Teiul din fața blocului, sădit de primii locatari, crescuse înalt, încât ramurile lui depășeau cele patru etaje. Era oaza de parfum printre țevile de eșapament, umbră pentru bănci și habitatul câtorva familii de guguștiuci. Simțeai desfătare și răsfăț, în luna mai-iunie, inspirând parfumul florilor de tei sub simfonia gălăgioșilor guguștiuci, ce trebăluiau toată ziua, prin frunzărișul des al copacului. Vedeai că natura este încă, la locul ei.
Dintre aceștia se remarca o familie, a cărui bărbătuș avea o gheruță lipsă. Nu se știe cum a pierdut-o, dar se acomodase așa de bine cu locatarii blocului, încât lua parte la sportul național, mâncatul de semințe. Era cel mai vechi în tei și avea un cuib trainic, așezat lângă trunchi.
De cum se anunța primăvara, împreună cu soața lui pregăteau cuibul. Mai aduceau câte un pai, câte o crenguță, hârtii sau plastice din fața blocului, pe care le așezau cu grijă, după o metodă doar de ei știută. Apoi femela se așeza pe cuib pentru a depune primul ou, care era aproape întotdeauna pentru cioară, teiul nefiind bine înfrunzit.
Se depunea alt ou sau chiar două, perechea fiind foarte prolifică. Scotea trei-patru generații de pui, de primăvara până toamna.
Însă, cum și într-o familie copiii sunt diferiți, tot așa s-a întâmplat și cu unul dintre puii din a doua generație de guguștiuci, din acel an. Era mai diferit: mai mare decât fratele lui, mai neastâmpărat, mai fometos. Părinții aduceau mâncare destulă și îi hrăneau în mod egal, însă unul creștea mai repede decât celălalt. În timp ce părinții erau după mâncare, cel mare îl bătea pe cel mic și îl împingea la marginea cuibului. Puiul izgonit revenea cu greu și mai primea câte un cioc în cap, de la fratele său, dar și puțină mâncare de la mamă.
Într-una din zile, puiul cel năbădăios s-a gândit că ar fi bine să scape de fratele lui, atunci el s-ar bucura de toată atenția părinților și de toată mâncarea. Astfel l-a bătut bine pe bietul neputincios, care nici nu prea putea să se apere și l-a împins jos din cuib. O pisică ce trecea pe acolo, locatară la subsol l-a prins din zbor și a fugit cu el în bot. Avea și ea pui.
Părinții au constatat cu stupoare și durere lipsa unuia dintre pui. Au crezut ce le-a spus cel ce rămăsese:
- Mamă.... tată.... pe fratele meu l-a mâncat cioara.
Bucuroși că le-au rămas totuși unul, l-au copleșit cu dragoste și cu atenție, hrănindu-l, învățându-l să zboare și să-și croiască drum în viață.
În anul următor puiul și-a găsit pereche și a început să-și construiască cuib, undeva mai sus decât al tatălui, la încrengătura a trei ramuri mai firave.
-Cuibul se construiește lângă trunchiul copacului, fiule, să fie ferit de ochii iscoditori ai cioarei, îl povățui tatăl.
-Ei.... ce știi tu.... Aici creanga se leagană, sunt frunze mai multe și mai mari, iar puii mei o să aibă o viață mai bună decât a mea, răspunse tânărul guguștiuc, umflându-se în pene.
De... confort sporit... Altă generație, alte pretenții.
Și se puse pe treabă împreună cu soața sa. Gospodari, noii părinți au crescut pui frumoși și viguroși, legănați de adierea ușoară a vântului și apărați de frunzele mari și sănătoase ale teiului.
Numai că în toamnă, primăria a hotărât să cosmetizeze teii din fața blocului, deoarece crengile erau prea lungi, băteau în geamurile apartamentelor și puteau să cadă peste mașini sau peste oameni, la un vânt puternic. Așadar, au sosit meseriașii cu scări înalte, cu drujbe electrice și cât ai zice pește, din tei a rămas un ciot cu câteva crengi ciuntite, iar cuibul tânărului guguștiuc și altele asemenea, au dispărut.
În primăvara următoare, guguștiucul cel tânăr, se înființă, împreună cu soața, la cuibul părinților și le zise:
-Tată, mamă, eu vreau cuibul vostru, pentru că al meu a dispărut.
-Nu pot să-ți dau cuibul, răspunse tatăl guguștiuc. Noi suntem bătrâni și nu mai avem putere și timp să construim altul. Dar te ajut pe tine să-ți faci cuib, aici lângă trunchi, pe o creangă mai sus.
-Nu, eu vreau cuibul vostru, deoarece este mai trainic și așa vrea și soața mea. Iar dacă nu mi-l dai, îl iau cu forța.
Și a trecut la fapte. I-a tras câteva lovituri cu ciocul tatălui în cap, l-a împins la marginea cuibului, după care și-a instalat soața înăuntru. Aceasta, tânără, gulerată, vrednică, a aranjat câteva paie, apoi s-a pus pe ouat.
Bătrânul guguștiuc s-a îndepărtat puțin pe creangă, nevoind să-și creadă ochilor ceea ce se întâmplă, apoi a încercat să revină langă cuib, cu pași mici, încet, conciliant. Fiul stătea țanțoș la intrare și nici nu a mai vrut să audă un cuvânt. A trecut direct la aplicarea corecțiilor cu forța asupra bătrânului tată, care oricum, nu avea putere să se apere. Primii fulgi de pe cap începuseră să zburătăcească, după loviturile fiului. Se îndepărta când nu mai putea suporta agresiunea tânărului, cu aceiași pași mărunți și în același ritm lent.
După ce mai prindea ceva puteri, iar încerca să se apropie de cuib, însă primea același tratament. S-a îndepărtat mai mult pe creangă în așteptarea unor clipe mai bune. Găsi momentul când fiul plecase după mâncare și căută clemență la soața fiului, însă și aceasta era de neînduplecat. S-a postat în fața cuibului, încât nici măcar cu un picior nu l-a putut atinge. Apoi a venit fiul... și să vezi represalii. Îl lovi atât de puternic cu ciocul în cap, pe gât, pe aripi, încât îi zburară jumătate din pene.
Guguștiucul bătrân arăta jalnic, iar soața sa, guguștiuca mamă, stătea pe o creangă de vis-a-vis și privea neputincioasă.
Noaptea a venit cu o ploaie măruntă și rece de primăvară, împreună cu câțiva fulgi. Bietul guguștiuc abia se mai ținea de creangă. Piciorul fără gheruță îl durea, iar dimineața l-a găsit amorțit. A mai încercat odată să apeleze la inima fiului, însă acesta era de neclintit; îl îndepărta cu lovituri de cioc, pe unde apuca. Trei zile l-a bătut, până când bătrânul guguștiuc a rămas fără pene pe cap, pe gât, pe spate și sângele a început să-i țâșnească prin piele.
Apoi, puterile l-au părăsit. Nu mai putea să stea agățat de creangă. Se legăna, parcă. Piciorul fără o gheruță a cedat și a căzut printre cioate, pe pământ.
Două pisici, locatare la subsol, toată ziua au stat la pândă și au urmărit scena, așteptând deznodământul.
A urmat o jârjoneală între feline cere-și disputau trupul bietului guguștiuc, ce încă respira: una trăgea de-o aripă, cealaltă de un picior, de cap, săreau în sus, în lateral, se mușcau, țipau, până când una dintre ele a învins și a fugit cu el în bot la subsol, unde avea un festin.