Facerea - fragment


Cap 1.
Cum să ajungi la subsol
Fără să simți c-ai coborât

Pierdusem din nou speranța ca mă voi mai întoarce. Stăteam într-un colț al parcului, sprijinit de un stâlp de iluminat. Așteptam să apară… un semn, o nălucă, orice. Visam cu ochii deschiși. Nu puteam să emit nici o pretenție. Nu, nu eram in măsură să fac așa ceva. Renegasem tot: trecut, prezent, viitor. Devenisem atemporal si acest lucru mă enerva la culme.
Oare de ce făcusem o asemenea greșeală? Nu-mi plăcuse visul? Ba da, desigur ca-mi plăcuse. Poate că asta era și greșeala: îmi plăcuse prea mult. Dorisem atât de mult să-l păstrez încât l-am pierdut.
Visele, spunea cineva, visele si sufletul sunt singurele lucruri pe care nu ți le poate lua nimeni! Ah! Si chiar începusem să-l cred. Ce prostie! Câtă inocență! Totul pentru ce? Pentru o amărâtă de misiune:
- Misiunea pe care ți-o voi încredința este pe cât de simplă, pe atât de importantă. îmi spusese atunci. Trebuie doar să aștepți. Atât. Așteptasem cum mi se spusese si iata-ma urmarind atent tot ceea ce se petrece în jurul meu: forfota din jur, mașini, oameni tot mai mulți - pesemne că se apropia ora 15:00 când majoritatea dintre ei ieșeau de la muncă. Apoi, deodata, lumea se împrăștie și strada deveni pustie.
Mă pierdeam din nou în vise cum mi se mai întâmplase de atâtea ori până acum. Visul - singura speranță, singurul imbold spiritual ce-mi mai rămăsese. Mă agățam de el oricând aveam ocazia si nu-mi era rușine. Era o portiță de evadare din lumea aceasta de care mă plictiseam din ce în ce mai mult. În vis, visul devenea realitate, speranțele deveneau împliniri, timpul se evapora, iar eu încercam de fiecare dată să-l urmez. În timp ce lumea din jur deschidea tot mai puternic ochii, eu mă chinuiam să-i țin cât mai mult închiși, și, spre uimirea mea, chiar reușeam!
Înotam împotriva valului și îi tăiam elanul oricărei zvâcniri de ripostă! Eram mai presus de el! Sau cel puțin așa credeam, așa visam.
Se întunecase deja de-a binelea și încă nu-mi dădusem seama ce așteptam. Ma aflam acum instalat comod în mașină, ascultam muzică și era cald. Pe la șase veni un baiat și-mi aduse comanda zilnică pentru cină de la restaurantul de peste drum de casă.
Nu aveam motive să mă plâng. Eram prea ocupat să curăț cu migală carnea de pe un picior de pui rumenit. Era ultima bucată și mă gândeam ce sa fac ca sa nu mă plictisesc, dar nu-mi venea nicio idee. M-am gândit sa mai ies pe-afară vreo jumătate de ora până la 20 când avea sa înceapă meciul.
Am terminat piciorul de pui, am pus osul in punga de carton cu gândul să-l dau câinelui când voi ajunge acasă. Am deschis portiera si am ieșit. Afară se făcuse deja frig. M-am învârtit vreo cinci minute in jurul mașinii si apoi m-am hotărât sa las camera de filmat sa facă treaba in locul meu si sa-i fac o vizită unui prieten dintr-un bloc din apropiere. Eventual să si rămân pentru prima repriză a meciului.
Blocurile vechi… de cateva decenii aveau o alura impunătoare si sinistra, nu puteam sa nu simt răceala zidurilor lor. Uram blocurile, le urasem de când le-am văzut prima oara: niște creaturi decepționate, create pentru a decepționa si mai puternic, o minune a lumii moderne - așa le alintau oamenii. Cu siguranța ca erau o minune, dar nu una benefica.
Conceptul de minune a ajuns, din păcate, sa ia o conotație strict pozitiva, exagerat de pozitiva in ziua de azi. Totuși, minunea nu este neapărat ceva extraordinar de frumos, de plăcut, de bun, chiar daca intelesul a fost modificat, obținându-se astfel adjectivul minunat, ce are o valenta pozitiva. Nu se poate spune „Un masacru minunat”, insa se poate spune „Masacrul de azi-dimineața a fost o adevărata minune/minunatie”. In final verbul „a se minuna” aduce adevăratul sens al minunii: acela al extraordinarului, al nemaipomenitului; ceea ce nu implica nici conotație pozitiva, nici negativa. Este doar incredibil… de curat… de frumos… de bun… de ….
Era incredibil ce soluție reușiseră oamenii sa găsească pentru a rezolva problema spațiului, cel puțin momentan, era o adevărata minune… îngrozitor de minunata.





