aceea? - Sunt paznicii clarvăzătorului, o lămuri Ioancoo, fără să se oprească din mers. Nu ai trebă cu ei, ne-au observat și de aceea își fac simțită prezența. Hai că nu mai avem mult până la potecă. - Până la potecă sau până la palat? întrebă Helena, fără să se clintească de lângă trunchiul stejarului de care se lipise înspăimântată. - Până la potecă, dar urcă, Helena, că nici palatul nu este prea departe. Acum, la început, până când trecem barierele vrăjite este mai greu, după aceea o să ne fie floare la ureche. - Barierele vrăjite? îl întrebă pe Ioancoo. Am venit ca să trecem în Iad? - N-ai spus că vrei să ajungi la Vrăjitorul Cuttyt? - Ba da, dar vie, Ioancoo, nu făcută bucăți de te miri ce duhuri de astea ce umblă pe aici! Bătrânul tăcu. Ager cum nu și-l putuse imagina Helena de acasă, Ioancoo urca printre stejari și bolovani cu sacoșa de merinde pe umăr, prinzându-se când de crengi, când de rădăcini, înaintând pe coastele abrupte. Helena porni în urma lui, agățându-se de aceleași crengi folosite de Ioancoo, ștergându-și nasul din trei în trei minute cu mânecile pardesiului ei nou. - Nu veni în urma mea! strigă Ioancoo, după ce se opri să răsufe, călare pe un copac prăbușit la pământ. Dacă se pornește o avalanșă de pietre... Du-te mai lateral! - Mi-e frică, Ioancoo, tu nu auzi ce trosnesc copacii și de partea asta a dealului? - Urcă! Nu mai contează nimic, Helena, mai avem puțin și am scăpat, dacă tot am făcut atâta amar de drum... Helena lupta cu chiciura de pe crengile înghețate, cu pietrele acoperite de frunze pe care picioarele alunecau când se aștepta mai puțin. În jurul lor, zgomotele produse de presupușii paznici ai lui Cuttyt nu mai conteneau. Sunete scoase de creaturi agitate, cu corzi vocale puternice, se amestecau în foșnetul de crengi rupte și copaci doborâți. - Parcă o mie de elefanți ar trăi în pădurile astea, îi șopti Helena lui Ioancoo, după ce sosi lângă el. - Sttt! îi făcu semn bătrânul. Pădurea e numai ochi și urechi. Dacă zici ceva rău de oamenii vrăjitorului... La scurt timp după aceea, un urlet asemănător unui guițat de porc uriaș tăie respirația pământului. Helena scăpă din mână creanga de care se ținea și alunecă doi metri înapoi. Ioancoo nu se duse s-o ajute. Se făcu liniște. - Ne-au luat seama! îi atrase atenția când urcă din nou lângă el. De acum ne va fi mai ușor. Începuse să urce iar. Dâmbul din fața lor era și mai abrupt decât dâmburile pe care le urcaseră până atunci. - Acum ce facem? îl întrebă Helena pe Ioancoo, sigură de răspunsul pe care îl va primi. Cum urcăm, dacă dealul e și mai înalt decât cele pe care le-am urcat? Ioancoo nu îi răspunse. Continua să se prindă cu mâinile de cregi, să-și aleagă cu grijă bolovanii pe care să pună piciorul. Căuta cu privirea doar către vârful muntelui ascuns printre arbori. Helena rămase jos, la zece metri distanță, plângându-și de milă. - Hai! o încurajă când își întoarse capul și o văzu nemișcată din locul în care o lăsase. Nu te pot ajuta, Helena! Aici, fiecare pe puterile lui, trebuie să urci! Amândoi tăcură. Ioancoo respira greu, cu umărul proptind o stâncă mare de granit negru, acoperită cu frunze maronii. Helena privea muntele răsucindu-și capul în stânga și în dreapta, nevenindu-i să creadă că trebuie să urce până acolo sus. Se așternu o tăcere stranie între ei. În momentul acela, doar vocile unor oameni ce păreau să vorbească foarte departe mai puteau fi auzite în zonă. Un ferăstrău manual de mari dimensiuni completa sunetele cuvintelor scoase de oamenii pe care nu îi vedeau și un copac uriaș se auzi prăbușindu-se. - Cineva taie copaci prin apropiere, atrase atenția Helena privindu-l cu invidie, fiindcă el scăpase de ce fuse mai greu. - Nu observa! o sfătui Ioancoo. Noi avem treaba nostră pe aici. Până în deal o să auzi mereu copaci prăbușindu-se, dar nu vei vedea nici unul căzut la pământ. Așa-i prin pădurile astea. Helena își dezbrăcă pardesiul, îl făcu ghem, îi înnodă mânecile să nu se deșire în aer și i-l azvârli lui Ioancoo. - Bagă-l în sacoșă! strigă. După ce că mă încurcă la cățărat, mai și crapă pe cusături de gândești că l-am cumpărat cu patru numere mai mic decât trebuia. Nu pot urca îmbrăcată cu el. - Hopa, nu l-am prins! zise Ioancoo, ratând de puțin prinderea ghemului aruncat de Helena. Îmi pare rău, dar s-a rostogolit într-o râpă. Va trebui să cobori după el. - Acolo îl las! se enervă Helena, mai mult pe Ioancoo pentru că nu îl prinsese decât pe pardesiu. Eu nu mă văd coborând în râpa aia și urcând înapoi. - Îh! murmură Ioancoo. De n-ar fi în buzunarele lui cheile și actele mașinii, te-aș crede. Așa, mă tem că va trebuie să te abați din drum ca să le iei. Întârziară o oră din cauza pardesiului care se rostogolise la douăzeci de metri adâncime pe povârnișul înghețat. Helena fu cea care până la urmă coborî după el. Ioancoo o ajutase la ultimii cinci, șase metri, întinzându-i o creangă de care să se țină, făcându-i urcușul mai ușor. Când ajunseră lângă „Stejarul Vrăjitorului”, Ioancoo se opri. Trânti sacoșa cu merinde pe un mușuroi acoperit de frunze și se așeză pe o uscătură. -Aici trebuie să așteptăm! îi spuse Helenei. Șezi și tu, caută-ți un loc pe rădăcinile alea. - Văd că știi bine rânduielile pe aici, îl flată Helena, vii des... - Vrăjitorul mă plăteste să-i aduc clienți, mai fac și eu un ban, vezi că nu-i ușor de trăit pe lume... Helena văzu o placă din marmură albă, prinsă pe trunchiul cioplit al stejarului lângă care Ioancoo se așezase și ale cărei margini se sudaseră cu coaja copacului. Se duse în fața ei și începu să citească: „Acest arbore secular, numit și Stejarul Vrăjitorului, este cel mai înalt stejar din Munții Carpați. Începând cu data prezentei inscripționări, intră în Patrimoniul Național, protejat prin lege. Ocolul Silvic Făgăraș – 28 decembrie 1923.” - Bună treabă! spuse Helena gâfâind. Dacă au pus placă, înseamnă că mai umblă oameni pe aici. - Mai e unul placat în spatele tău, zise Ioancoo și arătă cu bărbia spre înapoia Helenei. Uite, ăla de acolo. Helena se întoarse și văzu un al doilea arbore placat cu alamă, la fel de gros ca și cel lângă care se așezase bătrânul. Nu trebui să se apropie ca să citească, fiindcă văzu foarte bine ce scria de la distanța aceea: „Stejarul Mileniului! Cel mai înalt din Europa de Est, patrimoniu al silviculturii europene, 1956.” - Mai bine scriau un limba rusă, își bătu joc Helena. Placa asta a fost pusă aici pe vremea lui Stalin. Ia auzi, cel mai înalt din Europa de Est! De ce n-au pus cel mai înalt din zona de influență a URSS? Hm, cu ce-mi bat eu capul!... - Mai bine te-ai gândi la întâlnirea cu Ucigașul de Strigoi, îndată îl vei întâlni și trebuie să știi ce o să vorbești cu el. - Așa i se spune? tresări Helena sărind în picioare de pe locul unde se odihnea stresată. Ãsta-i numele lui? - E o poreclă, după ce ai să-l vezi o să-ți placă. Cuttyt e băiat bun, nu arată grozav, dar nici nu mori de frică în compania lui. Desfăcu merindea și își luă un sandwich. - Mănâncă și tu, o sfătui, nu știi când mai ai ocazia. - Suntem în vreun pericol? - Nici vorbă! o liniști Ioancoo, mușcând cu eleganța sa țărănească din combinația de șuncă, legume și pâine. Lupta nu se dă între noi și Cuttyt, ci între Strigoii Cei Buni și Strigoii Cei Răi. - La Cei Răi ne ducem acum! murmură Helena. - Dar ți-am spus, nu suntem în nici un pericol. Când Ioancoo pronunța aceste cuvinte, pe poteca largă de aproape un metru din dreapta lor, doi porci mistreți, cât doi rinoceri cu corn, își făcură apariția în fugă. Ioancoo îi văzu primul pentru că se așzase cu fața pe direcția acea, fiindcă îi aștepta. - Gata, au trimis după noi! remarcă și aruncă sandwich-ul în sacoșă. Trebuie să urcăm călare pe porci și să mergem. Helena crezu că bătrânul aiurează ori face o glumă proastă, dar când își întoarse capul în dreapta, descoperi uriașele creaturi înșeuate oprindu-se în dreptul lor. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy