Tot prin locurile acelea, pe la ora două după amiază stăteam culcat pe iarba verde, iar câinele era lângă mine. Deodată se scoală și începe să mârâie. Imediat m-am sculat. Știam că trebuie să fie ceva. Se repede câinele spre pădure, mă duc și eu după el. Erau vreo șase lupi și lupoaice cu vreo zece pui de lupi după ei. Toți veneau să înhațe vreo oaie, dar i-am izgonit împreună cu câinele departe, în pădure. Lupul e mare hoț. El nu vine să fure dinspre partea de unde bate vântul, că-l simt câinii după miros. Vine dinspre cealaltă parte, din contra vântului.
Într-o zi de vară, eram într-o pădure de carpeni, stejari și alți copaci, mai jos, spre poalele muntelui. S-a întâmplat atunci că veneau niște șerpi noaptea la oi pe când dormeau și le sugeau de țâță, iar dimineața găseam oile cu ugerul împietrit, otrăvit. Și cu dureri mari. Am pândit mereu noaptea și am omorât câțiva șerpi. Unii șerpi ieșeau în fața oilor ziua, mai ales în locurile unde erau tufișuri și piatră multă, căci erau șerpi mari. Iar oile când le vedeau, se duceau către șarpe să vadă ce-i acolo de mișcă așa, dar când se apropiau de șarpe, imediat șarpele sărea și le mușca de buze Biata oaie, i se umfla capul de moarte. Dar aveam o metodă. Prindeam oaia și îi înțepam cu un ac tot obrazul și îl storceam apoi bine cu mâna până ieșea sângele stricat, aproape ca apa. Și așa scăpa oaia de moarte, dar zece zile nu mânca nimic. Pe urmă doar îi puneam ceva lichid în gură și după zece zile începea să mănânce.
Într-o zi, tot prin tufișurile alea cu piatră multă aud un foșnet: „Huuu!”, cum făcea șarpele. Când mă uit în dreapta și în stânga, văd un șarpe mare cam de un metru și jumătate. Dar cum dau eu în el a apucat și a intrat în gaura lui, dar numai pe jumătate. Jumătate a rămas afară, iar eu l-am lovit cu ciomagul. L-am călcat și cu piciorul, că dacă nu-l călcam, așa cum era el lovit intra cu totul în vizuină. M-am luptat deci până l-am scos afară și l-am omorât. L-am aruncat afară în drum, iar trecătorii se uitau la șarpe și ziceau: „acesta e șarpele care mușca oile.” Că nu toți șerpii mușcă oile. De atunci n-am mai avut oi mușcate.
Tot în vara aceea erau în pădure o mulțime de urși, dar nu se atingeau de animale. Pădurea aceea avea mai mult stejari și urșii mâncau ghindă, fructe, ierburi. Aveam pe atunci patru câini, doi dintre ei călare pe urs, dar ceilalți doi treceau pe lângă urs de nici „ham!” nu făceau. Dar când era vorba de lup, erau moartea lupilor. Într-o zi, ce să vezi? Lângă un râu, o ursoaică mare, cu doi ursuleți lângă ea mâncau pere și mere sălbatice. Eu o întâlneam mereu pe ursoaică, dar câinii o prigoneau și nu puteam să o văd decât de la vreo douăzeci de metri depărtare. Am vrut atunci s-o văd mai de aproape, cam de la un metru. Când s-au repezit câinii la ursoaică, eu m-am urcat mai sus pe deal, că știam pe unde trece ea spre vârful muntelui, la bârlogul ei și m-am pitit după un stejar gros. Câinii o lătrau acolo unde mânca pere, însă ursoaica nu se mișca, stătea pe loc. Dar câinii erau dresați, iar când am strigat odată: „Hai, pă ia, măi!” și câinii au auzit glasul meu, s-au repezit călare pe urs, au încolțit-o rău. Când văd că vine ursoaica cu ursuleții, cu gurile căscate, că dealul era cam drept, și trece chiar pe lângă stejarul după care eram eu pitit. Au trecut pe la un metru pe lângă mine, ursuleții înainte și ursoaica după ei. Niciodată ursoaica nu lasă puii în urma ei. Deci erau de o frumusețe rară, rotunzi de grași. Majoritatea stejarilor aveau crengile rupte de către urși, care culegeau ghinda de pe crăci și o mâncau.
Iată o altă întâmplare pe care am uitat să o scriu în rândul copilăriei mele. Eram cu bunicul și cu unchiul Teodor când apar doi hoți, dar hoți cu diplomă, nu borfași. Erau îmbrăcați cu niște șube brumării care le veneau până la genunchi, cu o cămașă scurtă, cu dungi multe în față, cu ciuarici albi, costum foarte frumos și sub genunchi câte o curea neagră cu o fundă tot neagră sub genunchi, pe dreapta piciorului, îmbrăcați ca niște îngeri. Și ne dau bună ziua. „Ce faceți?” „Foarte bine”, le-a răspuns bunicul. Iar hoții îl întreabă pe bunicul: „Nu vă speriați, avem nevoie de un miel pus la frigare. După ce e gata fript, îl împachetăm, îl luăm și plecăm. Și să nu scoateți o vorbă că, pe urmă, e vai de voi!”
Am pus mielul la frigare și când a fost gata l-au luat și au plecat. Dar să vedeți ce aveau hoții asupra lor: aveau curele una la mijloc și două pe umăr, una la dreapta și una la stânga și câte una sub fiecare genunchi, pline cu monede de aur. Acestea erau legate de curea una lângă alta și când hoții mergeau, sunau monedele: „Hrang, hrang, hrang!”
Acești hoți nu luau nimic de la oamenii de rând sau de la săraci. Toată lumea îi cunoștea. Se duceau la boierii mari și le lăsau o scrisoare: „Domnule Cutare – cum îl chema pe boier – să depui o sută de mii de drahme mâine la ora zece sau până dupămasă la două, că dacă nu, vei fi curățat. Și să nu scoateți un cuvânt, că e vai de voi!” Dar după șase ani, acești hoți au fost omorâți de jandarmi. Și cum au fost omorâți? I-a vândut gazda lor, care le aducea hrană și altele, călăuză de mare încredere și pe care o plăteau bine. Dar ce se întâmplă? Statul grec a pus două milioane de drahme pe capul lor, adică cine îi va preda sau îi va omorî, va primi două milioane de drahme. Atunci călăuza i-a trădat și când să se ducă cu hrană la acești hoți, s-au dus și jandarmii după el. I-au înconjurat și i-au împușcat pe amândoi hoții, iar călăuza a primit două milioane de drahme. Pe urmă și el a fost urmărit de neamurile hoților ca să-l omoare, dar nu au reușit.
Mai era o bandă de trei hoți: Babani, Ciamita și Iancula. Ãștia n-au ieșit pentru furat, ci numai dintr-o ambiție. Să vă spun despre Iancula. Acesta avea o soră și șeful de post din comună îi făcea curte, nu o lăsa în pace. Iancula l-a întâlnit pe șef și i-a spus: „Domnule șef, las-o pe sora mea în pace și nu te lega de ea”. Atunci șeful i-a răspuns: „Poate vrei să te duc la post să-ți rup oasele!” „Bine, domnule șef”, i-a spus Iancula Se duce Iancula acasă, stă ce stă, iar pe seară, când să iasă șeful de post în patrulare, Iancula ia arma, seara, pe întuneric și îi iese în cale. I-a tras două gloanțe șefului și l-a omorât, după care a și plecat în pădure. Și așa, dintr-o ambiție, a ieșit hoț Iancula.
Ãsta nu știu câte fete sărace a măritat. Le făcea zestre mare și le mărita. Odată, un țăran sărac ara la câmp cu două vaci slabe. Din întâmplare, trece Iancula pe acolo și vede că vacile se strâmbau când trăgeau la plug, de slabe ce erau. Îl întreabă Iancula pe țăran: „Ei, cum merge, trag bine vacile la plug? „Vai”, spune țăranul, „ce mă mai chinuiesc cu ele!” „Dar cât costă o pereche de boi buni?”, întreabă Iancula. „Cam cincisprezece mii de drahme”. „Și de ce nu-ți cumperi o pereche de boi buni?” „Vai de mine, cu ce bani? Am copii, am greutăți!”: „Uite, ia”, spune Iancula, „primește aici cincispezece mii de drahme și cumpără-ți niște boi buni. Tu știi cine sunt eu?” „Nu știu”, răspunde țăranul. „Eu sunt Iancula, ai auzit de mine?” „Am auzit, cum să nu?” „Ei, atunci să le pui numele la boi Iancula.” „Foarte bine, așa am să fac!”
Pleacă Iancula și cumpără țăranul o pereche de boi de ara cântând cu ei, dar pe când ara cu boii: „Hăis, Iancula, încoace, hăis, încolo!”, trec niște jandarmi și îl aud că strigă „Iancula!”. Stau ei și pândesc toată ziua să vadă ce legătură are țăranul cu Iancula S-a făcut seară. Oprește țăranul boii de la jug, pune plugul în căruță și pleacă spre casă.
Atunci jandarmii îi ies în cale și îl întreabă: „Ce legătură ai tu cu Iancula?” „Ba nu am nici o legătură. A trecut într-o zi pe aici când eram cu vacile și m-a întrebat: «Τrag vacile?», iar eu i-am spus că mă chinuiesc rău cu ele. Și mi-a dat cincisprezece mii de drahme de am cumpărat boii ăștia. Și mi-a spus să le pun numele Iancula.” Și nu i-au făcut nimic țăranului. Jandarmii știau că Iancula a mai făcut bunătăți din astea.
Pe acești trei hoți de care vorbeam, tot călăuza lor i-a vândut. Locuința lor era o peșteră, într-o pădure. S-au dus deci jandarmii, au înconjurat peștera și au omorât doi dintre ei: pe Iancula și pe Babani. Al treilea s-a predat. L-au legat bine, dar pe când îl duceau, pe un drum prăpăstios, hoțul a tras de frânghia cu care era legat și s-a vârât în prăpastie. Era să-l tragă și pe jandarm, însă jandarmul i-a dat drumul, neputând să-l țină.
Cam la vreo o sută cincizeci de metri a căzut hoțul, dar nu a pățit nimic. Și n-au putut să-l prindă. Jandarmii trebuiau să ocolească mulți kilometri ca să-l prindă. Hoțul a plecat în pădure, unde a găsit un cioban care l-a dezlegat. După doi ani, a fost prins din nou și a fost condamnat la moarte. Dar nu știu câte milioane a luat călăuza, drept răsplată că i-a vândut!
Iancula se îmbrăca în haine de preot sau femeie, se ducea la restaurant, mânca, bea și lăsa un bilet că Iancula a mâncat, a plătit și a plecat.