Cap II

Toți vor sa moara,
Nimeni nu vrea sa ajungă in rai

Sau e invers? Nu mai știu. E prea complicat. Oricum nu contează. Tranziția îngrozește, schimbarea e o adevărata oroare, iar dispariția e un calvar. Acestea ar putea fi primele lucruri pe care le afla omul când ajunge la maturitate.
Am ajuns in fata ușii metalice, ruginite de vreme, apa, vânt,insa dotata, conform normelor, cu interfon. Toți banii de întreținere fuseseră dați pe acel aparat; doar așa se putea explica faptul ca ușa nu fusese revopsita.
Ușa împinsa începu sa scartaie anemic, interfonul nu mai folosea decât pe post de telefon intre copiii aflați la joaca si părinții lor, sau alți copii. Sistemul de închidere era de mult deteriorat. Înăuntru, un miros puternic de gol, de lipsa, de aer golit de toata viata , se simțea dintr-un capăt in altul. Subsolul era sigilat cu un grilaj masiv. Ușile captusite, blindate, ascundeau secrete, zvonuri, bârfe, certuri, pe scurt: o alta viata la o scara mai mica, dar la fel de intensa si de tumultoasa ca aceea care se ducea afara. Liftul, liftul… mi-e greu sa va vorbesc despre el. Pot sa spun ca nu e chiar punctul meu forte. Nu ca as fi claustrofob, sau ceva de genul acesta, dar pur si simplu nu am încredere in el. Îl ocolesc in primul rând pentru ca e foarte vechi, iar lucrurile vechi sunt, in general, instabile. Apoi nu-mi place cum suna motorul acela in tot blocul, de parca s-ar dezmembra in orice moment. Pe scurt nu îmi conferă destula încredere incat sa-mi las viata in mâinile, in fine, cablurile lui.
Am început sa urc scările de marmura reci, tăcute, pașii mei răsunând ca-ntr-o sala de gheata. Sunetul pașilor mei mă făcea sa mă simt de parca intrasem intr-un loc interzis. Deranjam liniștea sinistra a acelui loc, eram un intrus, un cautator de comori aflat intr-un loc pe care scria mare: „Interzis vanatorilor de comori”, iar eu ignorasem mesajul si mă așteptam la ce era mai rău.
Brusc, de nicăieri, sunetul pașilor mei fu acompaniat de alți pași, mai ușori, mai puțin sonori, care creșteau in intensitate, se apropiau din ce in ce, mai puternici, mai apăsați. Un etaj, doua, trei si deja se aflau la un etaj deasupra mea. Atunci, un parfum puternic, amețitor începu sa cuprindă casa scărilor, parfumul vietii, un parfum dulce si putin amarui. O faptura cobori nestingherita, trecu pe langa mine, si isi continua drumul spre parter, insa parfumul persista, ostentativ, imbatator, imposibil de ignorat.
Atunci mi-am dat seama ca eram pe cale sa pierd o noua oportunitate a vietii mele. De prea multe ori lasasem norocul sa treaca pe langa mine, sperand ca se va lovi oarecum de mine, dar ma inselasem, ma amagisem singur; nu trebuia sa se loveasca el de mine, ci eu sa ma ciocnesc de el. Era o problema insa din acest punct de vedere… nu stiam cum sa ma lovesc de noroc fara sa-l sperii si sa-l fac sa plece. Ma hotarasem. Nu voi mai pierde nici o sansa… imi voi juca cartile pana la final.
Singura intrebare era cum voi ajunge din urma acea naluca? Ajunsese deja destul de aproape de parter. Nici daca alergam nu as mai fi putut s-o ajung. Privirea imi aluneca de la scari la lift, si inapoi la scari. Imi doream foarte mult sa nu ratez oportunitatea si involuntar m-am indreptat spre lift, am deschis usa, am apasat pe „p”-parter si am asteptat…. Durase parca o vesnicie pana cand liftul ajunse la parter. Un scartait prelung anunta ca franele se pusesera in actiune, usile se deblocasera si liftul se oprise. Am deschis usa si am iesit din lift. Un val de usurare imi strabatuse corpul, un fior rece, mai apoi caldut, iar spre final fierbinte, ma anunta ca scapasem de toata presiunea adunata in mine, frica disparuse, era acum de domeniul trecutului.
Am dat drumul usii, care se inchise cu o bufnitura si imediat am simtit ca in aer… parfumul acela nu se mai simtea. „Probabil ca nu reusise inca sa ajunga”, ma linistii eu in sinea mea. M-am intors spre dreapta hotarat sa ies putin sa respir aer curat, dar, spre stupefactia mea, in stinga nu era nicio usa, nici in dreapta, nici in fata, doar pereti si casa scarilor. Era imposibil. Probabil ca apasasem din greseala pe „s”-subsol in loc de parter. Si ajunsesem mai jos decat banuisem.
Am incercat sa deschid usa liftului, dar era blocata, nu puteam s-o misc. Se mai intampla la lifturile vechi, mai ales daca liftul era chemat de altcineva intre timp. In consecinta am decis sa iau drumul scarilor.
Scarile erau mai murdare aici, nimeni nu le mai curatase de mult, iar murdaria amortiza sunetul pasilor mei. Ajunsesem la parter, dar grilajul era inchis cu lacat. Era imposibil. Tot eu eram cel ghinionist, intai, liftul, apoi, asta? Ce urma sa se mai intample? Am asteptat cateva minute sperand sa intre cineva in bloc, dar n-am avut noroc, asa ca am
inceput sa fac galagie, sa strig, sa lovesc gratiile.

-E cineva acolo? Heei…! Sunt inchis la subsol!!! Ma aude cineva? Continuam sa strig disperat cand un batranel simpatic ajunse gafaind din capatul coridorului.
-Acum, acuma vin! Asteapta! Off, sunt prea batran ca sa mai deschid la toti tantalaii. As putea sa ma mut cateva etaje mai sus si sa trimit pe cineva mai tanar aici.
-Am… incercai eu gafaind sa-i explic.
-Da ai urcat si tu. Ma intrerupse el sec.
- A nu! De fapt am coborat prea mult. Am spus eu zambind si de indata ce m-am vazut liber am zbughit-o spre usa aruncand un „Multumesc” fugar batranului. Am apasat clanta si m-am opintit in usa. Nu vroia sa se deschida. M-am opintit si mai tare. Era posibil ca din cauza frigului sa se fi intepenit. Dar nu! Pur si simplu nu vroia sa se deschida!
- E incuiata. spuse calm batranul.
- Si n-aveti cheia? l-am intreba eu increzator.
- Nu. Nimeni nu o are. Se deschide doar in cazuri exceptionale. veni raspunsul lui care ma deruta si mai mult.
- Si atunci pe unde se iese din bloc? Intrebarea voise sa sune ironica dar paru mai degraba una disperata.
- Nu se iese. Nimeni nu iese.
- Cum asa? Cumparaturile unde vi le faceti?
- Avem tot ce vrem aici. spuse si deschise o usa in spatele careia se vedea un intreg mall. - Daca, totusi, cineva ar vrea sa iasa, n-ar putea ?
- Ba da, ar putea, dar acea iesire se afla sus, la ultimul etaj. E prea mult pentru mine. Niciodata n-am vrut sa ies de-aici si cu atat mai mult n-as face-o acum.

Atat am asteptat sa aud. Nici nu mi-am luat ramas-bun de la batran si m-am si repezit sa urc treptele, dar pe la a 4-a treapta m-am oprit brusc. Oare cate etaje avea blocul. Nu ar fi fost mai bine sa iau liftul? Cand m-am uitat in jur n-am putut distinge decat diferite varietati de igrasie pe pereti, nimic mai mult, nici urma de lift.
- Ma scuzati! - i-am strigat batranului ce se indrepta incet spre camera sa - cate etaje are blocul acesta?
- Nu stiu. raspunse. Speram sa nu ma intrebi. Poti insa afla. Pofteste putin.
Si ma invita in locuinta sa. Apartamentul avea un aer sobru. Era spatios insa in cea mai mare parte nemobilat. Un coridor lung presarat pe stanga si pe dreapta cu multe usi conducea pana intr-o camera mare, care am presupus ca ar fi fost camera de oaspeti. De acolo am deschis o alta usa si am intrat intr-o camera alba. Ma pofti inauntru si inchise usa dupa noi. Se apropie de un perete si trase ceea ce parea o cuvertura alba, atat de alba incat nici nu sesizasem diferenta intre ea si perete. In spatele ei era un perete cu multe patrate gen bingo.

- Alege! spuse batranul atat de raspicat incat am tresarit. - Ce sa aleg? - Patratul. Doar asa vei afla cate etaje are blocul .
- Bine, al treilea de pe randul doi. am spus.
Batranul intinse mana si desfacu patratul. Pe el statea scris cu litere de-o schioapa 69. Nu-mi venea sa cred ca putea un bloc sa aiba atatea etaje si sa nu aiba lift.
- Imposibil. am bolborosit eu. Imposibil.
- Tu ai ales. raspunse batranul. Oricum nu- s atat de multe. Succes! imi spuse si ma conduse spre iesirea din apartament.



Etajul I.

IMPOSIBIL! Urlam in mine, ma pierdeam, inghetam. Intrasem in stare de soc. Nu! Nu! NUUU! Incepusem sa plang. Nu mai eram in stare de nimic. Pierdusem orice urma de ratiune. Gangaveam ceva imposibil de inteles. Nu mai puteam sa stau in picioare. Priveam cu uimire si cu teama totodata persoanele ce incepusera sa urce odata cu mine treptele acelor scari reci, respingatoare.
Incepusem sa strig, sa-i chem, dar nu puteam articula niciun cuvant. Nici macar ce spuneau ei nu intelegeam. Ce patisem? Ma simteam atat de slabit si de neajutorat. Ma taram mai mult decat mergeam.
Abia pe la jumatatea treptelor imi mai revenisem, am inceput sa ma mai ridic in picioare si sa mai fac cativa pasi, apoi cadeam neputincios, eram ca un bolnav ce isi revenea dupa o paralizie indelungata. Incepeam sa inteleg din ce in ce mai bine ce se petrecea in jurul meu. Chiar puteam sa articulez o parte din cuvintele pe care mi le mai aduceam aminte si „nu” mi le-adusesem aminte prima data. Nu stiu de ce. Poate ca la ele ma rezumasem mai tot timpul inainte si atunci erau bine intiparite in minte.
Spre final am reusit sa merg cat de cat normal. Vorbeam deja fluent, desi poceam anumite cuvinte… in special cele cu multe consoane. Aveam si doi tovarasi de drum. Erau mult mai mari decat mine… si evitau sa-mi spuna incotro se duc: imi spuneau numai ca urca odata cu mine ceea ce imi daduse convingerea ca si ei cauta iesirea. Era bine, aveam cu cine petrece timpul, cu cine povesti. Nu ma plictiseam.
In scurt timp am ajuns la primul etaj. Nu trecuse atat de mult. „Daca continui sa urc in ritmul acesta” mi-am spus „va fi o nimica toata sa ajung sus.” La primul etaj cei doi tovarasi tot dispareau si apareau in spatele unor usi. Nu intelegeam ce fac acolo, dar de vreme ce am convenit sa urcam toti trei ii asteptam. Treptele se continuau in partea cealalta a coridorului… erau atat de departe… si coridorul atat de lung…
Odata, nerabdator si plictisit, am hotarat sa ma duc pana la trepte si sa-i astept. Dar chiar in momentul cand am inceput sa ma indrept intracolo, o usa s-a deschis si m-a lovit direct in crestetul capului. Ma durea, incepusera sa-mi dea lacrimile. Am vrut sa-l injur pe individul ce deschise usa fara sa fie atent, dar nu puteam, nu mai stiam, tot ce am facut a fost sa ganguresc
un pic si sa accept scuzele tipului ce venise si ma ridicase si ma pusese pe un scaun. Usa se deschise si iesi inca cineva care urla:

- La naiba! Uita-te ma ce faci! Era sa-l omori! - Scuze! N-am stiut. Incerca sa se scuze impricinatul. Dar nu apuca
sa termine ca celalalt tranti usa dupa el.
- In sfarsit mi-am amintit si eu o injuratura, „La naiba” cum puteam s-o uit…? Si atunci mi-am strans in mine toata puterea si am urlat:
- La naiba! Uita-te…

Ca la un semnal de incendiu, toata lumea de pe coridor se intoarse spre mine si incepu sa rada.
De ce râdeau? Era asa de amuzant? Chiar era amuzant ca era sa mor lovit de-o usa? M-am intors nervos cu spatele si-am mai trantit un „La naiba” in gand, asa ca pentru toata lumea prezenta.



