Vise


Intră pe ușa biroului, deschise monitorul și se așeză pe scaun. Înainte de orice altceva aruncă o privire pe serviciul de mesagerie electronică, era exact ora la care intra de obicei în legatură cu prietenul "canadian". Un amestec de admirație și fascinație, de frică și poate și de puțină invidie îi domina gândurile de fiecare dată când conversau la distantă. El era încă în țară, iar prietenul era plecat deja de câțiva ani in "aproape America" - vecinul de la nord al stăpânilor lumii. Nu conta așa de mult ce țara era de fapt, ce conta cu adevarat erau gândurile lui de aventură, o aventură de o viața. Toate filmele acelea văzute în copilărie și adolescență despre America de nord căpatau acum, prin discuțiile astea la distanță cu cineva care locuia acolo, o altă dimensiune iar visele de copil păreau că pot prinde pentru prima dată viață. Conversa și parcă trăia și el un pic acolo pe tăramurile făgaduinței, absorbea cu putere nemaipomenită fiecare cuvânt și fiecare bucățică de informație. Nu avea importanță subiectul de discuție, de o întâmplare la magazin, sau poate despre ceva de pe stradă sau de la birou, nu conta, toate astea îi alimentau imaginația și asta era singurul lucru care conta cu adevărat. Ni se repetă de atât de multe ori, copii fiind, că mintea omului nu are limite în imaginație și culmea cât de adevărat poate fi, doar să vrei să îi dai frâu liber și ea te poartă oriunde visezi. Câteodată se intamplă poate să nu mai poți face asta de unul singur, ești prea obosit sau ai pierdut speranța și atunci numai ceva sau cineva ți-o mai poate elibera. Tudor, prietenul "canadian" a făcut-o pentru el, l-a scos din amorțirea de fiecare zi și i-a lăsat visele să zboare din nou. Avea poate să îi fie recunoscător pentru toată viața sau poate nu, probabil numai timpul care avea să vina știa cu adevărat.

Gândurile îi zburară apoi cu ani în urmă când în armată fiind în decembrie '89 era împreună cu prietenul "canadian" în gardă undeva într-un oraș din Moldova "apărand" un combinat chimic de "teroriști" și având doar baioneta la brâu,... acum zâmbea când își aducea aminte dar atunci trăise cu intensitate maximă fiecare secundă. Vorbeau despre cum va fi peste ani în țara lor, cum va fi viața lor, doar în cațiva ani gandeau ei atunci, vorbeau despre planurile lor de tineri bărbați, aproape adolescenți de fapt încă, dar pe umerii cărora se afla atunci toată țara. Cel putin așa simțeau ei in clipele acelea și asta le dădea putere dar și speranță nebună despre toate lucrurile bune ce vor veni pentru ei și toți ceilalți alături de ei. Anii trecuseră atât de repede și atât de puțin din tot ce visaseră se împlinise, atât de puțin încât era dureros să se mai gândească la asta. Tudor poate intuise toate astea ceva mai devreme și poate de asta era deja plecat departe, obosit să mai aștepte sau să mai lupte pentru visele lui în țara asta,... țară la care cu siguranță ținea dar care parcă îi trădase planurile de odinioară. Copil sau tânăr adolescent fiind nu se gândise în mod conștient la toate lucrurile astea dar pe măsura ce anii trecuseră, la gândul că are de fapt o singură viața și că ea merită să fie traită așa cum și-a imaginat din totdeauna, el era acum tot mai înclinat să facă tot ce era omenește posibil încât tot ce visase să se poata îndeplini.

Își aminti apoi de petrecerea de rămas bun pe care Tudor o dăduse înainte de a pleca din țară, se întâmplase parcă de Crăciun sau de Anul Nou cu câțiva ani în urmă,... de peripețiile pe care le pățise cu mașina împotmolită în zăpada ce căzuse din plin mai toată ziua aceea, cum Monica trebui să se dea jos și să împingă din greu, cum au ajuns acasă la parinții lui Tudor, unde se ținea petrecerea, uzi și răsuflând din greu. Își aminti apoi și de ochii umezi de lacrimi proaspete ale mamei și tatălui prietenului lui, erau insă atunci în mintea lui doar lacrimi normale de părinți cărora le pleacă copiii departe. Nu putu să nu se gândească și la ai lui,... cum vor reacționa, ce vor zice dacă vor pleca și ei de acasă, cum va fi despărțirea și cât de multă tristețe vor simți și ei,... totul era atât de diferit când era și el implicat direct, când toate i se întâmplau chiar lui și nu doar unor actori pe care îi urmărești pe o scenă de teatru fie ea și chiar cea de lângă tine. Se gândea adesea la toate astea în ultima vreme dar în același timp gândul lui tot mai viu de a pleca departe nu îi dădea pace și orice ce i s-ar fi putut pune în față se topea rapid in dorința lui puternică de aventură, o aventură de o viață.

