De luni de zile încerc să mă întorc la romanul semi-abandonat într-un cotlon al calculatorului. Îmi iau mii de precauții să n-o dau în bară. De pildă, nu sunt sigur dacă am starea necesară pentru a continua și ezit mereu să deschid folderul. Ezitările astea repetate încep să mă facă superstițios și umbra romanului neterminat se întinde tot mai mare și se transformă în tortură prelungită. E foarte important să intri în atmosfera unui text mai vechi, să găsești tonalitatea potrivită pentru a continua, pentru a nu părea un fragment rupt de context. La fel de important ca reintrarea navei cosmice în atmosfera terestră. Ai ratat unghiul optim pentru evitarea impactului cu densitatea aerului? Aerul invizibil, inofensiv, devine subit un monstru criminal. Scutul termic se aprinde, cedează și nava se dezintegrează. Salutare de la mare! Ca să-mi fac curaj îmi repet mereu: Lucrurile nu-s greu de făcut. Totul e să ajungi în starea de a le face. Știa „Sfântul din Montparnasse” ce spune.
De când aștept o dimineață senină în stare să mă introducă direct în lumea romanului, supărat nevoie mare pe nehotărârea mea. Îl compar uneori, din această pricină, cu un câine legat cu lesa de balustrada din fața magazinului. Bietul animal așteaptă, stăpânul nu dă semne că are de gând să-l recupereze. Aștept și eu un semn, uneori o frază care să-mi umple mintea și simțurile cu acel suflu naratologic în stare a mă mobiliza. Când cred că am prins ceva din ceața asta, o secvență potrivită de pildă, mă reped entuziasmat la calculator. De obicei se întâmplă așa: îl deschid, aștept să-și actriveze funcțiile, intru mai întâi pe Mail să văd ce mesaje am (regulă stabilită ca să pot fi promt în răspunsuri) și dau peste tot felul de bombonele atașate îmbietor. Măi să fie! „Prieteni” (cunoscuți și necunoscuți) n-au ce face, se plictisesc de moarte și întorc mereu, de la unul la altul, tot felul de filmulețe amuzante, caricaturi, bancuri. Curiozitatea mă îndeamnă instantaneu să sparg și eu bombonelele astea să le gust savoarea, să văd ce-i cu ele... și așa pierd ore în șir uitând de roman. E a dracului treaba asta! Nu v-ați enervat niciodată din pricina filmulețelor și bancurilor primite prin Forward de la diverși binevoitori? Când sunt prea plin de mine, mă scot din sărite. Îm vine să dau cu ele de pereți virtuali. Înțeleg de ce, la un moment dat, unul dintre utilizatorii înscriși pe lista mea de prieteni a izbucnit: Să vă ia dracu pe toți! scris cu corp 28 și cu caractere roșii, să se vadă.
Când nu am niciun mesaj, mă întristez subit, mă simt abandonat, pierdut în universul ăsta plictisitor și ostil numit viață pământeană. Când sunt prea multe, mă pierd în lumea de imagini atașate, citesc bancuri mai noi sau mai vechi sau aforisme extrase de la înțelepții lumii până ajung eu însumi cel mai înțelept tip de pe planetă. Atunci cred că e momentul să trec la roman. Scriu de zor, dar nu iese nimic valabil. Recitesc sastisit: balastru descărcat din bena camionului direct pe paginile mele diafane, protejate de aripi de înger. Material tern, greoi, incompatibil cu metafizica țintită a ansamblului. Scot pietroaiele și pagina se luminează. O prefer albă. Constat mâhnit: așa nu se poate înainta! Câinele legat la intrarea în magazin mârâie scurt.
Pagina de Inbox plină cu mesaje în dreptul cărora apare agrafa purtătoare de Attach Files mă îngrozește. Totuși, deschid la întâmplare câteva mesaje ce nu par a fi spam în speranța că voi scăpa repede de ele. Numai să văd ce-i de capul lor și gata. La gunoi cu ele. Dar nu e chiar așa. Zeci de secunde până descarci, sute de secunde până urmărești ce vor să zică imaginile atașate, însoțite, de obicei, de text. Mai rupi câte o propoziție sau câteva cuvinte. Minute risipite aiurea din dimineața îmbietoare la scris se duc pe nesimțite. Mesaje care n-au nicio legătură cu frământările tale din acea dimineață, să-i spunem, liniștită. Desigur, poți să dai câte un Delete scurt și ai scăpat de calvarul unor imixtiuni inocente (în fond, dar cu atât mai nocive) în intimitatea ta, placidități cauzatoare de disconfort psihic până la urmă. Chit că unele sunt niște kitsch-uri groaznice. Trandafiri rozalii, două lebede pe-un lac. Kitsch-ul clasic. Tablourile vândute prin târguri au primit o nouă viață pe net și se strecoară pe sub ușa electronică în casa unor oameni spilcuiți, onorabili, cu pretenții. Ești tentat să apeși pe Delete, dar deodată ți se trezește curiozitatea. Dacă e ceva interesant? Când dai de foto zidul chinezesc, foto barcelona sau foto marele canion nu e de mirare că navighezi și pe alte site-uri pentru a-ți completa informația și constați că ți s-a dus ziua de scris.
Uneori mă întreb ce-l determină pe câte un tip subțire, inteligent, intelectual rafinat să-mi trimită tot felul de tâmpenii care n-au nicio legătură cu preocupările lui. E modul lui de a se deconecta? Foarte bine. Dar de ce mă implică și pe mine în tărășenia asta? Azi, în dimineața pe care o consideram tocmai potrivită ca să mă aștern la scris, reușisem să-mi imaginez în linii mari scena din roman pe care urma să o scriu, „prietenul matinal” mi-a trimis un Attach Files cu titlul Gimnastică cerebrală. Mi s-a părut amuzant pentru că de mult nu mai practic gimnastica de dimineață în fața ferestrei deschise a camerei. Totuși, am ezitat să deschid. Iar o să pierd vremea fără să ajung să scriu câteva rânduri la roman. Tortura matinală și-a arătat imediat colții: dacă e ceva benefic pentru mintea mea adormită în clișee? Dacă voi dobândi o vioiciune nemaipomenită în structurarea ideilor? Dacă voi reuși să scriu mai inspirat? Să las norocul să treacă pe lângă mine?
Deschid până la urmă și simt imediat că am făcut o mare prostie. Autorul textului îmi râde în nas. Citesc umilit: Acum că l-ai deschis nu îl poți închide pentru că vei avea 12 ani de ghinion începând de mâine dimineață!!! Care va să zică m-a prins în plasă! Nu sunt eu un credul dus cu pluta pe Bistrița, dar mi-e ciudă că am deschis ca să-și bată joc de mine fieștecine. Înjur cu năduf, scuip din buze, fără scuipat și nu în direcția tastaturii. Vreau să închid, dar mă răzgândesc rapid. Devin brusc superstițios. Dacă rândurile scrise negru pe alb se vor dovedi adevărate ca un glas al destinului?
Gândesc defensiv:
Ca să poți scrie ceva valabil ai nevoie de prospețimea dimineții, nu de emailuri încărcate cu informații inutile sau cu jocuri insipide. Noica zicea că dimineața, până nu-ți termini programul la masa de scris să nu te lași nici sunat la telefon ca să nu ieși din lumea preocupărilor tale, din lumea ideilor tale. Măcar atât să fi învățat din Jurnalul de la Păltiniș și era bine. Auzi, trepăduș? „Să nu ieși din lumea ideilor tale”... Eu aș ieși imediat bucuros din jocul ăsta, dar dacă e adevărat că 12 ani voi avea numai ghinion? Iată cum binevoitorul deghizat mă constrânge să citesc mai departe. Textul zice: Găsește-l pe c în nouă rânduri de o. Navighez încrezător în marea de o până îl găsesc pe c. Parcă nu sunt chiar lipsit de spirit de observație. Apoi citesc mai jos: Acum găsește-l pe N într-o mare de M. Când îl găsesc mă simt ager la minte ca un bebeluș care l-a găsit pe Ham-Ham într-o mare de jucării. E clar: voi dezlega lesa câinelui lăsat singurel la intrarea in magazin și el va da din coadă uite așa! (Vedeți semnul cu degetul arătător? Dacă nu, vă rog să vi-l imaginați.) Mai departe: Acum pe 6 într-o mare de 9. În timp ce alerg cu ochii peste cifre, mă muștruluiesc fără cruțare: Bine îți stă! În loc să găsești tonul potrivit pentru a continua romanul ajuns la 160 de pagini, pierzi vremea căutându-l fără rost pe 6 în 9 rânduri de 9. Halal scriitor mai ești! Îmi biciuiesc seriozitatea anacronică: Nimeni nu va citi cele 160 de pagini ale romanului sau 200 sau 220, câte vor fi cand îl voi încheia, în vreme ce prostioarele astea, bombonelele astea, cum le spun eu, de pe net sunt citite și răscitite de zeci de mii de utilizatori. 6 și 9, adică 69. Sărutul francez. Spre ce îți zboară mintea, băiete! Sărutul francez? Ce zicea Noica? Să nu te lași apelat la telefon până după-amiaza? Jocurile astea tâmpite sunt mai agasante ca o sută de telefoane care încep cu „ce faci? bine?” Citesc mai departe de pe ecranul monitorului: Pe a într-o mare de A și &. Aproape că mă simt inteligent când dau de a. Ultimul prag: Pe i înghesuit între !!!!! Exasperat, îmi vine să mai adaug câteva rânduri de !
Apoi apare mai jos: Exprimă o dorință în timp ce dai mai departe. Singura mea dorință este să reușesc să scriu la roman. Devine dorința mea dependentă de jocul propus de a găsi pe c, pe N, pe 6... Le-am găsit. Pot să-mi strig dorința? VREAU SÃ SCRIU! Merg în jos cu săgeata oblică a cursorului. Peste ce dau? Nu te opri din a gândi dorința. Nici gând să mă opresc! Asta îmi doresc de când m-am trezit. Așadar repet ca îngerașul din calculator așezat diafan peste paginile mele să-mi audă gândul: Vreau să scriu! Încă trei rotițe de mouse și vine încurajarea: Aproape am terminat... După alte zece rotițe rostogolite pe spinarea mouse-ului primesc avertizarea: Oprește-te! Citesc mai jos: Acum ai mai puțin de 12 minute pentru a o îndeplini!!! Trimite-l la... (probabil e vorba despre a trimite jocul ăsta stupid pe Forward din moment ce zice „trimite-l” și nu „trimite-o”, pe ea, dorința). Dorința trece aici pe locul doi, accesarea ocupă locul întâi, căci ăștia trăiesc din accesări precum leul din hălci de carne, mânca-le-ar mama inteligența zbârnâitoare ca o morișcă virtuală. Ce mi se sugerează: dacă trimit jocul ăsta la 1 persoană nu se va îndeplini niciodată!!! (dorința). La 2 persoane se va îndeplini în 3 ani. La 3 persoane într-un an. La 4 persoane în 6 luni. La 5 persoane în 5 luni... și tot așa până la 15 persoane. Dacă trimit la 15 persoane dorința mea de a putea scrie la roman (căci asta e dorința) se va îndeplini... într-o oră! Asta mai zic și eu! Adică să trimit mizeria asta de joc la alți „prieteni” de pe net ca să mă înjure și ei, să se canonească și ei să găsească pe c într-o mare de o și așa mai departe. N-ați primit îndemnul Trimite acest mesaj tuturor celor pe care îi considerați prieteni? De ce? Ca să le stricați și lor ziua sau ca să-i faceți fericiți că cineva se gândește la ei nu cu sufletul, ci cu texte imbecile redirecționate prin rețea.
Ajuns aici m-am oprit să cuget. Eu nu folosesc Forward-ul decât foarte rar. Jocul ăsta e o mizerie. Să le stric și eu ziua „prietenilor”? N-are niciun rost. Dar dacă, trimițându-l, într-o oră mi se împlinește dorința de a mă simți în stare să scriu la roman? Ce mă costă. Dau clic de câteva ori, trimit Gimnastica cerebrală celor înscriși în lista de prieteni și aștept inspirația. Zis și făcut. E drept că pe unii din ei nu i-am mai contactat de luni de zile. Nici ei pe mine. În locul unor cuvinte de la suflet la suflet sau de la cerebel la cerebel, iată-i înscriși la clubul Gimnastica cerebrală a dimineții.
