*
Mașina celor doi străbate de câteva ore o autostradă pustie.
Nina se foiește, privind când înainte, când spre Mihnea.
- Ce s-a întâmplat, nu-ți place peisajul? Tu ai vrut să urmăm traseul ăsta, o să te văd eu cu ce rămâi în minte din tot pustiul ăsta? Mai bine mergeam direct, fără să ocolim atât.
N-avem ce vedea.
Într-adevăr traseul urmat de ei e sărac în imagini, câmpia stearpă se întinde cât vezi cu ochii, nici o umbră, nici un copac, doar suprafața imensă și plată, îmbinată perfect cu un cer la fel de gol, pustiit parcă și el. Din când în când trec prin sate izolate cu copii mărunți și arși de soare, jucând fotbal, cu oameni bătrâni ieșiți pe la porți, cu case parcă părăsite.
Nina renunță să mai caute ceva care i-ar fi putut stârni interesul și își privește distrată sandalele cu barete roșii, gândindu-se la pantofii care o așteaptă dincolo de...
Nici măcar nu înțelege.
Ar trebui doar să închidă ochii sau să treacă ziua. Și nu vrea, deși știe că de acolo a pornit ceea ce crede ea că e doar un vis mai lung și mai neobișnuit.
- Mihnea, noi doi suntem reali, te-ai gândit vreodată că poate doar visăm, că într-o altă realitate poate nici nu ne cunoaștem?
Bărbatul se încruntă pentru o clipă, strânge nervos volanul și fără să o privească, îi răspunde.
- Nina nu începe iar. Realitatea nu e ceea ce vrei tu să fie, ea e oricum. Realitate e ziua de azi, tu și eu, clipele astea și peisajul ăsta pustiu, dincolo de asta nu mai ești sigur de nimic, nici măcar de următoarea zi. Realitate e că ne vom întoarce acasă abia peste trei săptămâni, că am scăpat de îndatoriri , tu de prietena ta bârfitoare, eu de secretara mea curioasă.
Ea râde și deschide radioul.
- Trebuie să schimbăm și aici ceva, că e prea gol câmpul și nu se mai termină.
Melodia e veselă, cei doi încep să cânte, Nina deschide geamul și strigă versurile pustiului, autostrada pare fără sfârșit iar soarele e abia la jumătatea zilei.
Orașul în care ajung e aglomerat sau poate așa îi pare ei datorită schimbării bruște de cadru. Traficul e aglomerat deși e trecut de amiază, deși o căldură sufocantă apasă parcă pe umerii oamenilor, stoarce trupurile, fură bătăi de inima precipitate bătrânilor răstigniți pe bănci în fața unei fântâni arteziene aparent nefiresc așezată, în bătaia soarelui.
Senzații deformate se gândește ea, apropiindu-se și muindu-și mâinile în apa clară.
Murmură distrată o melodie, privind porumbeii ce se-nvârt obositor în cerc pe lângă lumea adunată, privirile ei se opresc apoi pe o biserică din apropiere. Ceasul arăta deja cinci și se gândi că ziua e pe sfârșite.
- La ce te gândești?
Venind din spate Nina nu l-a văzut, mâinile cufundate în apă au tresărit, stropii limpezi i s-au împrăștiat pe față iar râsul lui e atât de real, de sănătos.
- Vine noaptea, unde dormim?
- Hai să vedem, pare destul de mare orașul, trebuie să găsim ceva.
Traversează încet, din mașină ea privește în gol, se simte obosită, aerul uscat o sufocă, trebuie să respire mai des, mereu simte că nu-i e de ajuns, că plămânii cer oxigen.
Acordurile unei orchestre o trezește din amorțeală și caută încântată sursa sunetelor vioaie.
- Privește Mihnea, o nuntă, hai să ne oprim, vrei?
- Nu știu dacă ar fi o idee bună, nu am văzut nici un hotel încă.
- Stăm doar puțin, uite ce veseli sunt!
Fuge aproape târâindu-l după ea, energia ei e molipsitoare, îl cuprinde și fără să-și dea seama se trezește dansând cu o femeie care zâmbește într-una, pe mijlocul căreia se chinuie să-și țină o mână dar, care îi alunecă stângaci dn cauza materialului lucios și strident colorat.
Nina dansează și ea cu cineva, perechile agitate îi despart, Mihnea îi zărește din când în când rochia roșie tresărind prin mulțime și-i vine să râdă văzând-o cum țopăie, zbuciumându-se toată. Și felul în care îi face cu ochiul îl incită, simte că vrea deodată s-o ia de acolo, să găsească undeva camera aia unde în câteva clipe n-ar mai rămâne nimic din rochia ei. I-ar auzi vocea cerând răgușită, ar vrea s-o chinuie, asta simte și brusc se desprinde de doamna lucioasă, încercând să ajungă la ea.
Nina cunoaște privirea aceea, îl vede apropiindu-se și începe să râdă, apoi fuge amuzată spre intrarea în restaurant. Câțiva nuntași surprind jocul lor și se precipită să le facă loc, în timp ce un vânt cald flutură fețele de masă, întâi încet apoi din ce în ce mai nervos.
Întâi abia adiind, trecând în joacă printre ei, prin părul fetițelor domnișoare de onoare, apoi agitat deodată asemeni unui musafir neașteptat. Zgomotul unor pahare căzute creează rumoare, fețele devin îngrijorate, muzica se oprește brusc iar nuntașii abia mai apucă să se îngrămădească agitați pe o terasă, până ca rafalele de ploaie să se pornească.
- O furtună de vară, îi explică un bătrân Ninei care, cu ochii măriți privea picăturile mari și dese care colorau parcă asfaltul. Sunt frecvente aici la câmpie.
Dar ea abia-l aude pentru că în urechi sau poate în creier, alte sunete căpătau intensitate. Un plâns de copil o face să caute agitată în jurul ei sursa. Așa cum se aștepta nu era nici un copil mic, era un zgomot fără formă, era de dincolo sigur, asta însemna că...
- Mihnea hai să plecăm, nu mă simt bine.
În mașină simte că îi e cald din nou, sunetele se succed amestecându-se, din ce în ce mai aproape. O ușă trântită, pocnetul tunetelor, apa scurgându-se printr-un burlan și peste toate, bătându-i parcă în tâmple, ciocăniturile unor degete la o ușă, o făceau să tresară, îi dădeau senzația de leșin.

În camera de hotel zgomotul ploii nu mai pătrunde, e liniște, doar vocea lui Mihnea cântând la duș e ultimul sunet prins înainte ca Nina să cadă în somn ca într-o altă dimensiune.
*

- Domnișoara Nina! E trecut de șapte...
Ciocănituri puternice în ușă o fac să sară din pat, să inspire adânc, huruitul unui tunet zguduie parcă zidurile vechi, sticla geamului tremură, vibrând ca în timpul unui cutremur.
Prin burlanul vechi ploaia se scurge cu zgomot, în cameră se simte umezeală și e aproape întuneric.
Nina aleargă spre ușă, ștergându-și în fugă fruntea transpirată.
- Gata Cornele, m-am trezit, mulțumesc din nou pentru efort.
- Din ce în ce mai greu Nina, ar trebui să faci un control, se poate trata, altfel riști să surzești de tot, să știi!
Îi mulțumește în fugă bărbatului între două vârste, pe care-l lasă apoi zâmbind în spatele ușii și cu pași repezi se apropie de pat. Scoate agenda și-ncepe să scrie înfrigurată, rostind cuvintele cu voce tare, reconstituind cu litere mărunte, aproape indescifrabile visul.
Apoi deschide la fel de agitată dulapul vechi, de unde-și alege una din uniformele perfect așezate pe umerașele de lemn, ignorând în tot acest timp tunetele care se succed necontenit dincolo de geamul de pe a cărui margini, se preling pe perete șiruri subțiri de apa, care nu apucă însă să ajungă pe podea, înfiltrându-se în crăpături deja formate de alte ploi.
Pe scară e zgomot, o mașină de spălat scârțâie, mirosul de detergent se amestecă cu cel de mâncare, un copil plânge abandonat pe un colț de pătură, ochii lui înlăcrimați se întâlnesc cu cei ai Ninei, apoi se întorc triști spre căluțul de plastic jegos, așezat alături de el.
De obicei se oprea și-i vorbea, încercând să-l liniștească, dar e prea târziu și în mod sigur ploaia o s-o întârzie și mai mult, pentru că va trebui să ajungă pe jos la poștă de unde trebuie să-și ridice corespondența, s-o așeze cum trebuie în geantă și să pornească să o împartă prin cartier.
Traversează prima stradă cu pași repezi, privind spre pantofii îmbibați deja cu apă, în care își simte picioarele scârțâind, îi e indiferent e încă vară, abia așa sau acum când plouă ținuta ei se potrivește cu vremea. Și oricum n-ar interesa-o, e doar o aparență totul, viața nu se rezumă la amănunte atât de banale.
Poșta e așezată la intersecția dintre două străzi, clădirea e nouă, iar Nina cedează totuși o clipă, dezicându-se de propriile viziuni, atunci când observă cum în urmă, pe gresia închisă la culoare urmele de apă rămase de la pantofii ei, lucesc asemeni unor dovezi incontestabile ale realității.
Salută însă cu voce plină personalul și se îndreaptă spre oficiu , acolo unde o așteaptă plicurile aranjate deja.
Între timp ploaia s-a oprit, norii se retrag spre capătul orașului, străzile se însuflețesc parcă cu fiecare pas pe care-l face spre ziua abia începută.
Trece pe lângă primărie, se privește în fugă prin geamul fumuriu, în turn un clopot electronic bate, apoi o voce anunță ora nouă, ea repetă mecanic zâmbind în același timp portarului care o salută dând din cap cu mâinile la spate, în fața clădirii.
- Nimic azi, Nina?
- Nimic Ioane! E sfârșit de săptămână, știi că așa e de obicei.
Trece pe lângă el, fără să întoarcă privirea, coboară strada spre singura mahala rămasă, acolo unde de obicei se oprește la o poartă veche, să lase ziarul „Vremea” bătrânului doctor, fost ginecolog renumit. Mirosul de fum e unul din indiciile care o trimite cu gândul la sobele mizerabile de gătit ale ultimilor țigani rămași în acele case mici naționalizate.
De acolo, se oprește apoi la Penny, ei mereu au corespondență în plicuri viu colorate, cerul e din nou senin, pașii ei la fel de repezi, străzile încep să se usuce.
Mai târziu glasul clopotelui anunțând ora prânzului, o găsește deschizând poarta unei vile abia construite, unde ei îi place mereu să intre, pentru că acolo, afară, se poate odihni într-un șezlong, acolo simțurile i se moaie plăcut ca într-o după amiază de duminică, admirând grădina cu flori sau marmura bej impecabilă a curții, savurând o cafea, pe care fosta ei profesoară de limba română i-o pregătește uneori, când o vede trecând.
E singura femeie cu care Nina stă de vorbă și se simte în largul ei.
Dar trebuie să se grăbească mereu și se scuză politicos cu ochii dansând încă spre curtea femeii, atunci când trebuie să plece.
Căldura e din nou stăpână, străzile s-au uscat în același timp cu pantofii ei care s-au întărit însă din nou și-o bat îngrozitor atunci când ora, ora e deja cinci și nu mai are de făcut decât un drum până la tribunal acolo unde are de lăsat de obicei cele mai multe plicuri.
Apoi, scăpată de greutatea genții se întoarce agale pe lângă un parc, se oprește în piața centrală, acolo unde odată erau copii cu role, unde acum sunt bănci, așezate circular, în fața statuii ce-l reprezintă pe un domnitor, figură marcantă a istoriei.
Își aprinde o țigară, o fumează pe fugă, deși nu ar mai avea nimic de făcut.
Ziua ei de muncă e pe sfârșite odată îndeplinit acest ritual iar ei nu-i mai rămâne decât să se întoarcă la poștă, să lase mandatele de confirmare și să se îndrepte spre casă, nu înainte însă de a-și umple geanta cu hârtii nefolositoare pe care apoi le dă femeii cu copilul rămas plângând în fața ușii. Nu știe la ce-i folosesc poate le strânge pentru iarnă să aprindă focul în teracota mică a cărei burlan a înnegrit, alături de altele, zidul blocului vechi.
Odată cu asfințitul soarelui, retras după colțul fabricii de mobilă ruinată de regimul democratic, Nina intră în scara blocului unde ajunge exact odată cu dezlănțuirea aceluiași război periodic, dintre cei doi soți ce ocupă o cameră alăturată de a ei.
- Pleacă golanule, ai știut doar să mă lași gravidă, să furi din casă și să vinzi să bei mancarea de la gura copiilor, animalule!
- Fă, taci din gură sau te dau cu capul de pereții ăia, de-ți rămâne tărâța acolo. Mișcă-te în casă și spală că de aia te-ai măritat, cine-ți aduce mâncare, nu eu, cine te îmbracă să pleci tu să te...
