Ioancoo se apropie de unul dintre mistreții de câteva tone, o corcitură de hipopotam, porc și rinocer, se agăță de curelele strâns legate pe spinarea lui de un profesionist și se cocoță în șa, cu picioarele înfipte în scările de fier ce-i spânzurau animalului de o parte și de cealaltă a corpului.
- Urcă și tu! îi zise Helenei. Scroafa e pentru tine, nu trebuie să îți fie milă de ea, își face meseria.
Helena, înspăimântată deja, simți cum se învârte muntele cu ea de frică, se apropie la o jumătate de metru de animalul oprit în dreptul ei, dar nu îndrăzni să se prindă de curelele ce ar fi putut-o ajuta să se cațere în șaua lucioasă.
- Ãsta nu-i animal deci, ci om! murmură. Nu mă pot sui pe spinarea lui, Ioancoo, îmi pare rău...
Înțelegându-i temerea ori omenia inutilă pe care încera să o dovedească, scroafa se lăsă pe genunchi, apoi se trânti la pământ ca o cămilă, pentru a-i înlesni Helenei îmbarcarea. Cu toate astea, șaua nu se apropie prea mult de pământ, picioarele animalului fiind oricum foarte scurte în raport cu corpul care părea imens.
- Dacă nu te grăbești, riști să rămâi aici, Helena îi atrase atenția vecinul și dădu semnalul de plecare animalului său. Nu mai pierde vremea! continuă. Trebuia să te gândești de acasă...
Neavând de ales, Helena urcă în șaua stupidă, fixată parcă definitiv pe spinarea sinistrului atelaj trimis de stăpânul acelor locuri. Fagii înalți, cu trunchiurile rotunde și coroanele stufoase, nu o atingeau. Frunzele lor, căzând în valuri, erau purtate de vânt prin zăpada subțire. Þipete de păsări de noapte scotea patrupedul sub trupul ei. Pe bătrân nu-l mai vedea. Din cauza vitezei mari cu care scrofa misterioasă alerga, ochii îi lăcrimaseră. Picioarele scurte și pașii foarte mici ai animalului dădeau călătoriei o senzație de confort. Helena se ținea cu genunchii strânși și mâinile încleștate pe bara metalică, semirotundă, din fața ei. Nu putea ști cu ce viteză se deplasează și nici cât timp trecuse de la urcarea în spatele creaturii gigantice, dar nu i se păru să fi fost mai mult de zece minute. Urca, de asta era sigură, urca pe o potecă în spirală. Din când în când, peste față o mai plesnea câte o nuielușă, dar nu avea timp să o bage în seamă. Þinea ochii închiși, capul aplecat, părul i-l luaseră vântul.
Când animalul se opri în dreptul unei porți masive din trunchiuri de stejar necioplit, își duse mâna la buzunar, își scoase batista, își șterse lacrimile, eliberându-și privirea. În loc de palat, în fața ei apăru un zid gros din piatră și pământ peste care crescuseră iarbă, tufe de măceși, stejari și carpeni. Zidul înalt de circa opt metri continua cu un deal ce părea ridicat de mâini umane, pe care erau construite clădiri vechi, mâncate de vreme.
- Gata, am sosit! auzi vocea animalului pe spinarea căruia aștepta să afle ce are de făcut în continuare. Dragă Helena, dă-te jos!
- Asta-i vocea Domniței? se trezi Helena țipând. Asta-i vocea verișoarei lui Viltor? insistă stupefiată. Ce să caute Domnița de la Huedi aici, în... spăimântăturile astea de locuri?
- Așa este Helena, eu sunt! M-am mutat de la Huedi aici, o să-ți explic după ce mă scap de porcăria asta de transfigurare... Coboară, să mă schimb!
Helena sări ca arsă din șa și tălpile picioarelor o usturară la contactul cu pietrele din pavajul denivelat. Se duse câțiva pași către zid, să o privească din față pe cea care părea să fie o rudă atât de dragă familiei. Scroafa sălbatică intră în încăperea din capătul platoului larg, semicircular, un fel de grajd acoperit cu mănunchiuri de trestii, se ridică pe picioarele dinapoi, apucă cu dinții capătul curelei cu care era fixată șaua pe corpul ei, se scutură și în mai puțin de câteva secunde, scăpă de scaunul mare și greu.
