agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-23 | [This text should be read in romana] |
Am vrut să îmi cumpăr un apartament în buricul târgului, în București. Dacă nu stai în centru, mai bine părăsești definitiv Capitala.
Adică, am vrut să îmi vând sufletul pe zeci de ani unei bănci care nu are un nume prea sofisticat. E vorba de Banca Poporului, pentru necunoscători este vorba despre ,,Volksbank”. Din nefericire pentru mine, n-am mai reușit să fac asta. Sunt mult prea slabă pentru a deturna fondurile unei bănci ,,proletare” în scopuri pur personale. (…) Iar garsoniera în care stăteam devenea din ce în ce tot mai mică. De parcă aș fi stat într-o chicinetă. Mă săturasem să mă învârt zilnic în aceeași 20 de metri pătrați. Un calvar insuportabil. Revistele de cultură pe care le savurez ,,Ziarul de Duminică”, ,,Adevărul literar și artistic” se suiau pe pereți, cărțile luate din librăriile ,,Cărturești” și ,,Humanitas” umpleau spațiul care rămânea, rafturile se prăbușeau parcă pe mine, toate micile averi pe care le strânsesem timp de 10 ani se transformau într-o armată de molii care se suiau pe mine și mă sufocau în fiecare noapte, vrând să se răzbune pe mine, pe faptul că nu mai reușeam să fac ceea ce îmi propusesem cândva. Nu mai suportam situația asta. În fiecare duminică, încercam să îmi depășesc fricile și să fac curat, împingând cărțile și revistele spre perete. Mă străduiam a naibii de tare. (...) Am învățat să pierd. Acum, lucrul acesta nu mă mai apasă. M-am resemnat. Știu că viața nu e dreaptă. (...) Nimeni nu mă mai poate salva. Poate doar cărțile, pe care le citisem și le recitisem de atâtea și atâtea ori. În ele se aflau răspunsurile la ezitările mele, la angoasele mele. (…) În fiecare dimineață, deschizând ochii, vedeam în cămăruța mea, fie o carte a lui Cioran, fie o carte a lui Ernesto Sabato, care fusese prietenul lui Emil C. până la moarte, fie notițe luate la vreo conferință de presă a PSD-ului de prin anul 2000 la care eram obligată să mă duc prin facultate (deși, sinceră să fiu nu-mi făcea nicio plăcere), fie o pereche de sandale negre cu toc, obraznic de aproape. Și atunci mi-am zis: gata! Și am plecat în două camere a naibii de mici. Aici soarta mea e diferită. În fiecare dimineață la ora 4 aud mașina de gunoi, fix ca în concediile pe care mi le fac la ,,Neptun” din când în când. Viața în București devine periculoasă. Sinceră să fiu, mi-e teamă să mai trăiesc în România. Aici e țara unde părinții mei s-au ratat, aici e țara unde eu nu valorez NIMIC. Orice aș face, oriunde m-aș duce, nu-mi mai găsesc liniștea de altădată. Sunt un om pierdut. (…) În cartierul în care locuiesc acum; vecinii sunt alții, sunt niște inculți, cu ifose de capitaliști. Întotdeauna mi-am dorit un vecin care să asculte operă, concerte simfonice sau măcar ,,Radio România Cultural”, dar nu am avut parte nici în acest cartier de așa ceva. Unde locuiesc acum, sunt supusă unei torturi groaznice. În fiecare seară sunt obligată să ascult manele. Mai bine m-ar picura cu ceară, decât să trebuiască să îmi suport vecinii eroic, fără să am și eu dreptul la vreo părere. Simt că o iau razna. Nu mai pot nici gândi. Inteligența mea în acest cartier are arie restrânsă de acoperire. (…) Am și o farmacie non-stop în apropiere, care mă scăpa de nebunia spitalelor infecte și a medicilor dezgustați și frustrați din București, unde nu-mi doresc să ajung nici dacă aș intra în comă sau dacă aș face infarct miocardic. Adevărul este că mi s-a acrit de București. Stau aici de 10 ani cu chirie și încerc să fac tot posibilul ca viața mea să fie cât mai ieftină cu putință. Câteodată lucrul acesta îmi iese, alteori nu. Sinceră să fiu, m-am săturat să lipesc afișe pe stâlpii din fața blocului meu, în care să scriu cu litere de-o șchioapă ,,Doresc să închiriez un apartament la o sumă modică”. Nu mai am chef de absolut nimic. Bani de a călători nu am și ca să-mi cumpăr un apartament, ar trebui să devin sluga propriilor mele dorințe și asta nu mă coafează. Aștept salvarea de zeci de ani și ea nu mai apare… Știu să mă mint, ca să pot supraviețui obsesiilor mele zilnice, depresiilor și bolilor care mă chinuie și nu mă mai lasă să trăiesc. Mare dreptate mai are Mircea Cărtărescu: ,,Mă întrebam într-un articol de acum câțiva ani ce rost mai are să predai limba și literatura română în școli. Cum pomul se cunoaște după roade, spuneam, e limpede că toate vrăjelile noastre cu ,,Miorița" și Eminescu, și Sadoveanu, propozițiile subiective, predicative sau incidentale sunt timp pierdut de pomană. Mai bine-am lăsa-o baltă cu materia asta, și cu școala în general. Mai bine s-ar face adolescenții ucenici, ca pe vremuri, decât să mai piardă vremea prin școli. La ce-a folosit educația nației ăsteia, când vedem că jumătate de milion de oameni care-au citit ,,Luceafărul" și, unii, chiar ,,Joc secund" au putut pierde ore-n șir uitându-se la nașterea în direct a Monicăi Columbeanu, de parcă ea urma să-l nască pe însuși Mântuitorul, Doamne iartă-mă, și prin asta spărgând toate recordurile de audiență? La ce folosește audiența, dacă ea se face pe socoteala unor inși ca Becali sau ca Columbenii (cacofonia e aici nu doar intenționată, ci de-a dreptul inevitabilă)? Nu la tâmpirea unui popor întreg? Nu la impunerea unor modele de oameni care ne țin la marginea lumii civilizate? La ce folosesc orele de limba și literatura română când tinerii nu mai citesc nimic? Când ideea de cultură, de știință, de arte a ajuns marginală și demodată, când toți știu numele celei mai jalnice ,,vedete" care-și fâțâie fundul la emisiunile de divertisment, dar n-a auzit nimeni de cel mai mare matematician, fizician, filozof sau poet român de azi? Nu vi se pare o lume pe dos? O inversare a tot ce învățăm în școală? O schizofrenie ce opune educația și realitatea? De ce mai învățăm? De ce mai ducem mai departe, ca pe o limbă rituală moartă, numele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu? Ca să ajungem să ne uităm masiv, un popor întreg, în fundul Monicăi Columbeanu, care naște în direct? I-am chinuit eu însumi pe elevi, timp de zece ani (ca să nu mai vorbesc de lucrul cu studenții, încă șaptesprezece) cu pronumele relative, cu acordurile, cu virgulele, cu regulile ortografice. Acum mă-ntreb de ce. Lumea vorbește tot cum a învățat ea, alandala. Și ce să te mai miri, când primul-ministru însuși, într-un bilet adresat președintelui, îi scrie de parc-ar fi repetentul clasei, într-o limbă românească imposibilă: ,,Dacă ai ocazia să vorbești la Parchet despre subiect?". Ce-nseamnă fraza asta? Nimic, e un nonsens. Nu se poate scoate nimic, nici pro-Băsescu, nici pro-Tăriceanu de-aici. E doar o exprimare cu picioarele a celui care, dincolo de păcatul că e omul lui Patriciu până-n vârful unghiilor, ne mai și chinuie urechile, de ani de zile, cu exprimări de tipul: ,,Omul care l-am văzut"... Discursul său din noaptea de Anul Nou a fost o bălmăjeală de cuvinte fără niciun fel de conținut real. Crezusem că Năstase e marele maestru în arta de a nu spune nimic în cât mai multe cuvinte. Uite că Tăriceanu pare să-l întreacă. Veți spune: treaba unui prim-ministru nu e să respecte ortografia, ci să-și vadă de ministerele lui. Uite, Vanghelie, cât e el de simpluț, face treabă la primărie. Uite, cei 300 din topul ,,Capitalului" nu s-au omorât nici ei cu școala, și ce bine-au ajuns, pe când belferimea și doctorimea, cu toate diplomele lor, dau din colț în colț. Eu cred însă că un analfabet (la propriu, sau doar politic, cultural, științific, etc.) nu poate face nicăieri treabă. Ca un popor de ,,simpluți" șmecheri, care știu să-nvârtă o suveică a băncilor și să cumpere echipe de fotbal, fără habar de ce-nseamnă o comunitate, binele public, valorile reale, nu face decât să-și fure căciula la nesfârșit. Să-nchidem naibii porțile școlii și să deschidem în loc școala șmecheriei, a ticăloșiei și-a tembelismului național. Ar fi mai adecvată realității.” Raluca Oana Helgiu 13. iunie. 2007 București |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy