agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2636 .



Inelul pescarului - I X -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2009-10-02  | [This text should be read in romana]    | 



Când corabia negustorului Rubrius Galus s-a apropiat de coastele Britanniei, inima lui Rift a început să bată cu putere. Știa că, odată ce va pune piciorul pe acel pământ străin, dar salvator pentru el, suferința și umilința de la Roma vor înceta. Nu putuse uita nicicând Vohul în nopțile când culcat pe mâna de paie din celula sa, alături de Brag, Cros, Pora și Rand, visa țărmul primitor al insulei sale. Revedea lumina și bucuria din ochii celor ce-i primeau cu urale întoarcerea dintr-o altă expediție. Și, mai ales, nu putea uita trupul lui Solan, ferecându-l cu dragostea ei pătimașă, fierbinte ca și chipul lunii răsfrânt în ape. În fiecare dimineață se trezea însă tot printre trupurile tovarășilor lui, plecate sub umilința lanțurilor romane. Și atunci îl năpădea tristețea că soarele unei noi zile îi vor găsi iar aplecați peste ramele uriașe, sfâșiind cu zbaterea lor ritmică obrazul pur al apelor pe care atât le îndrăgiseră odinioară. Ape ce acum deveniseră suferință și cavou pentru gândurile lor sfărâmate, pentru dorul ce îi măcina de femeile mângâiate de alte brațe, de copiii care poate și uitaseră sfânta limbă de pe Voh. De aceea, dorința lui ascunsă de a se răzbuna pe acel popor, care-i luase totul, îi ardea inima ca o pecete de foc la fiecare pas. Insula Voh, demnitatea poporului pe care l-a condus, fericirea alături de Solan, trebuia să le recapete prin forța brațului și agerimea minții.
Cețurile proverbiale ale acelor ținuturi îl întâmpinară cu aerul sărat și umed al după-amiezii, amintindu-i de țărmurile lui Voh, care-l așteptau tot la fel de cuprinse de robia valurilor ce se spărgeau de mal, ori de câte ori sosea dintr-o expediție. Primise de la Galus o mică pungă cu bani pentru a-și face un rost, dar știa că nu-i va fi ușor. Britannia fusese cucerită de romani, și coloniile acestora se întindeau semețe oriunde ai fi pășit. Trebuia să fie prudent, și mai ales să fie atent la prieteniile pe care și le va face. Vohienii erau de felul lor un popor care nu avea încredere în nimeni, niciodată. Decum păși pe țărm, Rift se strecură prin mulțimea de gură-cască, ce întâmpina de fiecare dată sosirea unei corăbii din larg. Nimeni de pe vas nu știa de fuga lui. Îl socoteau servitor al proprietarului vasului, așa încât atunci când comandantul corăbiei observă că are cu un om în minus la descărcatul mărfii, nu se arătă deloc surprins. Era obișnuit cu servitori sau chiar sclavi care-și căutau libertatea și un nou destin pe acel ținut prosper, cucerit de romani după sângeroase și îndelungi campanii militare, menite de a subjuga popoarele celtice, care ocupaseră Britannia cu mult timp în urmă. Așa încât Rift încercă să pară un obișnuit al forfotei portului pentru a nu atrage atenția gărzilor romane, care patrulau din loc în loc pentru a menține ordinea publică. Hoinări fără țintă prin piața mare plină de tarabe ce gemeau sub mărfuri aduse de prin toate colțurile lumii. Își numără cu atenție banii din punga primită de la Galus și își cumpără o mantie de ploaie, tocmai potrivită pentru cerul ce se posomorâse dintr-odată, purtând pe umerii lui trupuri grele de nori. Spre seară descoperi un han mai retras și închirie o cameră modestă pentru o singură noapte. Avea de gând ca de mâine să intre mai adânc în inima insulelor. La Roma, printre sclavii galerelor și în expedițiile care-l secăturiseră de putere, printre ramele uriașe și înrobitoare, aflase că în acest colț de lume sunt triburi care încă nu și-au plecat încă grumazul sub sandaua romană. Triburi care atacau prin surprindere tot ceea ce purta pecetea Imperiului. De aceea, prima grijă a Cezarului, nevoit să-și fărâmițeze puterea militară prin campanii repetate și destul de dese în această insulă, era să supună odată pentru totdeauna revoltele tot mai dese.
Rift nu mai păstra în el nimic din primitivismul de pe Voh. Condiția de sclav nu îl împiedicase să privească cu alți ochi lumea din jurul lui. Încă de când pășise înlănțuit, târât printre urletele plebei romane ca un animal fără voință, privise uimit cu ochii minții la acea lume a civilizației. La construcțiile impunătoare, la primirea fastuoasă a învingătorilor pe sub porticurile multicolore, la îmbrăcămintea îngrijită a oamenilor. Începuse să îi placă modulația acelei limbi severe, dar armonioase totodată. Treptat, învățase limba cuceritorilor lui și observase că în închisorile romane nu toți cei ce asigurau paza sclavilor erau oameni cruzi. Mulți dintre ei erau deschiși la suflet, cunoșteau realitatea din provinciile romane, iar discuțiile îndelungi cu ei, cu ceilalți sclavi strânși din toate colțurile Imperiului, îl transformaseră pe Rift într-un om cu o educație și cultură minime.
După ce își cercetase camera, se așezase la o masă pentru a-și potoli foamea ce îl chinuia încă de pe corabie. Foame care îi dăduse târcoale în existența sa umilă de sclav, obișnuit cu rația zilnică, neîndestulătoare pentru un om ce trebuia să țină alături de ceilalți vâslași cursul unei corăbii pe întinsele ape. Într-un colț al hanului observă un grup de bărbați gălăgioși, și asta nu musai din cauza bărdacelor de vin pe care le goleau cu voinicie. Discutau aprins, cu gesturi largi, uneori amenințătoare, îndreptate spre ulița din care răzbăteau până la ei tumultul trecătorilor. Uneori, cel care părea că le este lider, își îndrepta bănuitor privirile spre mesele unde se ospătau alți mușterii. Îl fixase de câteva ori cu o privire rea și pe Rift, dar acesta își vedea liniștit de mâncare, ascuțindu-și însă auzul în același timp. Bărbații vorbeau într-o latină stricată, cu inflexiuni care-i aminteau de tonalitățile consonantice ale vorbirii de pe întinsele insule din arhipelagul de nord. Discutau despre ridicarea la luptă a triburilor ascunse prin păduri, care nu mai puteau suporta asuprirea legiunilor romane. Dintr-odată, cel care conducea discuția se apropie de masa lui Rift, și îl întrebă scurt, privindu-l drept în ochi: “Din ce parte a lumii ești, străine”! Instinctul de conservare al lui Rift îi șopti că cel mai bine ar fi să se prefacă a fi străin atât de locurile acelea, cât și de limbă. Așa că îi răspunse în limba de pe Voh. Străinul ridică aspru din sprâncenele stufoase, făcând un semn a lehamite cu mâna, și se îndreptă iar spre masa sa. Astfel, Rift mai află că regele Caratacus, căpetenia triburilor ce nu se supuneau romanilor, pregătește o revoltă asupra coloniilor romane din Britannia, și are nevoie de brațe tari. Într-un cor unanim, bărbații ridicară bărdacele cu vin pentru a închina în cinstea faptului că nu peste multă vreme vor fi cu toții sub steagurile de luptă ale lui Caratacus. Rift mai află că regele se afla ascuns cu armata sa într-un loc secret, cunoscut sub numele de Pădurea lui Cernunnos, acolo unde se afla și Templul lui Dagd. Spre acea pădure bărbații voiau să se îndrepte de mâine. Rift se ridică de la masă, căci acum nu mai trebuia decât să afle drumul spre Pădurea lui Cernunnos. Acolo brațul său încă puternic și abilitățile sale militare i-ar fi înlesnit înrolarea într-o armată care l-ar fi putut ajuta să-și ducă la bun sfârșit unul din visele cu care se îmbarcase spre Britannia: răzbunarea pe Cezarul de la Roma.
Soarele se ridicase de două sulițe, când Rift părăsi hanul cufundat în tăcere. Știa că aici în port sau în oricare alt loc populat ar fi putut da oricând de bănuit patrulelor romane, care nu ar fi ezitat să-l trimită înapoi la Roma. Aflase de la hangiu drumul spre Pădurea lui Cernunnos, dar se temea să nu se rătăcească. Hangiul însă îl liniști, privindu-l cu subînțeles, și spunându-i că nu va fi singur pe acel drum. Semn că alții ca el se îndreptau spre ascunzătoarea lui Caratacus. Într-adevăr, nu parcurse decât o mică porțiune de drum și îl ajunse din urmă o căruță, în care se înghesuiau câțiva adulți și trei copii. Văzându-l pe drumul greu care începea să urce cu o pantă lină, unul dintre bărbați îl invită în căruță. Rift mulțumi și sări sprinten în ea.
- Mergi departe? îl întrebă cel mai în vârstă dintre ei, luând aminte la veșmintele lui și la cutele adânci ale feței, călcată de pasul aspru al vânturilor marine din expedițiile romane.
- Merg spre Pădurea lui Cernunnos...
- Pădurea lui Cernunnos? Înseamnă că avem același drum. Poate că și dumneata ești în căutare de o slujbă în care să-ți pui zălog brațul și mintea...Poate că și dumneata te-ai săturat de sandaua romană și de cruzimea ei de nedescris? Sau mă înșel? Altfel nu ai avea de ce să te îndrepți spre păduri pe o astfel de vreme când toamna ne va lua în brațele ei arămii în câteva zile.
- Îmi voi pune brațul și mintea în slujba celui ce se va dovedi vrednic și de încredere să mă aibă alături de el în luptă, răspunse Rift cu un glas sigur.
- Numele meu este Ahearn, îi spuse bătrânul. Mi se mai spune și stăpânul cailor.
Bătrânul îi arătă lui Rift armăsarii de la căruța sa, ce aveau o crupă puternică, și a căror piele strălucea în asfințitul ce își pleca domol genunchii pe fotoliul cerului. Semn că erau îngrijiți cu toată dragostea.
- Îmi plac nespus caii, rosti Rift, privind cu admirație la animalele tăcute, ce luaseră pieptiș drumul greu, cu gropi din ce în ce mai dese, și care intra tot mai adânc în brațele pădurii ce începuse să se ivească. Pe pământul unde am văzut eu lumina nu existau cai. Caii noștri erau corăbiile iuți, ce alunecau pe spinarea valurilor. Mi-amintesc și acum de ziua în care romanii au intrat cu noi victorioși pe porțile Romei. Eram legați cu lanțuri doi câte doi, și la un moment dat ne-am oprit pentru ca legiunile romane să primească uralele mulțimii. Am simțit pe umărul meu deodată un bot umed și am auzit un fornăit ușor. Era calul unuia dintre centurioni. Și-a frecat pentru o clipă capul de părul meu, pe atunci lung, prins în inele de corali, ca și cum ar face un prieten vechi cu care nu te-ai mai văzut de mult. Am ridicat privirea spre el și i-am văzut ochii mari și umezi, inundați de o tristețe imensă. Atunci am înțeles că voia să-mi spună că om și animal eram plecați sub voința unui singur stăpân. Am citit în privirea lui că ar fi dorit la fel de mult ca mine libertatea. El să ia în copite iarba foșnitoare a câmpiei, eu să strâng în brațe lemnul tare al corăbiei mele. De atunci tot ceea îmi doresc este să intru într-o zi călare, victorios, pe sub porțile Romei.
- Auziți, fiii mei! se întoarse bătrânul spre ceilalți bărbați din căruță. Iată un bărbat care știe ce așteaptă de la viață, și care cu siguranță va ști să-și clădească destinul. Ei sunt copiii mei, Calhoun, Kegan și cel mai mic și mai iute, Aidan, îi spuse Ahearn lui Rift, arătând spre cei bărbați falnici. Merg să se alăture regelui Caratacus în lupta noastră pentru libertatea acestor pământuri. Eu sunt prea bătrân și nevolnic pentru o astfel de încercare. Nepoții mei, aici de față, deși micuți, au vrut să ne însoțească. Vor să-l vadă cu ochii lor pe vestitul rege despre care circulă în Britannia legende minunate. Cum te numești?
- Rufus, minți Rift, privindu-l deschis în ochi pe bătrân, neîncrederea vohiană împrumutându-i pentru o clipă masca acelei minciuni. Am fost sclavul negustorului Rubrius Galus, dar am fugit și acum mă ascund aici în speranța de a-mi pune brațul în slujba lui Caratacus. Am auzit și eu de el, și vreau să mă conving că ura lui împotriva romanilor este la fel de mare ca și a mea.
- Atunci înseamnă că Dagd te-a călăuzit în drumul nostru.
- Cine este Dagd? întrebă Rift. Am tot auzit vorbindu-se de el.
- Este zeul care ne-a dat viață nouă, celților. Și care ne-o va lua într-o sorocită zi, atunci când ne vom întoarce în Câmpia Fermecătoare. Căci să știi, străine, după moarte există o altă viață, unde nu există boală, bătrânețe sau moarte. Acolo fericirea este veșnică, iar o sută de ani de ai noștri, aici, pe Britannia, sunt acolo doar o singură zi. Tu crezi în puterea și mila lui Dagd?
- Eu am venit de pe Voh...Belac este cel care mi-a dat viață. Și tot el mi-o va lua...
- De pe acel Voh crud, care a îngenuncheat sub armele lui întreg arhipelagul de nord?
- Da, de acolo!
- Am auzit de faima și bărbăția lui Rift cel sângeros...
- Mi-a fost comandant și prieten apropiat în atâtea și atâtea lupte.
- De acolo ai căpătat cicatricea asta urâtă de pe obraz?
- Nu, este urmă lăsată de spatha romană, atunci când ne-a pustiit pe noi ca popor, și insula, lăsându-ne pradă uitării, umilinței, suferinței...
- Atunci porți în sânge ura pe care și neamul nostru a strâns-o împotriva romanilor. Acum câteva sute de ani când noi, celții, am debarcat pentru prima oară pe Britannia, eram un popor liber. Liber să muncim, să iubim, să ne trăim viața, să ascultăm de sfaturile druizilor, preoții noștri rituali. Să așteptăm clipa când preotul ritual pătrunde în crângurile de stejari sacri în a șasea zi cu lună plină și taie cu un cuțit de aur dintr-un stejar, copacul nostru sacru, vâscul. Cel care aduce noroc, fericire, fertilitate neamului nostru.
- Și noi pe Voh veneram stejarul. Corăbiile noastre erau făcute din esența lui tainică, sfântă, și n-am pierdut nici o bătălie pe mare în casele noastre plutitoare.
- Zeii ne-au ajutat mereu, continuă însuflețit bătrânul, să cercetăm semnele prin vreme despre călătoria tainică a sufletelor. Să știi că Dagd ne-a învățat că sufletul nu moare. El trece dintr-un trup în altul, de aceea neamul nostru nu știe ce este aceea frica de moarte.
- Pe noi, pe Voh, Belac, zeul nostru, cel ce ne-a creat, ne-a învățat că după moarte sufletul călătorește în corabia neagră spre Palatul lui de aur, aflat în adâncuri. Unde vom petrece veșnic sub lumina coralului din ochii lui.
- Atunci, Rufus, nu contează ce credem noi sau voi despre moarte! Important este să o putem privi drept în față, cu demnitate, atunci când alături de armata lui Caratacus vom da piept cu falangele romane.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!