Etajele II-VI

Incepeam sa urc din ce in ce mai usor scarile. Etajele 2 si 3 nici nu mi le amintesc, nici nu stiu daca am trecut pe-acolo. Foarte putin din mine a ramas pe unde am trecut. Practic nici nu aveam ce sa las, eram doar eu si cu mine. Pe oricine din acestia doi as fi lasat m-as fi pierdut.
Etajul al patrulea se intrevedea la capatul scarilor, zgomotos si agitat. Incepuse sa mi se faca teama. Nu mai vroiam sa urc. M-am oprit pe loc si am asteptat: acelasi zgomot infernal. Nu mai suportam… Deodata se mai linisti larma. Am mai ramas o clipa locului, tintuit pe scari si apoi am decis sa continui.
Fusese insa o simpla iluzie. Galagia continua sa persiste si parea din ce in ce mai puternica si mai haotica pe masura ce ma apropiam. Zgomote, urlete din ce in ce mai puternice… Liniste. Iarasi zgomote, iarasi liniste, iarasi urlete si apoi… Da-mi aia! Da-mi-o am spus!!! Auuu! Da-o incoace!!! Nu vrea sa mi-o deaaaa! Incepeam sa percep din ce in ce mai clar urletele. Mi se parea ciudat cum niste fiinte umane pot face atata galagie.
Intre timp am ajuns la coridorul etajului 4. Era alb, la fel ca si celelalte, insa mai luminat, mai dinamic, mai plin de viata. Era insasi viata acolo, nu linistita, nu tacuta si mai ales nu posomorata ca la celelalte etaje. Nu se ascundea nimeni dupa usi. Toate usile erau deschise, era un du-te-vino continuu. Acolo nu aveai apartamentul TAU ci intreg etajul era al TUTUROR. Era bine pentru toti, aveau fiecare ce avea si celalalt si totusi era debandada, nimeni nu era multumit. Fiecare voia ce are celalalt atat timp cat obiectul era in posesia aceluia dupa care se arata complet dezinteresat de obiect cautand altul la care sa ravneasca.
Tot acest vacarm mi se paru al naibii de amuzant si incet incet ma acomdam si eu contopindu-ma in el. Era placut. Era relaxant si totodata extenuant, satisfactia de moment, furata de ideea clipei… visul devenit realitate, apoi obsesie si in final cosmar din care te trezesti mai usor de cat ar trebui. E absurd si placut… e viata in alta viata. Imi placea – oricui i-ar fi placut in locul meu, ma simteam bine intre ei.
Incet, incet am inceput sa inteleg ca certurile si ciondanelile nu erau decat un alt mod de-ati petrece timpul. Era o predezvoltare a abilitatilor de lider, era o adevarata arta sa stii sa smulgi bibeloul din mana celuilalt fara ca el sa-si dea seama.
Era un joc de poker in care fiecare blufa cat il tineau puterile. Nu existau limite, nici inhibitii. In orice moment chinta royală putea fi devansata de o perche de doieri fara nici o problemă, si toate se intamplau sub emblema lui: „Așa vreau eu!!”, „Ai ceva impotrivă?”. Liniste, priviri fulgeratoare… si apoi un scîncet dă tonul: întreaga orchestră izbucnește, e o armonie perfecta, chiar si fara dirijor!
Toate acestea le-am deprins foarte usor pana am ajuns la al 6-lea etaj. De fapt nu aveam ce sa deprind pentru ca eu deja stiusem toate acest mici trucuri … insa nu credeam ca le voi putea vreodata folosi cu atata succes ca acum. Si totusi nu reuseam sa ma impun, parca altii stiau mai multe si mai bine. Era ciudat… Cand ii priveam, mă pufnea rîsul, erau jumatate cît mine și totuși reușeau să-mi ia fața aproape de fiecare dată. Mă deranja vădit acest lucru așa că am hotărît să iau atitudine. Nu! Nu se mai putea așa! Cu prima ocazie aveam sa ridic problema… și așa am și facut!
Eram cred că in al șaselea apartament, nu mai știu ce căutam sau ce făceam, dar știu sigur că cineva, probabil din joacă, îmi pusese piedică… joacă, joacă, dar era prea de tot să fiu umilit într-un asemenea hal. M-am ridicat si am început:
- Þie ți se pare etic ce-ai făcut? Þi-ar plăcea dacă am începe să ne luăm toți peste picior și la propriu și la figurat? Încotro s-ar îndrepta lumea asta cu astfel de abordări puerile? Mă dezguști!
Toată lumea tăcu. Se uitau lung la mine. Chiar și eu mă uitam ciudat la mine… Ce spusesem? Nu-mi puteam aminti nimic din ce spusesem. Așteptam o reacție care întîrzia să apară. Toți muțiseră. Oare aveam puteri paranormale? Puteam face oamenii sa tacă, atunci cînd vroiam?
Tot ce știu e că după acest incident coridoarele se goliră, doar cei doi tovarăși de drum mai apăreau din cînd în cînd, și cîteva persoane necunoscute treceau pe coridoare si pe casa scărilor.
Făcusem oare vreo greșeală? Probabil că nu trebuia să reacționez așa de prompt la acel gest… probabil. Era probabil prima dată cînd folosisem cuvîntul probabil de cînd ajunsesem acolo. Nu era o problemă pentru că aveam să-l folosesc de nenumărate ori de-acum încolo.






Etajele VII-X
Oare viața se termină cu
sfârșitul sau cu începutul?

Deocamdată mi-e bine. Nu, nu m-am săturat încă de această stare de letargie în care am intrat. Nu știu ce mă așteptă, nu știu dacă ar trebui să mă aștept la ceva și mai ales NU CRED că îmi pasă, cel puțin pentru moment, de ceea ce se află în jurul meu… E totul o așteptare continua, eu sunt atât de calm, în vreme ce cei din jurul meu sunt tot mai agitați…

- Nici la 3 nu mai sunt locuri! Þi-am spus să nu așteptăm până în ultimul moment!!!!
- Þi-am spus că am găsit deja loc la 7!!! Nu te mai stresa atât!
- Nu-mi place acolo! E prea departe!

Atât de stresati erau cateodată de parcă ei urmau să treacă pe-acolo și nu eu! Era drumul meu! Eu vreau să-l urmez dati-mi-l inapoi!!
Doar atat mai puteam cere de la mine. De la voi, de oriunde! Era tot ce-mi mai ramasese dupa ce pierdusem intreaga mea viata ratacind printr-un bloc. Tot acelasi lucru era 1, 2, 3, …7 aceleazi apartamente amarate ticsite de oameni… mai mari sau mai mici… mai umani sau mai putin. Oricum putin imi păsa. Principalul era să fac ceva ca să treacă cât mai repede timpul, să nu simt că stă în loc și atunci, poate într-o bună zi mă voi trezi ca dintr-un vis în vârful blocului și voi găsi ieșirea. Ieșirea spre lumea din care venisem, lumea perfectă – pentru mine – poate mai puțin perfectă pentru alții.
Într-un final acest tam-tam încetă:

-Bine! Îl dăm la 7 da de la anu’ îl transferăm. Nu-mi place acolo! Uite cât are de mers!

Întradevăr, parcă coridorul era mai lung în zona lui „7” cine o fi fost și acel 7… Și nici nu-mi plăcea așa de mult… parcă prea plictisitor, prea multă rutină, același lucru zilnic. Nu era deloc atât de distractiv pe cât fusese până acum. Poate așa era și pe la 1, 2 sau 3, n-aveam de unde știi, dar speram că alții n-o duc mai bine. De ce s-o ducă ei mai bine? Ce drept au ei să o ducă mai bine decât mine? În fond și la urma-urmei suntem la fel – sau nu?
Desigur, existau și părți mai bune, întâlneam o mulțime de oameni noi, până atunci necunoscuți, îndă niciunul din ei nu părea interesat să găsească ieșirea, ba din contră se considerau foarte mulțumiți cu acest bloc în care trăiau! Mulțumiți cu ceea ce le oferea acest spațiu ridicol de înghesuit, de închis, de amărât. Nu puteam fi mulțumiți, cu doar atât… ATÂT.
Posibilitățile erau puține, nu satisfăceau cerințele, exigențele mele. Trebuia să găsesc ieșirea cândva, undeva.