Hamul căzu pe podeaua dată cu motorină, scroafa se retrase într-un ungher al grajdului, ferit de ochii Helenei. Acolo făcu ceva, pentru că Helena o auzi vorbind singură sau cu o persoană știută doar de ea, apoi văzu o mână întinzându-se de după perdeaua din piele galbenă tăbăcită, să ia hainele agățate în cui.
- Mă puteam transforma și în fața ta, îi spuse Helenei, care aștepta la câțiva metri de ușa masivă a grajdului vechi, dar nu cred că ești curioasă să vezi cum se fac astfel de lucruri. Mai bine să nu ai parte de ele. Eu nu am avut de ales, știi tu, Helena, destinul te urmărește, pașii te duc... Am greșit când nu trebuia să greșesc și de aceea cred că am ajuns aici.
Pe măsură ce vocea scroafei ciudate continua să dea explicații semănând tot mai izbitor cu vocea verișoarei lui Viltor, Helena încremenea tot mai tare, pe platoul din fața porților zăvorâte, care păreau să ducă spre palatul despre care îi povestise Ioancoo.
- Nu am eu nevoie să văd treburi de astea! găsi că se cuvine să răspundă Helena. Am venit aici împinsă de necazuri.
- Știu, zise Domnița de după paravan. Eu sunt șefă la calopitecii necalificați care se ocupă cu transportul pe munte și paza domeniilor Cuttyt, am și un mic birou în Palatul Servitorilor. Când am văzut că tu ești femeia care urca pe cărare, mi-am zis să-mi pun șaua, să vin să te iau. Mai schimbăm și noi câteva vorbe, că nu ne-am văzut de mult timp.
- De vreo zece ani... gânguri Helena nesigură. Cam așa...
- De zece ani împliniți, își aminti Domnița, de când am fost la cules de prune în Beek. Știu că în anul acela se făcuseră prunele de nu v-ați mai putut scăpa de ele și le-ați lăsat să putrezească pe jos. Am fiert țuică trei zile la rând în cazanul din șopronul de sub nuc, mi-ați dat și mie vreo șaizeci de litri. Þin minte că după aceea m-am mutat aici și nu v-am mai putut vizita, v-am mai văzut eu... dar nu chiar atât de aproape. Þuica am luat-o cu mine, și acum mai am din ea în butoiul din lemn de dud pe care mi l-ați dat tot voi, e aici la mine în cămară, la loc răcoros.
Helena rămase uimită de memoria femeii pe care încă nu o vedea, dar care reproducea cu exactitate detaliile ultimei lor întâlni și cu toate că tremura de frică, era fericită să o întâlnească acolo.
În câteva clipe, din spatele paravanului de după care vorbise, Domnița ieși dezinvoltă, dându-și cu piaptănul prin părul ei negru, ca o pată de cerneală tipografică întinsă în jurul unui chip bărbătesc. Era îmbrăcată în aceiași pantaloni negri strânși pe corp cu care venise ultima oară în vizită la ei, purta aceeași bluză neagră din lână, în picioare avea șoșoni peste pantofii de lac. Era la fel de înaltă ca întotdeauna, la fel de dreaptă și de nervoasă, cu aceeași talie subțire de viespe.
Helena ar fi vrut s-o întrebe dacă nu cumva și-a vopsit părul sau chiar nu îmbătrânise deloc, pentru că nu observa la ea nici cea mai mică schimbare, dar nu îndrăzni. Știa că verișoarei lui Viltor nu îi plăcuse niciodată să fie întrebată de ce nu se mărită, dacă se fardează sau nu, dacă are iubit ori trăiește singură. Totuși, pentru o confirmare în plus a autenticității Domniței, de care se îndoise încă din momentul în care o văzuse transfigurată în calopitec, continuă cu multă prudență.
- Nu v-ați schimbat deloc, domnișoară, în ultimii ani, zise, știind că Domnița îți sare în cap dacă îi spui „doamnă”. Continuați să arătați la fel de bine și ați rămas la fel de tânără, îmi place...
- Dacă nu m-am măritat niciodată! Numai voi, țărăncile proaste, vă măritați și vă umpleți de prunci, ca să aveți pentru ce umbla pe la vrăjitori după aceea. Cu un fard nu vă dați, la un estetician nu vă duceți, munciți ca animalele și uite care este răsplata...
-Așa-i domnișoară, noi acolo...