Eu mi-am făcut datoria și nu am altceva de făcut decât să aștept. O oră. Două. Nimic. Mă simt ca țărănușul trimis cu căruță și cai pentru prima dată singur după lemne, căruia i s-a stricat carul în pădure și, povățuit în glumă de acasă, începe să strige după Nevoie ca să-i repare carul defect. Nevoia fiind acea ființă miraculoasă gata să-l salveze din orice situație. Văzând că nu vine nimeni, flăcăul se apucă singur să repare carul ca să ajungă acasă cu lemnele. Așa că încep și eu să înnod cuvinte. Observ că nu se lasă croșetate dezinvolt și nodurile sunt tot mai proeminente. Șterg, adaug, mă enervez. Șterg, adaug, mă enervez. Șterg, adaug, mă enervez. Șterg...
Pe când să mai adaug... Stupoare! Pagina e albă în întregime și când mă uit pe bara de jos la numărul de pagini, în loc de 160 îmi apare 0. Zero!!! Mi-am aruncat în neant 160 (o sută șaizeci!) de pagini. Nu pot să cred. Lumea s-a oprit în loc. Pământul nu se mai rotește. Doi ani de muncă risipiți într-o clipă de enervare! Incredibil! Am amețeli, palpitații la inimă. Nu e posibil! Acum pot striga după Nevoie mult și bine ca flăcăul din snoavă. Pot să mă cațăr pe pereți de nervi. Pot să mă dau peste cap. Degeaba. Cele 160 de pagini s-au topit în neant. Inima mi-a sărit din piept și atârnă neputincioasă pe un perete. Dau clic după clic, răscolesc totul. Caut disperat în Recycle Bin. Degeaba. N-au fost aruncate la gunoi. Au dispărut în mod incredibil de vreme ce n-am dat Delete în momentele mele de enervare crâncenă. Îl sun disperat pe Alin, tehnicianul meu care-mi piratează programe. Îi explic aproximativ ce-am făcut la nervi și-mi răspunde impasibil, după ce și-a stăpânit cu greu un hohot de râs: „Cred că nu se mai poate face nimic”. El m-a ajutat în multe situații când începusem copăcel a ucenici în tainele calculatorului și făceam manevre greșite. Acum se pare că cele 160 de pagini s-au dus pe apa Sâmbetei. Am amuțit. Îmi simt brațele paralizate. Îmi revărs toată ura pe degetele vinovate, amorțite acum de spaimă. S-a instalat în mine o liniște lugubră de care nu mai pot scăpa. Stau așa minute în șir, fără să-mi revin din toropeală. Îmi simt corpul o adunătură inutilă de carne și oase, desigur, fără inimă și fără creier. Cutia toracică s-a umplut de regrete incomensurabile, în cutia craniană e un gol imens. Ca cel lăsat de volatilizarea celor 160 de pagini din calculator. Un gol imens pentru umanitate. Mai poți să glumești? îmi imput sardonic, apoi, epuizat, dau Start (paradoxal) ca să închid calculatorul. M-am săturat. Ezit în fața ultimelor trei opțiuni: Stand By, Turn Off și Restart înșirate ca mărgelele pe ață. În loc să dau Turn Off, clichez cu o ultimă speranță pe Restart. Ajung la fișierul romanului dispărut, dau un nou clic și țintesc zeroul de pe bara de jos. Privirea mi se transformă în rugăciune umilă, patetică. Degeaba. 0 rămâne 0 până când... după un timp... Minune! 0 se transformă în 1, apoi în 2, apoi în 3 și așa mai departe în 33, apoi în 133 până la 160! Paginile se umplu treptat, sub ochii mei, de literele adunate în cuvinte. Chiar cuvintele mele. Capitolele mele, paragrafele mele. Cele 160 de pagini sunt la locul lor. Nu-mi vine să cred. Inima refugiată din centrul surescitărilor, atârnată de perete în toiul exasperantelor căutări coboară, mi se așează la loc. Regretele dispar ca prin farmec. Tot textul la care am trudit 2 ani e recuperat.
Ca să vezi minune! Îngerașul din calculator a avut grijă de mine. Citesc ultima frază de la pagina 160 și cuvintele se aștern singure în continuare. Par lipite, fără nici un hiatus între textul vechi și ceea ce izvorăște din mine acum atât de firesc. Dorința mi-a fost îndeplinită. Ce se întâmpla dacă nu timiteam Gimnastica cerebrală prietenilor din lista de adrese? E o întrebare la care nu cutez să mă gândesc prea mult. Oare am devenit superstițios?