Bărbatul mirosind puternic a băutură aproape o dărâmă pe Nina, pe care n-o vede, încercând să iasă.
O privește o clipă buimac apoi trece, ea nu îndrăznește să privească în urmă ,doar îl aude murmurnd tulbure” curva dracului și asta” roșește și-ar vrea atunci să fi fost bărbat și să-i pocească fața buhăită, apoi bătăile inimii ei revoltate se calmează când , aruncă geanta într-un colț de cameră și se lasă să cadă pe patul care în acel moment al zilei îi pare confortabil.
Încearcă să închidă ochii și să se gândească la lumea ei dar cearta reîncepe și țipetele celor doi vibrează parcă direct în creierul ei.
Nici măcar venirea nopții nu reușește să tempereze spiritele, vocilor lor se adaugă altele venite inițial să oprească scandalul, dar care mai apoi se dezlănțuie mai aprig, tulburând definitiv încercarea Ninei de a adormi.
Se ridică aproape plângând și își caută de lucru călcând haine apoi ștergând faianța băii ei mici.
E deja târziu când reușește să se lase stării ei, pe scară în surdină scârțâie o manea pe care ea însă nu o mai aude de ceva timp.

*

Cu ochii încă închiși îl simte respirând lângă ea.
Trupul lui se pliază pe lângă al ei, e cald dar nu îndrăznește să se miște, îi place să-l simtă dormind, să o gâdile în ceafă respirația lui calmă. E deja lumină, e senin în visul ei, dincolo de ferestrele mari vântul clatină crengile unui copac, dincolo de ele soarele se strecoară, schimbând ca-ntr-un joc lumina camerei.
Se ridică încet de lângă bărbatul adormit, se întinde leneș în fața oglinzii din baie apoi se îndreaptă spre duș, zâmbind nimănui sau poate ei înșiși rămasă acolo , în patul vechi, în camera întunecată.
Dă drumul apei să curgă și începe să cânte în șoaptă
„Dance me to the end of love”, vocea ei se pierde în clipocitul apei. Cu palmele întinse, sprijinite pe perete, cu corpul lăsat în voia apei, pare că nimic nu e în neregulă cu ea.
- Te-am prins, ai fugit ca o hoață, acum să te văd unde ai să fugi.
Se sperie de el venit pe furiș, acordurile melodiei se frâng brusc, înlocuite de tonalitatea rugăminții spuse asemeni unui alint.
- Mihnea, stai cuminte că nu mai ajungem nici într-o săptămână la capătul drumului, stai n-auzi, nu...lasă-mă jos, o să aluneci...
Începe să râdă, apoi glasul ei se stinge și doar apa se mai aude acoperind complice șoaptele celor doi.
Mai târziu străbat din nou autostrada îndreptându-se spre singurul oraș ce-i desparte de mare, locul unde el e atât de nerăbdător să ajungă.
- Orașul ăsta e mic, are doar o stradă principală, îl facem în jumătate de oră apoi mareeea! strigă Mihnea cu capul ieșit pe geamul mașinii.
O bătrână , trecător întâmplător, îl aude, se oprește pe trotuar și-și face cruce speriată, ei râd, Nina îi face în treacăt cu mâna liniștind-o, femeia dă să râdă și zâmbetul ei abia mijit i se întipărește în minte.
Intrarea în oraș o face însă atentă deodată.
Sunt fabrici părăsite, parcuri goale, bănci rupte dar nu asta e ceea ce o face să simtă că se sufocă din nou.
*
În pat Nina tresare, palmele mâinilor se chircesc, strângând cearșaful întins. Ochii încep să tremure, să se miște ca și cum s-ar trezi, pe fruntea ei strălucesc multe, una lângă alta, picături de transpirație.
*
Caută înfrigurată un punct de reper, apoi rămâne mută, cu privirea fixată, cu pupilele mărite,cu inima bătând prea repede, pe un edificiu proeminent răsărit parcă din altă dimensiune.
„Turnul primăriei, sunt în orașul meu”
Mihnea cu un ochi pe gps și cu unul atent la trafic nu obsevă transformarea ei.
Mașina se strecoară pe strada principală, trece prin piața centrală, oprindu-se la o trecere de pietoni. Abia atunci Mihnea se uită spre Nina, observă paloarea de pe fața ei, îi aude respirația chinuită.
- Þi-e rău?
- Mihnea, ăsta e orașul. Aici locuiesc eu.
