Vâltoarea vieții ne poartă în larg pe unde plutim fericiți și apoi fără explicații ne aruncă de stâncile colțuroase ale malului, pentru a ne aminti de unde am plecat, grăbind aștepările din limitele ecoului care uneori ia ceea ce te dezgustă, lăsând să domine docilitatea gândului spre speranță, așteptând să îmbraci viitorul din plăsmuirea viselor.
Uneori ceva din noi ne îndemnă să privim înspre înlăuntrul nostru, ca și cum acolo s-ar găsi soluția. Dorința de a te catapulta pe vârful exploziei te învăluie în meschinărie, nu ține cont de limitele detaliilor, apoi vine strigătul prăbușirii, forța căderii care năucește.
Urzeala relațiilor sociale definește personalitatea fiecăruia după multe eșecuri și realizări, după cicatricile rămase în urma luptei cu viața, în ideea evoluției.

In fiecare zi, la o oră destul de matinală, pe aleea Pieții, își făcea apariția acel chip angelic. Mersul ei era o plutire, părul lung castaniu și ondulat dansa pe umerii perfecți, iar mijlocul se legăna fremătând de pe un picior pe altul, concurând cu lianele ce se împleteau pe trunchiurile castanilor înfloriți, din luna mai. Părea a fi o idilă visătoare a peisajului citadin, înaltă, foarte înaltă, motiv pentru care purta numai pantofi cu toc jos, tip balerini, întotdeauna foarte asortați cu îmbrăcămintea și cu ceva strălucitor pe ei: o fundă, două-trei pietre sau măcar marginea lor era viu colorată, fără să le pese că era dimineață sau amiaza zilei. Chipul îl avea plăcut dar foarte sobru, privirea care nu se abătea nici o clipă din drumul drept, lăsa impresia unei femei reci, distante, de nepătruns. La vârsta când femeia este cea mai împlinită în jur de 30 de ani Vali Anton, făcea parte din frumusețile orașului.
Conducea un atelier de croitorie al liderului de sindicat din trustul de construcții, cel mai mare din oraș. Lider de vreo 2 ani că înainte fusese președinte de sindicat, doar sfânta revoluție îi schimbase antetul.
- Sărut mâna iubito ! o salută bossul Strâmbaciu.
- Bună dimineața, răspunse aceasta rece.
- Ce s-a întâmplat? Te-ai sculat cu fața la cearceaf? Vezi dacă nu ai dormit cu mine?
- Mai bine întreabă-mă dacă am dormit... Ce-ți pasă ție... tu dormi liniștit pe cămașa nevesti-ti, dar eu...
- Þi-am spus să mai ai puțină răbdare, să termine Alex clasa a XII-a. După bacalaureat am să înaintez divorț, se mai scuză încă odată proprietarul micii întreprinderi de confecții, venind în întâmpinarea femeii, încercând să o sărute pe gât.
- Nu, nu acum. Lasă-mă ! Sunt un pachet de nervi, după criza pe care mi-a făcut-o domnu' Anton acasă.
- Iar, criză... Iar milogeală... Un bărbat înalt de 2 metri și de 100 de kg... înjositor.
- Da... lasă-mă acum... situația nu este așa de plăcută. Pe Adrian l-am trimis la mama pentru a nu mai asista la astfel de scene. Mă duc în atelier.
In urma ei rămânea întotdeauna un val de parfum rafinat, iar fusta largă - exagerat de largă, lungă – exagerat de lungă, producea un foșnet divin, înconjurându-se veșnic de o aură vrăjită.
Calitatea ei de bază era îndemânarea în confecții, talentul și imaginația de a crea modele. Îi plăceau rochiile ample, vaporoase, înzorzonate, strălucitoare. Spunea uneori zâmbind: ''sunt ca o stăncuță, tot ce sclipește mă atrage.’’ Dar pe toate le confecționa după mărimile ei, 90, 60, 90. Când lucra nu vorbea nimic, nu mânca, nu fuma, nu bea cafea, ore întregi, chiar două zile și două nopți. Apoi intra într-o apatie totală, nu mai făcea nimic, nimic nu-i era pe plac, totul o deranja.
- Bună dimineața, o interpelă o necunoscută în atelier.