Opri mașina în fața băncii și porni luminile de avarie așa cum făcea de fiecare dată când oprea acolo deși era complet inutil și el o știa cu siguranță dupa cele câteva amenzi pe care le luase înainte din același motiv. Era însă o obișnuință ciudată de care parcă nu putea să scape, voia doar să o privească pe Monica cum ieșea pe ușa clădirii și să îi prindă zâmbetul aruncat parcă în grabă dar care ajungea de fiecare dată direct în inima lui. Ea avea deja de ceva vreme părul tuns scurt, aproape băiețește, dar el o vedea întotdeauna pe scările acelea exact ca și în prima zi când o zărise în același loc, cu părul lung, negru și cârlionțat, cu ochii mari și migdalați și cu un zâmbet cât toată fața, un zâmbet aproape ștrengăresc dar cu siguranță mereu plin de același parfum pe care îl simțise în sufletul lui și prima dată când îi fusese adresat. O așteptă și acum ca de fiecare dată iar ea apăru la fel ca întotdeauna pe scările din fata băncii cu o vorbă de rămas bun aruncată portarului sau uneia dintre colege și cu zâmbetul acela pe buze. Asta era de ajuns ca ochii lui să se inveselească imediat și inima lui să inceapă să bată mai tare, ea mai facu doar câțiva pași și ușa din dreapta se deschise iar Monica se așeză langă el in mașină. Hotărase ca în acea zi să îi spună despre gândurile lui, de visele lui și deși își aducea aminte că îi mai spusese ceva despre toate astea și înainte de a se căsatori iar ea nu obiectase deloc, nu își putea stăpâni aproape deloc emoțiile și poate îndoielile. După cele câteva replici obișnuite pe care le schimbau de obicei in momentele revederii de fiecare zi, el începu să o întrebe dacă își mai amintește despre ce au vorbit cu câțiva ani înainte în legatură cu posibilitatea plecării din țară, de visele lor despre o viață mai interesantă, despre o viață mai bună. Ea se uită la el cu ochii cuprinși de o lumina pe care el nu o mai văzuse de mult și care îi dădea încredere să îi spună și mai multe din planurile care nu îi dădeau pace de luni de zile și care îi ocupau acum mintea aproape în întregime. Ea zâmbea în continuare iar el amețit de șirul cuvintelor pe care le rostea acum cu din ce în ce mai puțină emoție dar cu tot mai multă pasiune uită de toate îndoielile și continuă cu tot ce îi trecea acum prin minte, prin suflet și parcă puțin câte puțin simtea cum visele lui devin câte puțin și visele ei, visele lor impreună. Era atât de minunat să simți că poți să visezi alături de cineva, să visezi împreună cu acel cineva și nu putea să nu se gândească că și asta înseamna poate dragoste... doar un strop de dragoste și era de ajuns.



Necunoscut


Auzi vocea stewardesei care anunță sosirea pe aeroportul din Toronto în mai puțin de o oră și simți imediat cum sângele începu sa curgă mai repede iar inima sa bată cu emoție mai tare. Nu trecuse nici măcar un an de când aplicase pentru visa de emigrant și iată că era deja aici, se gândea că niciodată nu fusese mai nepregătit pentru o încercare atât de importantă dar în acelasi timp era conștient că se aruncase in vâltoarea asta de bună voie așa că nu avea pe cine să dea vina... totul fusese hotărât doar de el, de ei doi și nimeni altcineva. La primul pas pe coridorul de acces in aeroport la ieșirea din avion Monica îl strânse și mai tare de mână și el simți atunci încă o dată un pic din povara de a fi "barbatul" familiei, o strânse și el mai tare de mână și îi zâmbi înapoi. Totul se petrecu cu o rapiditate incredibila,... trecerea prin vamă cu toate formalitațile ei, recuperarea valizelor, ultimul punct de verificare înainte de ieșirea pe poarta aeroportului, totul era atât de bine pus la punct și în acelasi timp atât de diferit de cum era el obișnuit in țară. Imediat ce trecură de poarta sosiri îl și zari pe Tudor care deja îi reperase și care dădea acum disperat din mâini, era atât de bine să ai prieteni se gândi el și mare lucru să poți să-i ai langă tine atunci când ai mai multă nevoie de ei. Câteva minute mai tarziu erau deja in mașină în drum spre locul unde Tudor îi aranjase să locuiască in primele câteva zile. Era aproape întuneric afară în acea zi rece de martie și deși obosit dupa drumul de aproape 24 de ore privea cu nesaț la toate ce se derulau în viteză pe autostrada care lega aeroportul de centrul orașului. Toate semănau atât de bine cu ceea ce își imaginase sau văzuse, citise sau ascultase despre locurile acelea, toate erau acolo in fața ochilor lui... și autostrăzile suspendate și zgârie norii și mașinile alea lungi și late și reclamele năucitoare și casele fara garduri,... toate i se dezvăluiau chiar atunci și atat de repede dar mai ales era nemaipomenită starea de spirit în care se cufundase de câteva minute, se simțea puțin covârșit de toate astea dar în acelasi timp mii de gânduri nebune îi străfulgerau mintea și îi trezeau și ascuțeau toate simțurile,... începea o nouă pagină din viața lui,... începea o noua aventură.

Primele două săptamâni le petrecu la unul din fostii colegi de armată și de facultate care venise in Toronto cu câțiva ani în urmă chiar puțin înaintea lui Tudor. Îl cunoștea bine dar nu fuseseră chiar prieteni pe când erau colegi, totul era însa perfect, Mihai și soția lui fuseseră mai mult decât drăguți și cu toate că aveau și ei problemele lor de fiecare zi și un micuț de care să aibă grijă găsisera și timpul necesar să îi introduca incet dar sigur in noua lor viață de zi cu zi. Din nou se gândea ce complicat ar fi fost să descopere de unul singur toate micile detalii sau informatii de care aveai atât de mare nevoie la inceput de drum într-o țară străina, într-o lume complet necunoscută și pe cât de atrăgătoare pe atât de intimidantă pentru un nou venit. Începu timit să descopere mai intâi cartierul in care locuiau, apoi vecinătațile lui și încet încet deveni tot mai familiar cu întregul oraș, cu rețeaua de transport in comun, cu autostrăzile... toate numele alea ciudate cu rezonanță americană pe care le auzea acum în fiecare zi făceau din ce în ce mai mult sens in urechile lui. Începu să caute un apartament în care să se mute, Mihai și familia lui fuseseră atât de buni cu ei dar nu voia să îi necăjeasca prea mult și oricum trebuia să facă odată și odată primii pași pe propriile picioare. Nu îi luă prea mult să găseasca un mic apartament cu un singur dormitor într-un bloc nu prea departe de cel în care locuia chiar acum și deși fusese "temeinic" pregătit sufletește dinainte se îngrozi la gândul că toti banii pe care îi luase in țară pe garsoniera în care locuiseră se duceau aici pe doar câteva luni de chirie. Gândul întoarcerii oricât de mic și de șters ar fi existat undeva intr-un colț al minții lui devenea tot mai mult și mai mult unul imposibil, nu mai exista cale de întoarcere, aventura în care se aruncase îl înghițise complet și devenise acum viața lui de fiecare clipă. Câteodata se gândea la acel cineva care venise primul acolo, el sau ea cum se descurcase oare fară să aibă pe nimeni să intrebe, să afle o părere, să descopere mai repede un lucru mai mult sau mai puțin evident, încerca să își imagineze cum ar fi fost să fie chiar el acela și realiză imediat cât de norocos era din punctul ăsta de vedere. Pană la urmă probabil totul era de fapt o cunoastere colectivă, nimeni nu era atot cunoscător ci fiecare aflase sau descoperise câte un picuț despre un anumit lucru sau altul și apoi ceilalți aflau și spuneau și la alții și așa mai departe, nu era de fapt nici un mister nici măcar în chestia asta, lucrurile se întâmplau exact la fel cum se întâmplaseră probabil de când erau oameni pe pământ.