Încercase să-i spună odată că tot ce trăiesc ei doi e doar imaginația ei dar nu reușise decât să-l enerveze, să-l facă să doarmă două zile în salon, unde Gina îl găsea dimineața pe jos, căzut din canapeaua îngustă. Și sigur zvonurile circulau iar ei erau destul de cunoscuți, era o delicatese de bârfă pentru femeia între două vârste care le făcea menajul.
- Nina nu începe iar te rog, nu știu cum poți să fii atât de absurdă, cum poți să crezi că suntem...
Cineva îl clanxona, uitase să pornească mașina. Înjură nervos.
- Închide te rog radioul, nu mai am chef de nimic.
- Mihnea bine, e doar mintea mea bolnavă, atunci hai că îți arăt eu traseul, poate așa o să crezi.
Începe să descrie clădirile, redă apoi numele străzilor la rând, îl îndrumă spre locul unde ea, cea de dincolo locuiește.
El vizibil tulburat o urmează, o urmărește cu privirea suspicios, îi simte deodată încordarea atunci când oprește în fața scării de bloc.
- Doamne Dumnezeule! Cum să fi locuit tu fie și în vis într-un asemenea loc. Ne știm de atâta timp Nina, casa părinților tăi...
- Așa e visul Mihnea, deși acum, acum nu știu ce urmează să se întâmple. O să urc, rămâi te rog aici, poate...
Urcă treptele gâfâind, se sprijină de pereții murdari, simte în nări mirosul, vede ușile vechi, le știe, se oprește în fața ușii ei, bate, întâi încet apoi tare, întâi cu degetele apoi cu pumnii. Ecoul se împrăștie pe hol, de dincolo are impresia că cineva bate la fel de tare, i se face rău și înainte ca ușa din fața ei să se dechidă simte cum cade într-un gol, în întuneric, cu stomacul strâns, cu plămânii sufocați de emoția șocului.

*
Sare tremurând, din gât horcăieli amestecate cu salivă o fac să tușească minute în șir, simte că nu are aer, că îi e frig, că nu se poate ridica, că trupul ei nu o mai ascultă, se revoltă parcă pentru toate acele nopți de supunere forțată.
Ce mă fac, ce mă fac? Șoptește singură cu voce răgușită.
- Nina, domnișoară Nina!
Fuge spre ușă așa în cămașa de noapte, derutată și palidă. Deschide. Răsuflă ușurată.
- Da Cornel, gata, gata, știu, trebuie să merg la un control, mi-ai mai zis.
- Ce-i cu tine, ești palidă, ți-e rău?
- Nu, da adică, mi-a fost, acum mi-am revenit. Mulțumesc.
- Pot să te ajut, uite, intru și-ți pregătesc un ceai.
Bărbatul o privește lacom, prin cămașa de noapte trupul ei e tânăr, e cald, e atrăgător. O împinge, cu ochii sclipind sălbatic, din cadrul ușii, dând să intre.
- Cornel, cred că nu înțelegi, nu am nevoie de nimic, te rog să ieși.
- Nu e bine Nina să stai singură, o femeie așa frumoasă ca tine, eu aș putea să te sprijin, te decurci greu, se vede...
Mâinile lui se întind spre umerii ei, o ating, le simte umede și tresare scârbită.
-Ieși!
Îl împinge cu toată puterea pe care o simte crescând deodată în interiorul ei și închide ușa, tremurând.
Se îmbracă și iese. Nu mai notează nimic, aici se va sfârși, asta a fost, a fost doar un vis, nu există altă realitate, de unde vieți paralele, ce prostii, o să caute să...
Cu gândurile bulucite haotic în cap, dă să traverseze strada. Nu se asigură, de unde să vadă mașina, a apărut parcă din senin, mai apucă ea să gândească, aruncată în mijlocul străzii, Părul i s-a desprins din agrafă și răvășit îi acoperă fața, o clipă simte amețeala leșinului, impactul a fost atât de brusc încât doar a auzit, fără să simtă însă, scrâșnetul osului pocnit.
Nu o doare nimic, stă așa caraghioasă cineva se apropie de ea, vocea e blândă și parcă cunoscută, îi dă părul la o parte, o privește îngrijorat, miroase a...
- Mihnea!
- Cine e Mihnea, e soțul tău?
A vrut să mai zică doar „ești tu” dar nu a mai putut, lumina caldă, galbenă, prea strălucitoare, a învăluit-o deodată, făcând-o să zâmbească.