- Bună dimineața. Ce doriți? întrebă Vali fără să o privească.
- Îl caul pe domnul Strâmbaciu...
- Serios? Răspunse, ridicând privirea spre intrusă, măsurând-o din cap până în picioare și continuă pe un ton tăios: Căutați-l !
- Dar nu-l cunosc... cineva de pe hol m-a trimis la dumneavoastră.
- A.... atunci se schimbă situația, își reveni aceasta și dintr-o dată deveni foarte amabilă. Veniți cu mine. O introduse pe noua venită în biroul șefului, făcându-și de lucru și ea cu niște hârtii în același birou, pe care erau desenate modele.
Discuția se purtă între cei doi, Strâmbaciu și femeia care solicita un spațiu de închiriat, deoarece avea cunoștință că trustul schimbase destinația unui cămin de nefamiliști în spații cu această destinație și că pe la el, liderul sindicatului trebuia să treci pentru a obține unul. Adela Ionescu avea nevoie pentru o școală de șoferi amatori, nou înființată. Desigur liderul foarte abil, nu se lăsă înduplecat cu una, cu două, întrerupea discuția cu o alta total diferită, mai revenea la negocierea prețului cu sume exorbitante, îl cobora la niveluri foarte joase, ca în final să o amâne pentru o altă dată sub motivul că nu erau deocamdată spații disponibile. Solicitanta se ridică, salută respectuos, după care își văzu de drum.
- Doamna... stați puțin, auzi în urma ei pe holul lung al clădirii. Vali Anton mă numesc, se recomandă femeia, întinzându-i o mână delicată, cu degete exagerat de lungi.
- Adela Ionescu, mă bucur de cunoștință.
- Să știți că sunt spații și dacă doriți am să intervin pe lângă el să vă servească.
- Mulțumesc, sigur că vreau. Rămân datoare cu o cafea... dacă mă ajutați.
- Nici o datorie, mi-ar face plăcere să am o ființă ca dumneavoastră, aici, prin preajmă.
- Plăcerea va fi de partea mea pentru a fi în compania unei doamne deosebite ca dumneavoastră.
- Veniți mâine și se rezolvă.
- Vă mulțumesc încă odată și vă sărut.
Si cele două doamne se despărțiră. ''Ce femeie frumoasă și ce cumsecade e... ce o fi făcut-o să intervină în interesul meu?...trebuie să fiu mai atentă’’ gândi în sinea ei Adela Ionescu.
Era frumos să fie adevărat, dar îi era teamă să nu fie decât o iluzie în alb. Destinul are cursul lui, dacă alergi odată cu el, nu-l pierzi. Uneori un ceas pasiv hotărăște în locul tău.
Doamnă distinsă, Adela Ionescu avea în jur de 40 de ani, arăta foarte bine, puțin plinuță fără a deranja, modern îmbrăcată, cu fusta mulată pe șoldurile-i rotunde, cu un veșmânt de decor întotdeauna, fie o eșarfă spânzurată de gâtu-i lung, fie o vestă tricotată lăbărțat, atrăgea privirile în urma ei. Potrivit de înaltă își permitea să poarte pantofii cu tocurile cele mai înalte, astfel ajungînd pe la 1,75, plăcută la chip iar ochelarii purtați permanent, cu rame foarte asortate cu fața-i ovală, îi dădeau acel aer de distincție.
Amețită de ideile ultimei revoluții din țară și din dorința de a nu mai trăi artificial, plecase de la biroul în care lucrase 20 de ani contabilă, secretară la o școală de șoferi amatori, particulară, schimbându-și destinul. Aici trebuia să fii om bun la toate, inclusiv de a mătura în birou sau de a curăța zăpada de pe trotuarul din fața firmei.
Aceste schimbări pentru unii au fost benefice dar pentru mulți au fost dezastruoase.
Necesitatea firmei era actualmente un nou spațiu, o altă față a biroului mai atractivă, o sală pentru studiul teoretic și bineînțeles vad, deoarece afacerea începuse să prospere.
Faptul că se ocupa de aproape toate chichițele firmei reprezenta o încântare, trăia ineditul epocii, se simțea importantă la locul de muncă, nu un simplu executant. Iar acum această Vali Anton, picase foarte bine, sporindu-i mulțumirea de a înlocui, fie și simbolic pe foștii colegi după care regretă în foarte scurt timp.
A doua zi, ca prin farmec se rezolvă cu închirierea, la un preț destul de convenabil.
- Pe la 10 te aștept la o cafea, aici în birou îi șopti Vali, Adelei.
- Cu plăcere.
Cafeaua, ca protocol fu servită fără boss, Vali arătându-se o gazdă desăvârșită. Crease o intimitate într-un colț al biroului, pe o măsuță mică, scoase și un degetar de whisky, biscuiți iar florile pe care le aduse Adela completau de minune feerica intimitate.
- Și totuși cărui fapt îi datorez acest deranj ?
- Nu-i nici un deranj. Sunt foarte singură... simt nevoia să am pe cineva în preajmă în aceste clipe tulburi ale mele.
- Dacă nu sunt indiscretă...
- Nu ești. Sunt în divorț cu domnu' Anton, soțul meu. Motive ar fi și reale dar mai mult invocate.
- Invocate de cine ?
- De mine, ce dracu’... M-am îndrăgostit de Strâmbaciu...
- Curios... Eu nu-l văd ca pe un amant desăvârșit pe acest om.
- Nici nu-l vreau ca amant, ci ca soÈ›.
- El nu are familie ?
- Are... are... 3 copii, dintre care unul minor, unul în prag de bac și unul căsătorit, dar va divorța luna viitoare.
- Și dacă nu va divorța ?
- Mă spânzur, rosti delicata Vali cu un râs larg, zgomotos, în care se cunoștea doza dezechilibrată a gândului.
- Poate o să fie bine.
- Sper.
Sueta se termină după ce se destăinui și Adela. Situația ei existențială era mai simplă : căsătorită, fără copii, soțul ei era tehnician la o uzină constructoare de mașini. Căsnicie cu toate zilele egale, foarte comună.
Noua firmă a școlii de șoferi strălucea la intrarea sediului de pe str.Pieții, vizavi de atelierul de croitorie. Strada se numea așa deoarece ducea direct, în cea mai mare piață din oraș. Era o încântare pentru Adela, care 20 de ani mergea la birou la ora 7,30 și care niciodată nu ajungea dimineața devreme în piață. Aici se cunoștea cu adevărat fiecare sezon după legumele de pe mese. Aerul împrăștia un farmec proaspăt, oferea tonusul pentru ceasurile viitoarea ale zilei, totul strălucea sub stropii de apă : legumele frumos aranjate, salata asortată cu ridichii de lună, și ceapă verde, cu tot felul de frunze aromate deosebit, printre culorile vii ale dimineții. Intrarea pieții era străjuită de standurile cu flori. Liliacul tremura sub greutatea bobilor înfloriți, lalelele se întreceu în culori iar zambilele răspândeau acel miros îmbătător de mai.
Cele două femei deveniră în scurt timp foarte apropiate, se vizitau de câteva ori pe zi. La patron nu se lucra cu ora, ci cu ziua. Ambele ajungeau destul de târziu acasă.
- Ce matinală ești azi Vali !
- N-am fost acasă astă-noapte.
- Dar unde ai dormit ?
- În atelier, vreo 2 ore. Am avut foarte mult de lucru, a trebuit să termin ceva pentru următoarea colecție, ceva mai pretențios, ce nu se poate face în atelier și n-am reușit să mai ajung acasă.
- Singură ai fost în atelierul acela imens, toată noaptea ?
- Desigur, cine mă mânca...
- Dar Strâmbaciu de ce nu a stat cu tine ?
- A... nu se poate, rosti Vali sarcastic, el are nevastă, copii, familie...
- Tu n-ai ?
- A mea s-a dus... pe Adrian l-am mutat definitiv la mama iar domnu' Anton își plânge soarta singur.
- Câți ani are Adrian ?
- 10 și e singura mea fericire, momentan.
- Pentru domnu' Anton mai ai sentimente?
- Nu, doar puțină compasiune. Așteptăm să se termine divorțul. Am să renunț la partea mea din apartament în favoarea lui. Nu are unde pleca, a crescut la orfelinat.
- Dar tu ai ?
- Eu o să... noi o să ne luăm o locuință împreună. Am venit să te inivt la masă cu noi la amiază.
- Mulțumesc Vali.
La orele amiezei se urcară în mașina lui Strâmbaciu, o mașină arătoasă dar murdară și prin interior și prin exterior, care până la restaurant mai făcu și pană. Femeile își dădeau ghionturi și chicoteau.
Acest bărbat, Strâmbaciu era o fire nesuferită în aparență, infatuat, lăudăros dar foarte întreprinzător, de un realism ce deranja. Găsea întotdeauna cele mai simple și mai avantajoase soluții la orice. Chip comun, destul de fad, pentru a frapa cumva purta un soi de barbă fără a-i da multă importanță, fapt ce-l socotea neglijent. Era îmbrăcat gros tot timpul deoarece lucrase pe șantier toată viața, cu palmele crăpate, care nu se dădea în lături de la nimic, dezordonat și care fuma foarte mult.
Unul lângă altul arătau ca frumoasa și bestia iar în mașina lui, Vali era ca o perlă pe un morman de gunoi.
- Ce mâncați mă ? găsi Strâmbaciu să ceară părerea femeilor. Îi convenea compania Adelei pe post de camumflaj al lor, mai ales al lui.
- Ce vrei tu dragul meu, se pisici Vali, iar Adela se abținu.
- Bă... strigă bărbatul după chelner, adu-ne trei fripturi, salată, sucuri de cele mai bune pentru doamne, prăjituri și pune și tu dracului o vază cu flori pe masa asta, nu vezi ce doamne frumoase am cu mine ?
Total lipsit de maniere, mânca ca un sălbatic cu mâna, mai ales că nici nu se spălase după schimbarea roții. S-a șters pe iarba de pe marginea șanțului, localul fiind în afara localității, pe malul unui lac superb.
- Ce ai găsit la acest tip Vali ? o întrebă Adela când s-au dus până la toaletă.
- A... în intimitate este foarte tandru... să știi...
- Dacă spui tu...
Adelei nu-i convenea compania bădăranului și își propuse să nu stea prea mult prin preajma lui. Cercul pe care-l frecventa ea era cel al lumii civilizate și al bunului simț.
Însă compania Valentinei îi plăcea, o considera ca pe sora ei mai mică pe care nu a avut-o și de care actualmente avea nevoie. Iubitul ei patron o ducea la restaurant, haine își confecționa că avea materiale la îndemână iar în talent nu prea o întrecea cineva din oraș, dar bani nu avea niciodată. De multe ori nu avea nici de un pachet de țigări. Bineînțeles Adela nu ținea cont niciodată al cui era pachetul din care se fuma și întotdeauna Vali pleca cu restul pachetului în buzunar. In schimb dacă avea bani, aceasta era de o generozitate supărătoare, îi cheltuia pe toți cu Adela, pe nimicuri. Era mare distracție când se duceau în oraș la ora prânzului și spânzurau banii pe gablonțuri, pe dulciuri, pe zorzoane fără rost și nu le mai rămâneau nici de 3 litrii de benzină, să pună în mașina Adelei, pentru a ajunge înapoi în piață.
Intr-o dimineață Vali nu-și făcuse apariția deloc. Adela așteptă până pe la ora 10, apoi plecă spre atelier. Rămase stupefiată când văzu un lacăt mare pe ușă și un sigiliu pe el. În jurul ușii câteva fete nedumerite și ele priveau, altele vorbeau în șoaptă.
- Ce s-a întâmplat ? o întrebă Adela pe una dintre ele.
- Ne-a închis atelierul.
- Cine ?
- Garda financiară... cine... răspunse una mai îndrăzneață. Auziți că domnu' Strâmbaciu nu și-a plătit impozitele, creditorii, materialele de un an de când are atelierul.
- Și unde este el acum? Dar Vali?
- La poliție, sunt arestați.
- Doamne... exclamă Adela.
- Dumneavoastră nu știți nimic ? pentru că erați prietene, spuse una pe un ton destul de intrigant.
Adela plecă cu capul vâjâindu-i, repetându-și : ‘’ nu se poate, nu se poate... să fie doi excroci ? fără să-mi dau seama deloc... nu păreau, cel puțin Vali, nu...’’

Va urma !