...Camera ei se transformase într-un sanctuar ce nu trebuia părăsit sub nici o formă și singurele cuvinte pe care fusese capabilă de a le articula erau “da” și “nu”. Asta până când tatăl ei se săturase s-o vadă irosindu-se. Horațiu Inclezan, om de afaceri, politician de anvergură, descendent al unei celebre familii de boieri, era un om cu care nimeni nu se juca. Istoria familiei sale era un atu care îl ajutase să devină, nu doar o persoană publică, ci un om deosebit de stimat. Se bucura de respectul oamenilor pentru că nu dezamăgise vreodată pe cineva și nu-și călcase niciodată cuvântul… Bărbatul își adora fiica, ce tată nu o face? Între ei însă, relația nu fusese poate cea mai potrivită. Când ești acasă doar câteva zile pe lună nu prea ai timp de petrecut cu fetița ta. Din acest motiv, cea mai importantă legătură emoțională din viața ei fusese cea cu mama sa. Dar acum ea era moartă. Și orice ar fi făcut, indiferent câți zei ar fi blestemat, nimic nu o mai putea aduce înapoi. Natura îi era împotrivă.
Mikail rămase pierdut în gânduri. Unul din lupi îl atinse ușor și umezeala rece a nărilor animalului îl aduse în prezent. Era dezamăgit de el însuși. Cum putuse să adoarmă atât de aproape de un drum circulat? Cum putuse fi atât de neglijent? De neiertat. Ce s-ar fi intâmplat dacă Alfa ar fi lovit mașina? Sau, mai rău, dacă ar fi rănit omul…? Se cutremură refuzând să deschidă ochii. O nouă atingere mai puternică, însoțită de un geamăt îi ridică pleoapele. Alfa era curios. Nu înțelegea de ce omul sta pur și simplu acolo. Agitația tânărului nu era pe placul animalului. Mikail se ridică.
- Aveți dreptate. Ce a fost, a fost. Să mergem!
Fără să mai aștepte pentru a vedea dacă lupii au înțeles, sprintă. Ca niște umbre cenușii, animalele dansau în jurul lui. Erau odihnite și viteza le făcea plăcere. Tânărul se bucura și el dar oboseala din trupul lui, departe de a fi eliminată, îl împiedica să zboare cum o făcuse în ultimele zile. Acum lupii mențineau cu ușurință viteza lui.
La marginea pădurii se opri pentru a cerceta. Privirea lui atentă scrută câmpia din față și se plimbă preț de câteva momente pe dealurile din jur. Era acolo! Inima îi lovi puternic și simți că nu mai poate respira. Da! Imaginea muntelui iubit se înălța mândră la cel mult cinci kilometri.
Lupii se opriseră și ei puțin mai în față. Așteptau întinși pe iarba umedă intențiile lui. Expresia tânărului se înăspri. De acolo trebuia să meargă singur. Era singura cale. Se apropie de Alfa și își trecu mâna printre urechile ascuțite ale animalului.
- Mulțumesc, șopti el.
Fără să mai privească înapoi trecu la pas printre jivinele care săriră agere pregătite să-l urmeze. Auzi pașii înfundați în urma lui și încremeni. Pentru prima dată bucuria de a-i avea alături se topise.
- NU! Le strigă tovarășilor de drum.
- Plecați! Nu mai am nevoie de voi!
Alfa mârâi surd la tonul lui care era menit a fi o provocare. Nici o urmă de îndoială, lupii nu aveau să accepte un asemenea tratament. El se baza pe asta. Fără nici o plăcere păși amenințător spre animalul care își plecase capul și îl săgeta evitându-i intensitatea privirii. Părul scurt, sârmos, de pe spatele animalului se ridică și mârâitul deveni mai tare. Era prevenit, din acel moment orice mișcare bruscă urma a fi tratată ca o amenințare. Mikail știa asta prea bine.
Fără să ezite avansă fulgerător spre Alfa. Pumnul lui zdrobi colții dezbrăcați ai animalului care zbură câțiva metri înainte de a se lipi din nou cu spatele de primul trunchi de copac. Trosnetul ce urmă și apoi urletul de atac îl înștiințară pe băiat că lupul nu suferise nici o leziune permanentă. Văzu cu coada ochiului săgeata argintie ce se repezea spre el și bară cu antebrațul atacul celui de al doilea lup care zbură și el în direcția primului dar mult mai departe. Ceilalți se opriră. Cu ochi arși de sânge mocneau de dorința de a-l pedepsi însă exemplul celor doi luptători îi oprea. Grohăieli de moarte se născură în gâtlejurile lor.
- Plecați! Urlă Mikail arătând spre pădure.
Ochii lui înfruntară neînfricați fiecare lup în parte. Se terminase. Inspiră adânc fiindu-i silă de ceea ce fusese nevoit să facă și, pentru ultima dată, întoarse spatele celor ce-l protejaseră.