- Voi acolo sunteți niște tâmpite, eu când am văzut că un bărbat se ține după mine ca să mă umple de prunci, i-am dat cu ce am avut la mână, nu m-am lăsat...
Helena descoperi că și caracterul femeii din fața ei este cel al șefei de Coloană Auto de la Huedi și se apropie cu pași mărunți de ea.
- Haideți să vă îmbrățișez, îi zise Helena. Mă bucur să vă revăd chiar și aici.
- Lasă îmbrățișările! o repezi dură ca întotdeauna Domnița și trecu pe lângă ea autoritară. Nu pentru asta ai venit. Intrăm! Vrăjitorul te așteaptă de azi-dimineață și vreau și eu să-ți arăt câte ceva de prin palatele astea, dacă tot ai nimerit să fiu pe aici.
Lipsită de politețe, arogantă, dar iubitoare de familie ca întotdeauna, Domnița se apropie de poarta masivă, care în fața ei se deschise din senin.
- Sunteți șefă mare pe aici! o perie Helena văzând cu câtă autoritate intră în curtea complexului de clădiri ce părea a fi o cazarmă părăsită.
- Sunt șefa serviciului administrativ, are încredere în mine vrăjitorul, îmi fac treaba și gata. El pretinde că provin dintr-o familie de strigoi-vrăjitori, eu îl las să vorbească, doar tu mi-ai cunoscut familia. Nu vezi că abia reușesc să pun și să dau jos de pe mine hamul de cărăuș? Nici chestia asta nu-mi iese întotdeauna. Am învățat de la alții cum se face, nu că aș fi...
- Dar vă descurcați bine, o flată Helena pornind în urma ei pe alea ce ducea spre un grup de clădiri dintre care cele mai multe păreau părăsite. Nu aveți de ce să vă plângeți.
- E greu să nu fii tu însăți, chiar dacă ești puternică și te poți transforma în orice. Îl vezi pe domnul acela la costum și cravată ce stă de vorbă cu un muncitor în fața chiliei ? El este porcul mistreț care acum câteva minute îl căra pe Ioancoo în spinare. E șef mare aici și totuși, când vrăjitorul îi spune „Te transformi în calopitec și cari lemne cu spatele!” nu are ce face, trebuie să-l asculte. Aici, Vrăjitorul Cuttyt este Stăpânul Lumii, nu-i foarte blând cu noi, când nu ai demnitate degeaba le ai pe toate celelalte.
- Atunci de ce îi ajută pe oamenii care au în casă strigoi? Mi-a spus Ioancoo că și pe mama lui a vindecat-o de nemurirea aia strigoiască.
- Ne temem de strigoii pitoizi, Helena, nu îi putem adulmeca. Eu îndeplinesc aici o slujbă plătită, nu mă interesează ce se întâmplă, dar Cuttyt nu poate sta pasiv. Strigoii Buni, cum sunt numiți pitoizii, reprezintă un pericol mai mare decât autoritățile pentru noi. Autoritățile caută Imperiul Cuttyt doar ca să îl poată arăta la televizor, să vadă lumea că există strigoi adevărați. Dar pitoizii vor să ni-l ia, de aceea îi tratează de strigoială. Cu cât sunt mai puțini, cu atât mai bine.
Când Domnița pronunță cuvintele „tratează de strigoială”, din stâlpul pe lângă care trecea Helena căzu abajurul unui felinar. Helena se sperie, se opri, apoi se retrase câțiva pași înapoi.
- Ce a însemnat asta? o întrebă pe verișoara lui Viltor, simțindu-se în pericol. Nu cumva...
- Ce să însemne! Zgârcitul de Cuttyt nu investește nimic în sărăcia asta de palat ruginit. Toți banii se duc în Palatul de Cristal, iar el nu trece pe aici cu anii ca să vadă în ce condiții trăim noi. Nu-ți fă griji, o consolă apoi, pe aici se întâmplă tot felul de lucruri ciudate. După un timp te obișnuiești.
Luă abajurul ireparabil și-l aruncă pe un morman de gunoi. Helena porni în urma ei cu inima încinsă ca o castană scoasă de la prăjit. Ar fi vrut să se dea bătută, dar nu mai putea. În urma lor, poarta prin care intrase se mascase cu un val de pământ acoperit de copaci și de frunze uscate. De Ioancoo nu mai știa nimic. Mistrețul lui se dezșeuase în alt grajd sau îl dusese în alt corp de clădiri, pentru că nu îl vedea prin curtea Vechiului Palat.
Ajunsă în fața clădirii care includea și biroul ei, Domnița se opri. Un servitor ce se ocupa de măturatul aleilor o salută. Domnița nu-i răspunse. Omul își văzu de treabă, continuând să măture și să facă grămezi de frunze și crengi.
- Văd că nu prea sunteți politicoasă cu muncitorii, îi atrase atenția Helena. Bărbarul în salopetă v-a salutat.
- Am lucrat numai cu șoferi obraznici timp de treizeci de ani, se scuză. Nici nu împlinisem douăzeci când m-au pus șefă de coloană la Huedi. M-am obișnuit să nu le dau nas, lui Cuttyt nu-i place să ai o relație amicală cu subalternii, zice că scapi controlul.
- Cam dur vrăjitorul, spuse Helena în timp ce Domnița își căuta cheile de la birou prin buzunare. Nu ți se pare că ar trebui să-l cam dai dracului?
- Cu personalul e dur, o liniști Domnița. Are putere și bani. Bugetul Palatului de Cristal se ridică uneori și la sute de milioane de dolari. Dacă nu impune disciplina, Imperiul Cuttyt se prăbușește. Nu-ți poți imagina câte generații de strigoi-vrăjitori au strâns averea asta.
Până Domnița căută cheile pe care nu știa niciodată pe unde le pune, Helena cercetă ceea ce Ioancoo numise Palatul Servitorilor. În partea dreaptă a intrării, pe colina ce mărginea complexul spre vest, descoperi un rând de clădiri gotice, nu foarte înalte, cu ferestrele înguste și intrări arcuite. După dimensiunea lor, nu păreau să aibă mai mult de două, trei încăperi fiecare, iar ca structură nu puteau fi foarte rezistente.
Pereții tencuiți în urmă cu multe sute de ani erau albi, mai mult ca sigur văruiți, mâncați pe alocuri de ploi. În fața ușilor ori pe băncile de-o vârstă cu Lumea, servitorii păreau relaxați, mult mai relaxați decât te-ai fi putut aștepta, într-o lume a vrăjii și nemuririi.
În stânga aleii largi de cinci, șase metri, terenul era în pantă, cu puține construcții: un foișor, o magazie, o căsuță din piatră cu pereții acoperiți de licheni și un grajd. Toate însă păreau să nu mai fie folosite, după mărăcinișul crescut pe cărările, pietruite cândva, care duceau spre ele. Dacă ar fi înaintat pe alea pe care o condusese Domnița, Helena ar mai fi descoperit o grădină, niște ateliere vechi de croitorie, o clădire luxoasă, probabil fosta reședință a lui Cuttyt și o spânzurătoare. Nici acestea nu păreau frecventate, căci tufele de salcâm le năpădiseră, iar în prejma lor nu se vedeau oameni.
Lămpașurile din stâlpii de pe marginea aleilor erau de proveniență necunoscută, iar cristalurile din ferestre contrastau cu vârsta clădirilor.
- Ce-a fost înainte aici? o întrebă Helena pe verișoara lui Viltor, care încă se mai scotocea după chei.
- Palatul părinților lui Cuttyt, zice el, eu știu? Putea fi orice, Helena, nu ai cum verifica. Aicea azi e veridic un adevăr, mâine altul. Azi vezi o clădire, mâine nu-i! Depinde ce are în cap vrăjitorul. Hopa, mi-am găsit cheile, tocmai mă gândeam că le-am pierdut prin grajd ori pe alee. Hai să intrăm!
- Pădurile prin care am urcat noi sunt tot ale vrăjitorului? Toate sunt ale lui?
- Tot muntele este al lui, Helena. Dacă îmi va permite Cuttyt, am să-ți arat Palatul de Cristal și Turnul cu optzeci și nouă de etaje construit de curând. Sunt fabuloase. Nicăieri pe lume nu poți vedea așa ceva. Toate au fost proiectate de Chon, soția lui, licențiată în arhitectura construcțiilor vrăjite. Colibele astea nu reprezintă nimic pentru el, nici nu vrea să le mai vadă.
Se întoarse cu fața spre ușa din lemn masiv, introduse cheia în broasca veche de sute de ani, o răsuci. Ușa se deschise. În interiorul primei încăperi, într-un birou spațios dar slab luminat, Helena descoperi biblioteca cu nouă polițe, pe care o mai văzuse undeva. Nu își amintea unde, dar, iubitoare de cărți cum era, se apropie fericită să vadă, pe unul din rafturi, Istoria Literaturii Române de George Călinescu, ediția întâi.
- Ãsta-i volumul pe care ți l-am dăruit eu acum douzeci și cinci de ani! își aminti Helena, după ce deschise cartea la pagina de titlu, unde își văzu semnătura. Și biblioteca îmi pare cunoscută.
- Ai mai văzut-o la Huedi, cînd ai fost cu Viltor la mine în vizită, cum ai putea să nu o mai ții minte? I-am spus lui Cuttyt: „Mă lași să-mi aduc aici lucrurile deacare mă simt legată, vin! Nu mă lași, nu vin!” Atunci îl mai puteam condiționa, știi cum sunt șefii, la început îți dau mierea, apoi îți iau puterea.
- Acum nu-l mai puteți condiționa, nu vă mai face pe plac?
- Angajamentele sunt foarte stricte aici, Helena, îi explică apropiindu-se de umărul ei, ca să arunce și ea o privire pe autograful primit în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Și la urma urmei, pentru ce să comentezi, dacă nu îți reproșează nimeni nimic? Viața de strigoi-vrăjitor îți permite orice, poți zbura, te poți face nevăzut, poți suci mințile oamenilor după bunul tău plac. Nu este destulă răsplată pentru că nu faci nimic toată ziua? Dacă nu ar fi „Strigoii Buni” (îi arătă Helenei ghilimelele cu degetele ambelor mâini), atunci chiar am fi inutili, eu nici nu știu cu ce m-aș ocupa.
- N-ați spus că sunteți servitoarea lui Cuttyt?
- Servitoarea lui Cuttyt e un fel de-a spune. În realitate avem atribuții precise, aici e un Stat în Stat, atâta că nu se țin alegeri democratice, Cuttyt decide totul.
- Vă dau multă bătaie de cap Strigoii Buni, cum este și Trahan, aruncă Helena o vorbă. Văd că le știți de frică.
- Pentru că nu-i putem detecta și oricând ar putea veni peste noi transfigurați în orice. Ei au un sistem genetic de protecție pe care noi nu îl avem. De aceea Cuttyt a creat bariera aceea pe care voi ați trecut-o dimineață cu greu. Dar hai să intrăm în salon, n-o să stai în picioare lângă bibliotecă toată ziua. Să ne așezăm.
Când se întoarse cu fața către încăperea căreia Domnița îi spusese salon, ușa era deschisă și Helena putu observa, în interiorul la fel de slab luminat ca și biblioteca, un covor natural din mușchi verzi și licheni acoperind întreaga pardosea. Ferestrele de pe partea din spate, mari și mascate de ferigi și trestii ca și cum pe lângă perete ar fi curs un pârâu, dădeau spre pădurea pe care Helena o zărise de pe alee, înainte să intre în birou. Tavanul, o boltă gotică înaltă de câțiva metri, proaspăt renovat, îi plăcu foarte mult, iar șemineul, singurul care nu era construit de o mână calificată și care nu se asorta cu nimic din încăpere, o dezgustă. Încăperea, mai degrabă salon de vânătoare decât de oaspeți, nu o îmbie pe Helena să înainteze către pragul ușii.
- Intră! o îmboldi verișoara lui Viltor în cele din urmă, convinsă de stupefacția Helenei. Așează-te pe unul din urși, pe care vrei tu, glumi, arătându-i în loc de fotolii două jilțuri de lemn îmbrăcate în blană de brun carpatin.
- Mi-e și frică să calc peste chestiile astea, le văd tare firave... Nu se strivesc lichenii sub picioarele noastre?
- Sunt licheni din lumea lui Cuttyt, nu ai de ce să îți faci griji. Te servesc cu un pahar de țuică din butoiul pe care mi l-ați dat voi? Uite-l colo, zise trăgând o perdea tot din blană de urs brun carpatin, și-i arătă o cămară. Dacă vrei te servesc cu o rozalică, știi că tu m-ai învățat să prepar zahăr ars cu alcool de prune și de atunci nu mă las fără ea. Am și zmeură, gem de afine și struguri uscați, dacă vrei.
- Nu vă deranjați, domnișoară! o alintă Helena, știind că pe Domnița orice alt mod de adresare o scotea din sărite. Nu m-am gândit că o să vă întâlnesc pe aici, că v-aș mai fi adus niște țuică, un cașcaval, o covată de nuci, ceva...
- Vrei nuci? întrebă și se miră în același timp Domnița. Am destule, dacă vrei te servesc cu plăcere. Nu-s nuci de alea din lumea lui Cuttyt, sunt nuci adevărate. Om fi noi strigoi-vrăjitori, dar nu mâncăm vrăji.
- Un pahar de rozalică beau, dar unul mic, să-mi dezmorțească picioarele, că mi-au înghețat de frig pe munte în sus, să-mi facă și un pic de curaj pe când intru la vrăjitor, zise Helena băgându-și capul pe ușa de la cămară, să vadă ce mai are Domnița pe acolo.
- Uite, nuci, mere, varză murată, dovlăcei, cartofi, porumb pentru floricele, tot ce dorești, îi arătă Domnița. Îți dau și ție să duci la copii, dacă vrei. În palatele lui Cuttyt nu lipsește nimic.
Până când Domnița scoase paharele și o tavă din vitrina unui bar vechi dar bine întreținut și până când le șterse cu un șervet deosebit de alb, Helena inspectă încăperea ciudată.
Un candelabru de cristal atârna în mijlocul salonului, chiar deasupra mesei lungi din lemn masiv, sculptată cu pasiune de un amator, care făcuse tot ce îi stătuse în putere ca să scoată un kitsch. Pe masă era o veioză funcțională, după cum se vedea, făcută dintr-un alt abajur căzut de pe vreun stâlp din curte. Din abajurul ruginit scoteau capul doi lei de tablă, privind plictisiți în hăul imaginat de artistul fără renume. Jos, lângă peretele dinspre spânzurătoare, o statuetă albă, o armură și câteva boluri vechi din lut se chinuiau să dea impresia de muzeu în mișcare, schimbându-și mereu locurile între ele. În colțul format de zidul cu ferestre mascate de trestii și peretele dinspre sud, o treime din suprafața covorului de mușchi și licheni era ocupată de o colecție de arme vechi. Patul Domniței, aproape imperial, cu plușuri bordo de catifea și perdeluțe de mătase aurie, era pus în colțul opus muzeului, în drept cu șemineul în care șase, șapte bucăți din lemn de stejar uscat ardeau puse în formă de cruce.
- Îți place colecția mea de arme? o surprinse întrebarea Domniței, care deși stătea cu spatele către Helena îi citise uimirea din priviri. Am strâns ce-am găsit prin pivnița grajdului de alături, lucruri aruncate, rămase pe acolo de la bătrânii vrăjitori, care oricum nu foloseau acum la nimic.
- M-ați surprins cu obiectele mișcătoare, stai să mă așez, să nu cad pe spate! Ce-i cu oalele alea de lut care umblă singure pe jos? Uite și armura își dă mâna cu statueta, trebuie să fie un joc, nu?
Domnița se întoarse nervoasă către obietele care se puseseră de capul lor în mișcare și urlă cât putu de tare:
- Opriți-vă! Nu vedeți că avem musafiri? Mereu mă fac de rușine, statueta și armura sunt ornanente de la pomul de Crăciun, iar oalele de lut sunt niște gheocuri cu care bătrânii făceau vrăji, le mai apucă și acum câteodată plimbatul. De mai multe ori am vrut să arunc prostia aia de armură, că mă trezește noaptea din somn. Uite paharele roșii cu picioruș primite de la mama acum treizeci de ani, ții minte că te-am mai servit din ele?
- Când ați aniversat douăzeci, își aminti Helena. Știu, erați proaspăta șefă de coloană, ați trimis o basculantă după noi, să ne ducă la Huedi. Am venit eu și Viltor, pentru că pe atunci nu aveam nici un copil.
- Așa s-a nimerit, nu am avut nicio mașină liberă la îndemână și i-am zis șoferului care era prin apropiere: „Nu mă interesează cum te descurci, te duci și mi-i aduci! De ziua mea, vreau să fie aici.”
Trase dintr-un colț al salonului o măsuță joasă, ce părea să alunece greu pe covorul cu frunze. Din curte se auzi vocea unui bărbat, care părea că vrea să-i spună ceva.
- N-am timp de tine acum! răspunse Domnița fără să verifice dacă bărbatul o auzise. Vezi-ți de treaba ta, nu vezi că am musafiri? Ia auzi la el... De câte ori vine cineva la mine, ei „hop!” cu întrebări, atunci au cele mai multe probleme de discutat cu mine.
Așeză pe masă tava de argint, paharele roșii cu picioruș și cana de lut în care încălzise rozalica și din care răzbea puternic mirosul de zahăr ars.
- Mi-am ales căsuța asta, continuă Domnița turnând în pahare țuica fiartă cu zahăr ars, pentru că este mai antică, mai misterioasă. Se spune că aici a murit bunica lui Cuttyt.
- Adevărat? se sperie Helena, imaginându-și cum pe locul pe care stătea ea șezuse cândva o vrăjitoare bătrână, rea și urâtă. Chiar este adevărat?
- Bineînțeles că nu este adevărat, Helena, părinții lui Cuttyt au construit Palatul Servitorilor după moartea bunicilor săi, acum cincisute de ani. Ãștia de prin palate vorbesc așa, pentru că habar nu au de istorie. Mie îmi place istoria vrăjitorilor, senzațiile tari, lucrurile stranii, nu mi-ar plăcea să mă mai întorc la Huedi.
- Nu vă pare rău după ce ați lăsat acolo, după traiul din afara palatelor?
- După frica de moarte să-mi pară rău, Helena? Nici vorbă. Dar hai servește-te! Þi-am pus pe masă ce am știut că îți place mai mult.
- Hai noroc! Și... bine ai venit la vrăjitor!
- Noroc, Domnița, închină Helena, ciocnind paharul de al ei, și mulțumesc pentru că mă ajuți. Sper să scape și Trahan de strigoiala asta, să fim iar o familie de oameni normali, cum am fost până anul trecut.
- Cu siguranță că vrăjitorul o să-l ajute, nu ai de ce să te îndoiești, nu-i primul caz acesta. Oamenii vin necăjiți, cu copii în spate urcă pe munte și când se întorc acasă... Ia și bea, dă paharul ăla pe gât că nu-i mare și-ți mai pun unul!
Helena ridică paharul, îl bău până la fund și îl puse pe masă. Domnița i-l umplu iar.
- Nu mai beau, mulțumesc, gata, mi-a fost destul!
- Cum vrei tu, zise Domnița și se mută de pe jilțul din dreapta Helenei pe un trunchi de copac înblănit de lângă fereastră. Scoase o țigară.
- Fumezi? o întrebă pe Helena, în timp ce ea stingea chibritul cu care își aprinsese țigara, fluturându-l în aer.
- Nu. Dumneavoastră știți că nu am fumat niciodată. Un pahar de rozalică am băut pentru că-mi era sete. Am și eu apă în bagaj, dar sacoșa cu merinde a rămas la bătrân. Apropo, unde este Ioancoo acum?
- Cred că la șefu´, este prieten cu Cuttyt de peste cincizeci de ani, îi mai aduce câte un client, îi mai dă banii... Ia te rog și paharul ăla, hai că nu-i mult!
- Mulțumesc! spuse Helena și din politețe luă paharul și-l lipi de buze, dar nu bău. După ce stătu o vreme cu paharul în mână, ca să nu pară caraghioasă, îl puse pe masă. Buzele îi crăpaseră de la vânt și în contact cu alcoolul din rozalică începuseră s-o usture. Când duse mâna la buzunar să scoată un șervețel, ca să și le tamponeze, simți că printre degete i se scurge un material grețos, rece și gelatinos. Pipăi cu scârbă, mutându-și vârful degetelor pe gelatina care nu stătea locului. Domnița trăgea din țigară, dând drumul fumului din gură sub formă de globuri albe spre tavan. Preocupată de identificarea animăluțului grețos din buzunar, Helena văzu cu întârziere că balonașele din fum eliberate de Dumnița se strângeau aproape de tavanul în formă de arcade într un glob mare, care din când în când ieșea singur afară pe fereastră.
- Ce instalație aveți, că fumul nu se împrăștie prin casă? o întrebă Helena, chinuindu-se pe cât era posibil să-i ascundă Domniței preocuparea ei.
- E o vrajă, explică Domnița. Am zis că dacă tot putem face unele șmecherii de astea, măcar să le folosim pentru protejarea plămânilor noștri. Și ai musafirilor, în cazul de față.
- E bine așa! o lăudă Helena, căutând să scape discret de mucul ciudat din buzunar. Dacă v-ați folosi puterile doar în scopuri din astea, cred că oamenii v-ar iubi și mai mult. Bine, că ei vă iubesc și așa... încercă să dreagă busuiocul, știți, uneori devii atât de disperat din cauza necazurilor care se abat peste tine, încât ajungi să îți pui speranțele în vrăjitori la fel de tare ca și în doctori. Îți vine să te duci și la dracul acasă nu mai să te vezi scăpat de necaz.
- Cum ai venit tu acum! glumi Domnița. Hai, când îl aduci pe Trahan să-l consulte șeful? Am aflat de la Ioancoo că este strigoi-pitoid și că ați vrea să-l vindecați de umblăturile alea.
- M-aș bucura să-l văd scăpat de nenorocita aia de codiță, că numai de când a început să îi crească nodul ăla în spate, umblă așa, ca nebunul, să bea sânge de pe la animale. Înainte, Trahan era mai cuminte și mai bun la învățătură decât toți ceilalți la un loc. Acum...
- Vino cu el săptămâna viitoare sau trimite-l cu Ioancoo, dacă vrei să nu mai urci muntele încă o dată. Nu-i ușor să ajungi aici, dar altă cale de-a ne apăra de Strigoii Buni nu avem. Vezi că vrăjitorul vrea să își ia o vacanță să plece o vreme din țară, cu treburi de astea de-ale lui, cu afaceri vrăjite... continuă șoptit. Dar ce-ai auzit de la mine din gură să nu spui nimănui, că și aici ai nevoie de bani ca oriunde în lume...
Preocupată de identificarea gelatinei din buzunarul stâng al pantalonului ei, Helena răspunse doar ceva evaziv. Domnița continua să fumeze relaxată.
- Văd că nu aveți multă treabă aici! se trezi remarcând.
- Să mă întrețin cu tine, ăsta îmi este programul pe ziua de azi. Am știut de aseară că vii, a telefonat Ioancoo. Altfel cum crezi că ați fi putut urca? S-ar fi prăbușit muntele peste voi.
Când vârful degetelor reușiră să grebleze buzunarul, printre degetele Helenei sări afară o broscuță verde de pădure, încercând să se ascundă în blana ce acoperea jilțul. Helena o urmări cu coada ochiului: „Sper să nu o vadă Domnița! gândi. Mi-a intrat în buzunar în timp ce urcam printre nenorocitele alea de frunze...”
Ca să rețină privirea verișoarei lui Viltor cât mai departe de preocupările ei, Helena o întrebă:
- Acolo este dormitorul? și o determină să privească instantaneu în cealaltă parte a salonului.
- Ușa aceea dă într-un coridor ce duce spre Palatul de Cristal și către Turnul cu optzeci și nouă de etaje. O să ți le arăt și ție, dar așteaptă să îmi termin țigara. Sunt lucruri minunate de văzut în Imperiul Cuttyt, Helena.
Fuma cu pasiune, era o fumătoare înrăită. Lucrul acesta se vedea după talentul cu care mânuia țigara. Helena încercă să prindă broscuța, să o strecoare din nou în buzunar. Întinse degetele spre animăluțul speriat, ce căuta cu insistență să se ascundă. Când aproape reuși să pună mâna pe ea, broscuța făcu un salt lângă șoldul Domniței.
- Și peretele de acolo îmi place! spuse aiurea.
- Nu știu ce vezi tu la el, peretele ăla chiar nu are nimic special. Arată așa fiindcă a fost zugrăvit cu bidineaua și au rămas urmele alea, dar...
- Așa cum e zugrăvit... bătu câmpii. Dungile de la bidinea parcă sunt așa... niște...
Întinse iar mâna să prindă broscuța, dar aceasta, din câteva salturi, urcă pe trunchiul îmblănit pe care ședea Domnița și se ascunse în buzunarul acesteia.
„Foarte bine! gândi Helena mai relaxată, acum nu mai are ea de unde ști că am adus-o eu, să-i fie de bine!”
Când Domnița își termină țigara, un servitor strigă prin fereastră că se poate merge la Cuttyt.
- Hai! zise Domnița, severă. Ãsta nu suportă să întârziem nici un minut când ne cheamă. E așa cum ți l-am descris. Dacă vrei, poți intra si tu cu mine de la început. Dacă nu, intru eu prima și îi spun că am sosit, iar tu mă aștepți la secretariat. Acum trebuie să coborâm, liftul e pregătit.