Își aducea mereu aminte de fața speriată pe care Monica o avusese în ziua în care se mutaseră în noul lor apartament, erau acum de unii singuri în lumea aceea nouă, cele doua săptamâni de vacanță se terminaseră și realizau că până la urmă trebuiau să înfrunte tot ceea ce viața le va arunca în fată doar ei doi împreună. Ajunse în apartament pe seară și asta deși fără nici un plan dinainte stabilit se dovedi o întâmplare fericită. Când închiriase apartamentul nu avusese timp să analizeze fiecare detaliu poate unele total nesemnificative pentru el la momentul acela, fusese de ajuns că era în bugetul lor imediat și era curat. În seara aceea însă când ieși pe balcon ochii i se umplură instantaneu de bucurie, savurase pe propria lui piele atâtea colțuri minunate din natură insă ce vedea în seara aceea era aproape la fel de frumos, balconul era orientat către centrul orașului, către "downtown" și toți zgârie norii cu luminile lor i se părură aproape la fel de frumoși ca și crestele Bucegilor sau dealurile împădurite ale Bucovinei. O strigă imediat pe Monica și simți cum puțin din spaima ei de necunoscut dispăruse parcă luată atât de vântul ce lovea cu putere pereții apartamentului lor de la etajul 27 cât și de priveliștea de beton și lumina ce se desfășura aproape ireală în fața ochilor lor.



Durere


Se uită în oglindă și observă pentru prima dată firele albe din barbă,... se gândi imediat la anii trecuți atât de repede, dar mai ales la cei din urmă, tristi și singuri și deși Monica era încă lângă el ceva se întâmplase cu viața lor împreună,... durerea îi umplu ochii imediat și începu să se bărbierească în grabă parcă să alunge cât mai repede atât anii puși peste fața lui dar și gândurile acelea pline de tristete. Ieși din baie în dormitor și ochii lui se opriră pentru o secundă peste fața ei, dar nu mai mult de atât, parcă de frica să nu îi intalneasca încă o data privirea indiferentă. Se gândi că atât de rar o mai vedea zâmbind și mai ales se îngrozi când își dădu seama că nu își mai amintea de când nu o mai văzuse zâmbindu-i. Anii trecuseră încet și o pulbere se pusese peste ei în toată vremea asta, se așternuse încet peste fețele lor dar mai ales peste inimile lor odată atât de aproape, acum însă parcă se pierduseră într-o furtună de nisp și uitaseră încet încet una de cealaltă. Erau ca doi straini ce locuiau în aceeași casă, doar colegi de cameră și nimic mai mult, împărțeau încă același pat dar era atât de rece, mancau încă la aceeași masă dar parcă niciodată împreună, mergeau și se întorceau de la lucru în aceeași mașină dar mereu privind afară pe ferestre opuse, se uitau înca unul la altul dar privirile lor păreau să le străbată trupurile și sufletele de parcă ar fi fost invizibili și nu ar mai fi existat unul pentru altul.

Totul se întâmplase atât de repede,... încă își mai amintea primele zile petrecute în noua lor țară de adopție în urma cu șase ani când își căutau privirile la fiecare clipă de bucurie sau admirație, la fiecare secundă de dezamagire sau deznădejde... parcă mai ieri coborâseră din avionul plin de emigranți și se îndreptau puțin îngroziți dar cu sufletele strâns împreună și pline de speranță către una din porțile de sosiri ale aeroportului. Ce se întâmplase oare cu ei în toată vremea asta? De ce nu se mai puteau uita cu bucurie și cu zâmbetul pe buze unul la celălalt? De ce oare abia daca mai schimbau câte un cuvânt într-o zi întreagă? De ce oare? Gândurile astea nu îi dădeau pace de luni în șir, îi frământau nopțile și îl faceau să se simtă de o sută de ani. Oricât de mult se gândea nu putea găsi o explicatie clară, o solutie simplă și limpede ca la o problemă de geometrie elementară. Mintea lui părea să funcționeze acum numai în limite de teoreme matematice și algoritmi informatici iar imperfecțiunile vieții de zi cu zi păreau să îi bulverseze logica și să îl faca complet pierdut și debusolat în viața de zi cu zi din afara biroului, dar mai important decât orice în relația lui cu Monica, incapabil să reacționeze la toate cele rele ce se întâmplaseră sau se întâmplau acum în viața lor împreuna. Ar fi vrut să încerce ceva, să repare ce se putea repara dar habar nu avea cum ca și când un văl negru de netrecut se pusese peste mintea și mai ales peste inima lui. Ce se întâmplase oare?... să fi fost spaima de necunoscut pe care o simțiseră amândoi cu siguranță la inceput de drum în noua lor țară, să fi fost stresul de zi cu zi pe care trebuiau să îl duca pe umeri cu sau făra voia lor, să fi fost lipsa lor comună de experiență în toate cele simple ale vieții, să fi fost oare vina lui... sau vina ei... toate astea erau gânduri de care îi era frică în fiecare zi când rămânea singur și care veneau peste mintea lui ca și o ceață groasă și rece de început de noiembrie. Pleca de la birou, se urca in mașină și dacă cineva l-ar fi privit in clipele acelea ar fi observat masca de gheața care se așternea peste chipul lui și dacă ar fi avut puteri să vadă prin hainele și pielea lui ar fi văzut cum inima-i devenea și mai tristă iar sufletu-i începea sa plângă.

Era o zi fierbinte de mijloc de iunie când se urcară împreună în ascensor ca de fiecare dată atunci când se întorceau acasă de la lucru, nimeni nu zise nimic dar când ultimul vecin coborâ el o întrebă din nou ce se întâmplă, de ce pare atât de suparată, de ce e atât de indiferentă fată de el. Ea nu zise nimic la început dar el continuă cu întrebările și atunci ea îi spuse pe un ton plin de emoție că are ceva important să îi zică, să aiba răbdare să ajungă mai întâi în apartament. El nu mai scoase nici un cuvânt iar un fior rece,... atât de rece îi trecu pe șira spinării, ziua fierbinte de iunie deveni într-o fracțiune de secundă o zi mohorâtă și înghețată de final de ianuarie. Pășiră în apartament și el se așeză pe fotoliul din sufragerie iar ea alături pe canapea. O privire plina parcă de ură, o privire ce el nu o văzuse niciodată în ochii ei frumoși, îl țintuia cu putere în fotoliul acela. Se uită aproape cu disperare în ochii ei dar nu reuși sa găseasca nimic de care să se poată agăța măcar pentru o singură clipă, se cufundă și mai adanc în oceanul acela înghețat pe care acum îl simțea și mai puternic înghițindu-i sufletul chinuit de gânduri îngrozitoare. Se resemnase deja in mintea lui că ceva cu adevarat cumplit se va întâmpla sau se întâmplase deja când vorbele ei îi străpunseră inima - vreau sa divorțez - spuse ea și el își lasa atunci capul în jos de parcă ar fi cântărit cât o mie de planete iar mâinile îi căzură pe lângă trup ca și lipsite de viata, paralizate de durere. Era un vis oare, priveau oare împreună o scena cumplită de teatru sau poate citea un articol într-o revistă de senzație? Nu mai apucă să se gândească mai departe că e vis sau realitate pentru că avalanșa de reproșuri ce se năpusteau acum asupra-i nu îi mai lăsă nici o urmă de îndoială. Rămase nemișcat în acelasi loc iar cuvintele ei îi loveau sufletul cu putere, își simțea gura uscată și orice încercare de a spune ceva eșua imediat chiar din prima secundă. În cele din urma Monica încetă să mai zică ceva și atunci el își ridică capul, o privi și ochii i se umplură aproape instantaneu de lacrimi, nu reușea nici acum să spuna nimic, sufletul îi plângea în riuri iar ochii îi erau atât de tristi incât chiar și ea păru pentru o clipă cuprinsă de o dezamăgire imensă. Probabil se așteptase ca el să contracareze cumva, să se apere, să zica ceva, nu își imaginase probabil deloc o astfel de reacție din partea lui, era oarecum descumpanită și părea că nu mai stia cum sa reacționeze mai departe. Vorbele fuseseră însă spuse deja, inimile lor - deși se depărtaseră încet una de cealaltă de ani buni - erau cu adevărat frânte acum iar ultimile picături de dragoste se scurgeau in clipele acelea... din ochii lui,... din inima ei... Ei nu realizau asta chiar atunci dar iubirea lor devenea doar o aventură ratată... doar un alt album prafuit pe unul din rafturile vieții...



Speranță


...