agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-08 | [This text should be read in romana] |
7.
Intrând în odaia sa, Iancu Lupu ascunse revolverul în scrinul de sub geam. Tot acolo puse și banii de pe masă. În acest scrin ținea tot ce avea mai de preț. Toată comoara sa compusă din monede de aur și de argint adunate aproape din toată Europa, obiecte scumpe, în mare parte bisericești, cumpărate de la „sfinții mucenici” și tot felul de documente și contracte pentru pământurile cumpărate. Închizând scrinul, Iancu, dintr-o singură suflare stinse lampa și se aruncă îmbrăcat în pat. Se simțea prea obosit ca să se mai dezbrace. Dorea să adoarmă cât mai repede. Să adoarmă și să uite toate cele întâmplate în acea noapte, dar somnul parcă fugea de el. Închise ochii însă gândurile nu-i dădeau pace. Încerca să le alunge, dar ele se întorceau înapoi aducând cu ele altele, din ce în ce mai vechi și mai apăsătoare împreună cu chipurile tatălui său Ion Lupu, al mamei sale Lucreția și al fratelui său Augustin pe care într-o dimineață, țapinarii din Vadul Izei îl găsiră mort. Zăcea sub pădurea Solovanului, într-o baltă de sânge, împușcat în cap. Îl omorâse cineva exact cu două săptămâni înaintea nunții sale cu fata renumitului avocat Rudolf Gramer. Multă vreme după aceea, lui Iancu îi părea că tatăl său îl bănuiește că ar fi vinovat de moartea acestuia. Însă lui nici că-i păsa, cine ar fi putut dovedi așa ceva? În noaptea aceea el zăcea acasă în pat doborât de febră. Ce-i drept boala și-o provocase singur bând o cană de apă rece în care stinsese un bulgăre de var. Două zile a zăcut, prefăcându-se că se zbate între viață și moarte, astfel că nimeni nu putea să bănuiască nimic. Lică Zlătaru, pe care-l năimise Iancu să-l ucidă pe Augustin, lucrase curat. Nu lăsase nici o urmă. Și cu toate acestea, Iancu trase cu urechea la discuția tatălui său cu bătrânul Karol care venea în fiecare joi la ei să îngrijească florile. Se plângea acestuia că el cam bănuiește cine se ascunde în spatele uciderii lui Augustin, dar nu poate face nimic, deoarece îi ajunge pierderea unui fiu. Ce-i drept lui nu i-a dat niciodată de înțeles că ar bănui ceva și nici nu aducea vreodată vorba despre moartea lui Augustin. De un singur lucru se temea pe atunci Iancu ca Lică să nu scape cumva din greșală vreo vorbă, că în ultimul timp se îmbăta foarte des, iar omul beat e ca și copilul mic... nu știe să-și țină gura. Atunci hotărî să scape de Lică Zlătaru, pentru liniștea sa, dar și pentru a răzbuna sângele vărsat al fratelui său. Pentru Iancu nu conta că el era primul vinovat de moartea acestuia. Astfel că, tot țapinarii din Vadul Izei îl găsiră și pe Lică într-o dimineață, împușcat în cap, în tufișurile de pe malul Izei, nu departe de locul unde îl găsiseră pe Augustin. Iancu îl ucise fără nici o remușcare, fără pic de milă ba chiar cu o oarecare satisfacție... până la urmă își făcea doar datoria. După moartea lui Lică Zlătaru Iancu se liniști, nu mai avea de ce să-și facă probleme. Nici măcar conștiința nu-l mustra. „Așa trebuia să fie!” își spunea deseori. Pentru el orice lucru, orice întâmplare de sub soare își avea rostul ei. Nimic nu e fără rost... și moartea fratelui său își avea rostul ei. Dacă ar fi trăit, atunci averea tatălui lor ar fi fost împărțită pe din două și nici unul dintre ei nu s-ar fi simțit împlinit. Nu era loc pentru amândoi pe moșia bătrânului Ion Lupu. Unul din ei trebuia să dispară, iar dacă soarta l-a ales pe el să fie unicul moștenitor... ce vină avea? Cât despre Lică?... Acel păduche a îndrăznit să ridice mâna și să verse pentru bani, sângele fratelui său – același sânge care curgea și prin venele sale. Odată ce în mintea lui Iancu s-au născut asemenea argumente solide, în ceea ce privește moartea celor doi, putea dormi liniștit și niciodată conștiința nu-i tulburase somnul. Singurul lucru de care se ferea era privirea tatălui său care îi spunea multe... Evita să se întâlnească cu el. Nici când acesta, aflându-se pe patul morții, îl chemă să stea de vorbă cu el, Iancu nu se duse. Fugise de acasă, revenind peste trei zile, când Ion Lupu își dormea somnul de veci în sicriul așezat pe masa din odaia sa. După moartea tatălui său, Iancu s-a pus pe chefuit. Lipsea cu săptămânile de acasă. Prietenii, femeile, vinul și jocurile de noroc au început să ocupe primul loc din viața sa. Se comporta ca un dulău scăpat din lanț care pur și simplu nu știa ce să facă cu libertatea sa. Dar nu trecu mult timp și Iancu își dădu seama că, dacă continuă astfel, peste câțiva ani nu o să mai aibă nimic din averea moștenită și atunci ce rost ar mai fi avut moartea lui Augustin? Oare nu ar fi fost mai potrivit să dispară el în locul fratelui său? – se întreba deseori. Nu, trebuia să se oprească până nu e prea târziu. Și se opri. Uită de prieteni, de femei ușoare, de nopți petrecute în beții și jocuri de noroc. Părăsi toate aceste păcate dulci și se apucă de negoțul de cai și de gospodăria moștenită. Anii treceau, Iancu devenea din ce în ce mai bogat, dar și din ce în ce mai flăcău tomnatic. Își dorea din tot sufletul să-și întemeieze o familie, să aibă un moștenitor. Unul singur care musai trebuia să fie băiat! Îi plăcea foarte mult de Ruxandra fata lui Dumitru Rusnak din Coștiui. Era cam tânără pentru el, dar Iancu nu-și făcea probleme, o va struni el ca pe o mânză jucăușă. Știa că de câțiva ani fata singură, duce toată gospodăria în spate. Era harnică și frumoasă! Nici nu-și pierdu vremea să se apropie de sufletul fetei, nici măcar n-o întrebă dacă ar fi de acord să se mărite cu el, ci îl invită pe Dumitru la el acasă unde încheiară târgul. Iancu era sigur că Dumitru, pentru doi cai de rasă, va da fata după el. Doamne, era cât pe ce să dea doi cai pentru o fetișcană!... Dar până la urmă nu-i dădu nimic lui Dumitru pentru fată. În prima noapte din viață lor conjugală, Iancu rămase foarte dezamăgit – fata... nu mai era fată! Primul gând care-i trecu prin minte era să pună mâna pe revolver și s-o împuște ca pe o „cățea”. Merita să plătească cu moartea faptul că nu a reușit să-și păstreze „cununa” la care el singurul avea drept. Dar se stăpâni și scrâșnind din dinți, cu pumnii strânși încalecă și o luă la galop spre Coștiui să îi reproșă lui Dumitru că a vrut să-l păcălească, dându-i în schimbul cailor „ca niște zmei” o târfă ce se... se cu toți mucoșii din sat. Dumitru Rusnak rămase stană de piatră. Până atunci putea băga mână în foc pentru fata lui. „Să mă bată Dumnezeu dacă am știut ceva!” se jura lovindu-se cu pumnii în piept și smulgându-și părul din cap Dumitru. „O omor! Cu mâna mea o omor! Eu am făcut-o, eu o omor!” repeta în neștire și aruncându-se pe un cal neînșeuat, cu capul gol numai în cămașă de noapte și galopă să se răzbune pe Ruxandra pentru caii pierduți. Drept vorbind lui Dumitru Rusnak puțin îi păsa dacă Ruxandra a fost sau nu fată mare, dar când Iancu îi spuse că nu-i dă nici un cal și că poate să-și ia târfa și s-o... singur, parcă cineva îl opărise cu apă fiartă. Intrând ca un vifor în curtea lui Iancu Dumitru sări de pe cal și dădu buzna în casă, de unde o trase pe Ruxandra târâș. Înfășurând cozile fetei în jurul mâinii sale drepte cu stânga o lovea cu o curea de piele pe unde nimerea. Cureaua șuiera în vânt și cădea plesnind peste trupul fetei lăsând urme sângerânde. Ruxandra, cu ochii plini de lacrimi, nu se zvărcolea nici nu urla de durere, cum ar fi fost firesc, nici măcar nu gemea. Poate nici nu simțea durerea trupească, o altă durere puse stăpânire pe ea – durerea sufletului. Cât de mult și-ar fi dorit, în acele clipe să moară. – Te omor! Te omor cu mâna mea cățea! M-ai făcut de rușine! Te îngrop cu mâna mea ca pe un hoit! urla ca o fiară Dumitru. Iancu la început se uita distrat, poate ar fi și râs de ceea ce se petrecea sub ochii lui, dar văzându-l pe Dumitru cu părul vâlvoi, rânjind sălbatic și cu spume la gură i se făcu silă de acesta. Se apropie și-l prinse de mână rostind hotărât: – Ajunge! În sufletul lui Dumitru încolțise speranța. Încă nu e totul pierdut și dacă va mai trage două-trei curele pe spinarea „cățelei” Iancu nu o va alunga, iar lui îi va da măcar un cal. Încerca din răsputeri să-și elibereze mâna urlând: – Nu te băga! Ce-ți pasă?! Eu am făcut-o, eu o omor – sunt tatăl ei!... – Trebuia să-i fi tată cât a fost în curtea ta!... Acum e soția mea, iar tu cară-te naiba de aici și de azi încolo piciorul tău nu are ce căuta în această curte! M-ai înțeles?! – aproape strigă Iancu. Dumitru dădu drumul fetei și uitându-se în ochii lui Iancu îl întrebă: – Și cu caii cum rămâne? – Uită de cai! răspunse Iancu și luând-o în brațe pe Ruxandra, pe jumătate leșinată, o duse în casă. Iancu niciodată nu aduse vorbă despre acest incident, niciodată nu-i aruncase Ruxandrei un cuvât urât reproșându-i că nu a fost fată mare. Vroia s-o facă să creadă că nu-i pasă, însă gândul că vreun mucos își râde în barbă de el, că nu a fost primul bărbat din viața Ruxandrei, îi stătea ca un ghimpe în minte, nu-i dădea pace, îi măcina sufletul. Dar Iancu era dintre aceia care știu să-și ascundă bine gândurile. Știa să rabde, să sufere, aproape că îi făcea plăcere. Astfel țesând amintire după amintire, gând după gând Iancu nici nu băgase de seamă că noaptea trecuse fără ca el să ațipească măcar pentru o clipă iar afară deja se crăpa de ziuă. Cineva bătu în ușa odăii sale. Crezând că s-a întors Roșu, Iancu deschise ușa. Dar în loc de Roșu în prag stăteau doi jandarmi. Lui Iancu i se tăie răsuflarea. – Jó reggelt!* îl salutase unul dintre ei. – Jó reggelt chivaniok! răspunse Iancu, străduindu-se din răsputeri să rămână calm. S-a întâmplat ceva? – L-ați trimis undeva, azi noapte pe omul dumneavoastră, cel de-i spun oamenii Roșu? întrebă jandarmul. – Dracu îi știe pe unde umblă muții îștia?!... Dorm dincolo de râu, eu nu aud când pleacă sau vin, poate mă și fură, cine știe!?... Dar ce a făcut Roșu?... – L-au găsit pescarii din Virișmort pe malul Tisei cu gâtul tăiat! Iancu simți cum îi fuge pământul de sub picioare, se prinse cu ambele mâini de ușiori să nu cadă. Va urma. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy