Azi mi-am aminti de ea. Un episod important din viața mea a stat în umbră până azi. Și e ciudat cum amintirea ei a coincis cu o constatare asupra aspectului de umbră.
Voiam să ies la o țigară, uneori rezist ore întregi, când merg cu trenul spre exemplu știu că nu pot fuma și stau liniștită cu ochii pe geam absorbind peisaje sau ascultând ce-și spun oamenii când se întâlnesc întâmplător. Nu ies , nu mă zbat să caut o soluție, nu fumez în wc. Însă la muncă e altceva. Acolo oamenii lumii mele pleacă mereu cu puțin din mine. Nu-i vorbă, donez fără resentimente energie, e ca și cu sângele, tot donând el se adună în exces acolo în vene și simți mai apoi nevoia sau necesitatea de a scăpa cumva de surplus. Așa și cu energia mea, aparent inexistentă vizual care totuși zace dimineața și fierbe mai apoi în cursul zilei. Dacă nu am cui s-o dau, aș izbucni ca un vulcan.
Însă chiar și așa se întâmplă să mă simt brusc obosită, să simt un fel de neliniște ca și cum urmează să se întâmple ceva, ca și cum trebuie să mă asigur că eu sunt eu și nu altcineva. Nu aceea care a râs senin deși în interior poartă tristețe, nu cea care a încurajat acolo unde trebuia să trântească un adevăr brut pe masa clientului, ci eu, cea care am stat mereu în umbră, preferând să trec neobservată chiar eficientă cum aș fi constatat că sunt.

Spre ieșire am pornit așa cum plec mereu. Deodată. Fără să anunț în prealabil, fără să mă gândesc la ceva anume, acel moment e un fel de declic al firii mele.
Numai că azi, după ce acea femeie a plecat, târâindu-și după ea piciorul mai scurt, bătând cu cârja veche gresia încăperii, am observat că mergeam pe vârfuri. M-a pufnit râsul, deodată mi-au apărut în minte o multitudine de situații în care am constatat că am făcut același lucru. Pe cine puteam deranja?
O deficiență a firii mele? O teamă permanentă de a nu deranja, tulbura, de a trece cumva neobservată?

Plouă de câteva zile în lumea mea și e apăsătoare atmosfera, lumea e molcomă, e melancolică, apatică chiar.
Mie îmi place însă ploaia dar mai ales apatia lor, îmi spun că în sfârșit s-a oprit freamătul nebun al senzațiilor, lumea stagnează, îmbibată de apă.
Nici clienți nu am și mă așez zâmbind în fața geamului, în picioare, sprijinită cu o mână pe xerox, cu capul în palme.
Cu ochii pe geam , simțind cum absorb din griul norilor, mi-am amintit de acele zile când ai mei închiriaseră casa ei, casa doamnei Vlădău.
O casă veche rămasă aproape intactă deși părăsită de zeci de ani, cu o curte îngustă, cu grădină imensă, pe care o împărțeam cu un inginer a cărui pasiune de a crește gladiole, de a încrucișa specii, mă amuza uneori. Tata mai ales râdea de el, noi cultivam zarzavaturi, sfeclă, cartofi, da, într-adevăr avea și mama un colț cu flori și în special un trandafir galben care înflorea doar o dată pe an o singură floare, dar nu stăteam zile întregi aplecați deasupra ierburilor, scobindu-le în fund, cum spunea tot tata.
Aveam și grajd, de fapt asta era bucuria alor mei, posibilitatea de a putea crește o coadă de purcel pe care să-l taie la Crăciun.
Era vechi și el, avea un hambar imens, fânul pe care l-am găsit urcând acolo nu mai era verde, nici măcar galben ruginiu, era gri, îmbâcsit cu praf, era de când lumea, era scheletul fânului cum spuneam noi, ferindu-ne să-l atingem. Mai târziu tata l-a aruncat tot și l-a înlocuit cu paie proaspete, lanurile cu grâu erau la doi pași iar eu îmi făcusem chiar căsuța din copac acolo, aducându-mi toate păpușile, toate rochițele lor și mai târziu cărțile.
Citeam, una din țigle era căzută, pe acolo se strecura lumina și cădea într-u fel special peste rândurile cărții, acea rază în care dansează mereu fire de praf, acel cadru în care imaginația se dezvoltă nestingherită.
Deși uneori paiele foșneau și-atunci fugeam ca apucata. De frică într-una din zile am alunecat și m-am înfipt cu mâna într-o bară subțire de fier ce susținea cuștile iepurilor. Am stat atârnată balansâdu-mă în gol minute în șir pentru că de frică nici nu aveam curaj să strig la tata să vină, simțeam cum crapă pielea din cauza greutății, dar nu mă durea. După ce tata m-a înjurat și m-a dat jos , mi-am strâns bucățile depărtate și am presat până s-au lipit la loc. Nu mi-a curs aproape deloc sânge, sub piele se vedea acel strat de grăsime albă, mi-era mai mult teamă de sursa zgomotului decât de gravitatea rănii mele. Am și-acum semnul, mulți m-au întrebat ironic dacă am avut de gând să mă sinucid, arată ca o tăietură de-a lungul venelor, sigur că nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap o asemenea năzbâtie.
Acolo se sinucisese soțul doamnei Vlădău, în acel grajd, de aia orice foșnet mă ducea cu gândul la spectrul lui ce indiscutabil sălășluia încă,în locul unde a suferit trecerea către lumea umbrelor.
Și da, mergeam pe vârfuri mereu și atunci. Călcam încet să nu fac zgomot deși nici atunci nu aveam o noțiune clară care să-mi justifice comportamentul.
Că nu de frica spânzuratului mergeam, știam că fantomele te văd oricum, probabil un respect pentru liniștea aceea, nu știu.
Și-atunci ploua. A plouat trei săptămâni în șir, eu cu motanul meu negru în brațe stăteam pe veranda casei, miroseam aerul ăla umed, mă lua frigul uitându-mă la atâta apă adunată pe oriunde, lipită în picături multe pe frunzele copacilor, a pătrunjelului care crescuse uriaș, pe trandafirul mamei care strălucea, pată de culoare vie în întunericul nefiresc al zilei.
Mi-era cumplit de dor de un petec de cer senin, de raza aceea ce se scurgea veselă în podul grajdului, de colindatul câmpului sau de mersul cu bicicleta pe străzile vechi ale orașului, pe coclauri cum zicea mama.
Am crezut chiar că lumea e blestemată și sigur va veni potopul cu apă peste toate vietățile și râul învolburat ce despărțea grădina de câmp, care se umflase amenințând să invadeze sfecla tatei, acest râu va năvăli și va lua cu el cuștile iepurilor, grajdul cu tot cu fantomă, casa veche și trandafirul mamei, gladiolele inginerului poate chiar și poșta care era la câțiva pași de noi. Eram din ce în ce în ce mai sigură, stăteam pe verandă și-i spuneam motanului că vom avea posibilitatea să ne refugiem pe Tâmpa, acolo e destul de înalt, o să luăm cu noi câte ceva drag, neapărat câte două din fiecare, neapărat doar esențialul, până ce apele se vor retrage, pentru că sigur așa se va întâmpla.
Într-o după-amiază însă în timp ce mă uitam la Jar, câinele nostru lup, cum înfulecă un iepure mort și lângă el alți doi își așteptau țepeni rândul, umflați din cauza apei în surplus din iarba consumată, o rază palidă de soare a străpuns cetatea norilor. Și ca la un semn norii s-au retras din jurul ei, căscând o gaură întâi mică, abia vizibilă, care însă se lărgea considerabil spre bucuria mea nemărginită.
Apoi a năvălit lumina și a alungat definitiv oștile ploii iar eu cu Negruțu dansam, sărbătorind în mijlocul grădinii, murată deja de apa din plante și plină de noroi. Dar până seara Negruțu a murit fără să știu de ce, fără să arate că ar suferi de ceva anume, pur și simplu dormind pe marginea verandei.
Am plâns, m-am convins că suferința mea e nemărginită, deși nu știu dacă eram atât de îndurerată pe cât de uimită și curioasă, în legătură cu acest fenomen.
Pur și simplu cred acum că îmi plăcea imaginea mea cu acel trup lipsit de viață în brațe, eram o victimă a unui echilibru tulburat pe nedrept, eram indoliată.
L-am întors pe toate părțile, i-am privit ochii deschizându-i destul de greu, i-am pipăit burta amintindu-mi de boala iepurilor, însă nimic, nici o traumă vizibilă nu îmi putea dezvălui cauza morții lui neașteptate. Se făcuse cald, muștele îi dădeau târcoale, poposeau mai ales pe ochii lui, pe botul uscat, le fugăream scârbită, apoi m-am gândit că ar fi bine să-l îngrop. Era o certitudine că nu își va mai reveni , oricâte povești despre învieri miraculoase citisem până atunci.
Am luat resemnată hârlețul, l-am sărutat chiar pe frunte între ochi, deși noi doi nu petrecusem cine știe ce timp împreună să se fi putut înfiripa acel atașament care să justifice efuziunea de sentimente ce mă invadaseră sau îmi plăcea să cred că existau în mine, și am hotărât să-i sap locul de veci lângă fundația unei case care probabil urma să fie construită, dar care din motive necunoscute mie zăcea acoperită de buruieni uriașe, în uitare.
La umbra unui măr pitic, acolo Negruțu va reveni poate în zilele ploioase să mă privească cum mă ascund în desișul zmeurei, așezată poate în leagănul legat de vie, cu un melc în mână , în rochia mea albă cu fundă lată, legată la spate, cântând să-i văd coarnele lipicioase cum se întind timid.
Și de el sigur nu mi-ar fi putut fi frică vreodată doar i-am spus Tatăl nostru,i-am făcut chiar și o cruce din două bețe legate cu o bucată de sfoară, era protejat de cele rele. Chiar dacă era pisică și mai ales era negru.
Se săpa greu, vițele mărului se împotriveau hârletului făcându-l să geamă, scrâșnind, dar eram destul de ațoasă și la fel de încăpățânată când era vorba ca ceva să mi se împotrivească. Am insistat împingându-mi piciorul pe marginea uneltei, am icnit, până ce am reușit să sap acea groapă atât cât motanul meu să aibă un loc confortabil unde să devină neființă.
M-a cam îngrozit ideea că o să-l doară atâta pământ bătucit cu îndemânare de mâinile mele cu unghiile deja negre, să nu rămână nici o părere că acolo există un semn al morții. Apoi i-am înfipt crucea și cu ochii la unul din apartamentele de la blocul din față, de unde un băiat mă privea curios, am spus din nou o rugăciune și mi-am luat rămas bun.
M-am aplecat să iau hârlețul să-l duc înapoi, dar o gaură pe care o trecusem cu vederea, se căsca într-un pătrat la baza temeliei.
Se lăsase seara, tata mă striga să mergem acasă, terminase treaba mama ne aștepta la masă.
Unde stau oare, să ies că mă lasă acolo și închide poarta.
Nu mi-era frică, era pod peste râu, era îngust într-adevăr și mă lua amețeala privind cum trece apa, dar odată trecută mergeam peste câmp și ajungeam acasă înaintea lui.
Dar am ieșit, tata lua căruțul să ducă sfecla la bloc, s-o așeze în boxa de la subsol, s-o fiarbă apoi cu tărâțe și cartofi, să facă un fel de terci pe care-l duceam dimineață de dimineață în două găleți pe o stradă fără curbe, fără intersecții, la porci.
Și era o ocazie de neiertat. Mă ascundeam în căruțul ce părea uriaș atunci și așezată pe spate, priveam în voie cerul sau ascultam cum îl salută lumea pe tata, iar pe mine nu mă vede nimeni.
Am hotărât prin urmare să las pentru a doua zi investigația acelei descoperiri și am fugit acasă.
În noaptea aia am adormit cu gândul la ce ar putea sta ascuns acolo în întunericul netulburat de nimeni poate sute de ani, cine putea ști de când. Și bineînțeles nu mi-am dezmințit tendința de a crea scenarii, care mai de care mai fantastice în legătură cu ce ar fi putut fi și mai ales de când...