agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 13686 .



Jocul cu mărgele de sticlă
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Hermann_Hesse ]

2010-03-24  | [This text should be read in romana]    |  Submited by NC






O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de Hermann Hesse

Celor ce vizitează Orientul Apropiat

Jocul cu mărgele de sticlă
O încercare de introducere pe înțelesul tuturor în istoria lui
...non entia enim licet quodammodo levibusque hominibus facilius atque incuriosius verbis reddere quam entia, verum-tamen pio diligentique rerum scriptori plane aliter res se habet: nihil tantum repugnat ne verbis illustretur, at nihil adeo necesse est ante hominum oculos proponere ut certas quasdam res, quas esse neque demonstrări neque probări potest, quae contra eo ipso, quod pii diligentesque viri illas quasi ut entia tractant, enti nascendique facultăți paululum appropinquant.
Albertus Secundus tract. de cristall. spirit, ed. Clangor et Collof. lib. I. cap. 28

În tălmăcirea manuscrisă a lui Josef Knecht:
...căci într-o anumită privință și pentru oamenii ușuratici lucrurile fără de ființă pot fi mai lesne și mai cu nepăsare redate prin vorbe decât cele în ființă, dar pentru istoricii cucernici și conștiincioși este totuși tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfățișării prin vorbe și nimic nu este totuși mai necesar să fie pus în fața ochilor omenești decât anumite lucruri a căror existență nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici și conștiincioși le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existență și de putința lua naștere.
Intenția noastră este să cuprindem în această carte puținul material biografic pe care l-am putut găsi în legătură cu Josef Knecht, ludi magister Josephus III, cum e numit în arhivele jocului cu mărgele de sticlă. Nu trecem cu vederea faptul că această încercare se află, sau pare să se afle, într-o anumită măsură în contradicție cu legile și datinile ce stăpânesc viața spirituală. Unul dintre principiile majore ale vieții noastre spirituale constă tocmai în disoluția factorului individual, în încadrarea pe cât posibil desăvârșită a insului în ierarhia autorității educative și a științelor. Iar acest principiu s-a înfăptuit printr-o tradiție îndelungată în așa măsură, încât astăzi este nemaipomenit de greu, ba chiar în multe cazuri cu totul imposibil să mai găsești amănunte biografice și psihologice despre persoanele, luate individual, care au slujit într-un mod eminent această ierarhie; în foarte multe cazuri, nu mai pot fi stabilite nici măcar numele persoanelor. Una dintre caracteristicile vieții spirituale a Provinciei noastre rezidă în aceea că organizarea ei ierarhică are drept ideal anonimatul și că se apropie foarte mult de realizarea acestui ideal.
Dacă, totuși, am stăruit în încercarea noastră de a stabili câte ceva asupra vieții lui ludi magster Josephus III și de a schița fugar imaginea personalității sale, am făcut-o nu
________________________________________________________________________
din vreun cult al personalității și nici din nesupunere față de obiceiuri, ci dimpotrivă,
după cum credem, numai în sensul unui serviciu adus adevărului și științei. E o idee veche: cu cât formulăm o teză mai ritos și mai categoric, cu atât mai irezistibil își cheamă ea antiteza, încuviințăm și respectăm ideea care stă la baza anonimatului autorității noastre și a vieții noastre spirituale.
Dar o privire aruncată în preistoria chiar a acestei vieți spirituale, îndeosebi în evoluția jocului cu mărgele de sticlă, ne arată într-un mod incontestabil că fiecare fază a evoluției, fiecare amplificare, fiecare modificare, fiecare cotitură esențială, indiferent dacă ar trebui considerată progresivă sau conservatoare, îl dezvăluie indubitabil nu numai pe autorul unic și propriu-zis, ci și chipul limpede al acestuia tocmai în persoana celui care a introdus modificarea, care a fost instrumentul transformării și al perfecționării.
Firește, ceea ce înțelegem noi astăzi prin personalitate se deosebește considerabil de sensul pe care-l dădeau noțiunii biografii și istoricii din timpurile mai vechi. Pentru ei, și mai ales pentru autorii din acele epoci, care aveau o pronunțată înclinare spre biografie, esențialul la o personalitate pare a fi fost, am zice, trăsătura excepțională, anomalia și unicul, ba chiar, adesea, de-a dreptul patologicul, în vreme ce noi, cei de astăzi, vorbim în genere despre personalități marcante abia atunci când întâlnim oameni care, dincolo de orice originalități și bizarerii, au reușit să se încadreze pe cât posibil complet în generalitate, să se pună pe cât posibil mai deplin în serviciul a ceea ce se află mai presus de persoane. Dacă privim cu mai multă atenție, constatăm că și Antichitatea a cunoscut acest ideal: întruchiparea „înțeleptului" sau a „desăvârșitului" la vechii chinezi, de pildă, sau idealul învățăturii socratice despre virtute aproape că nu se deosebesc prin nimic de idealul nostru actual, iar unele mari organizații spirituale, cum ar fi biserica romană în epocile ei de grandoare, au cunoscut principii similare, și unele dintre figurile lor cele mai mari, ca sfântul Toma din Aquino, ne apar, aidoma statuilor din vechea Grecie, mai mult ca niște reprezentări clasice ale unor tipuri decât ca persoane individuale. Cu toate acestea, în vremurile reformării vieții spirituale, care a început în secolul al douăzecilea și ai cărei moștenitori suntem, acel vechi ideal pur aproape că s-a pierdut, în mod vădit, cu totul. Suntem uimiți când în biografiile din acele timpuri găsim povestindu-se cam prea pe larg câți frați și câte surori a avut eroul sau câte urme și cicatrice sufletești i-au lăsat desprinderea de copilărie, pubertatea, lupta pentru afirmare în viață, căutările în dragoste.
Pe noi, cei de astăzi, nu ne interesează patologia, nici istoria familială, nici viața instinctuală sau digestia și somnul eroului; pentru noi nu sunt deosebit de importante nici chiar preistoria lui spirituală, educația prin studiile preferate, lecturile îndrăgite și așa mai departe. Pentru noi, erou și om vrednic de un interes deosebit devine numai acela care este pus de natură și prin educație în situația să-și dizolve aproape pe de-a-ntregul persoana în funcția ei ierarhică, fără ca totuși prin aceasta să-și piardă impulsul puternic, proaspăt, demn de admirat, care constituie mireasma și valoarea individului. Iar când între persoană și ierarhie se ivesc conflicte, noi vedem chiar în aceste conflicte piatra de încercare a dimensiunilor unei personalități. Pe cât de puțin suntem de acord cu rebelul pe care poftele și pasiunile îl împing la ruptura cu ordinea stabilită, pe atât de mult venerăm amintirea unui sacrificiu, a ceva cu adevărat tragic.
Interesul pentru persoană, pentru nume, pentru înfățișare și gesturi ni se pare acum îngăduit și firesc la ei, la eroi, la acești oameni într-adevăr exemplari, fiindcă până și în cea mai desăvârșită ierarhie, în organizația cea mai lipsită de fricțiuni noi nu vedem nicidecum o mașinărie înjghebată din piese moarte și indiferente în sine, ci un corp viu, alcătuit din părți și animat de organe care își au fiecare chipul propriu și independența sa și participă la minunea vieții, în acest sens ne-am străduit să adunăm informații despre viața maestrului jocului cu mărgele de sticlă Josef Knecht, îndeosebi din cele scrise de el însuși, dând la iveală și mai multe manuscrise, pe care le considerăm vrednice de citit.
Ceea ce avem de împărtășit asupra persoanei și vieții lui Knecht este desigur cunoscut în întregime sau în parte unora dintre membrii Ordinului, în special jucătorilor cu mărgele de sticlă, și tocmai din acest motiv cartea noastră se adresează nu doar acestui cerc, ci nădăjduiește să-și afle cititori plini de înțelegere și dincolo de el.
Pentru acest cerc restrâns, cartea noastră nu ar avea nevoie de nici o introducere și de nici un comentariu, întrucât însă dorim ca biografia și scrierile eroului nostru să aibă cititori și în afara Ordinului, ne revine sarcina cam dificilă sa începem cartea cu o mică introducere populară, destinata cititorilor mai puțin avizați, despre sensul și istoria jocului cu mărgele de sticlă.
Subliniem că această introducere este și dorește să fie una cu caracter popular și că nu are nici o pretenție să lămurească problemele jocului și ale istoriei lui care sunt încă discutate în însuși interiorul Ordinului. Momentul pentru o expunere obiectivă a acestei teme este încă foarte departe.
Așadar, să nu se aștepte de la noi o istorie și o teorie completă a jocului cu mărgele de sticlă; nici chiar autorii mai vrednici și mai iscusiți decât noi nu ar fi astăzi în stare de așa ceva. Sarcina aceasta rămâne pe seama viitorului, dacă nu cumva sursele și premisele spirituale pentru așa ceva nu se vor pierde până atunci. Iar un manual despre jocul cu mărgele de sticlă poate fi studiul nostru cu atât mai puțin; un asemenea manual nici nu se va scrie vreodată. Regulile acestui joc al jocurilor se învață numai pe calea obișnuită, prescrisă, care cere câțiva ani, și nimeni dintre inițiați nu ar putea avea vreun interes să facă aceste reguli ale jocului mai ușor de învățat.
Aceste reguli, limbajul semnelor și gramatica jocului reprezintă un fel de limbaj secret foarte perfecționat, la care participă mai multe discipline științifice și ramuri ale artei, mai ales însă matematica și muzica (respectiv, știința muzicii) și care este în măsură să exprime și să pună în relații reciproce conținutul și rezultatele celor mai multe științe. Jocul cu mărgele de sticlă este, așadar, un joc care sintetizează toate conținuturile și valorile culturii noastre, se joacă cu ele, cam cum trebuie să se fi jucat cu vopselele de pe paleta sa un pictor din perioadele de înflorire a artelor. Tot ceea ce a produs umanitatea ca știință, gândire înaltă și opere de arta în epocile ei creatoare, tot ceea ce perioadele ulterioare de studiu savant au exprimat în concepte și au transformat în tezaur intelectual, tot acest material uriaș de valori spirituale este adus în joc de jocul cu mărgele de sticlă, așa cum o orga e făcută să cânte de către organist, iar această orgă este de o perfecțiune aproape de neconceput, clapele și pedalele ei ating întregul cosmos spiritual, registrele ei sunt aproape nenumărate, astfel încât, teoretic, cu acest instrument poate fi reprodus în joc întregul conținut spiritual al lumii.
Clapele pedalele și registrele sunt acum precis statornicite, modificările și încercările de perfecționare în ceea ce privește numărul și așezarea lor sunt de fapt posibile numai în teorie: îmbogățirea limbajului jocului prin introducerea unor noi conținuturi este subordonată celui mai sever imaginabil control exercitat de conducerea supremă a jocului. Dimpotrivă, în interiorul acestei alcătuiri solide sau, ca să rămânem la metafora noastră, în interiorul complicatei mecanici a acestei orgi uriașe, fiecărui jucător îi stă la îndemână un univers întreg de posibilități și combinații, iar ca printre mii de jocuri executate strict să se asemene două măcar, mai mult decât superficial, este ceva aproape cu neputință. Chiar dacă s-ar întâmpla vreodată ca doi jucători să-și compună jocul, fără vreo intenție, din același mic mănunchi de teme, aceste două jocuri ar putea să arate și să se desfășoare cu totul diferit, după felul de a gândi, după caracterul, dispoziția sufletească și virtuozitatea jucătorilor.
În ultimă instanță, cât de departe vrea să împingă istoricul înapoi începuturile și preistoria jocului cu mărgele de sticlă este un lucru asupra căruia poate hotărî el, după bunul său plac. Căci, ca orice idee mare, jocul acesta nu are propriu-zis un început, ci, ca idee, a existat întotdeauna. Ca idee, ca intuiție și ideal îl găsim imaginat încă în epocile vechi, așa de exemplu la Pitagora, apoi, în perioada târzie a culturii antice, în cercul elenistic al gnosticilor, nu mai puțin la vechii chinezi, apoi iarăși în momentele culminante ale vieții spirituale arabo-maure, iar, mai departe, urmele preistoriei sale ne conduc prin scolastică și umanism spre academiile de matematicieni din veacurile al șaptesprezecelea și al optsprezecelea și până la filozofiile romantice și semnele runice din visurile magice ale lui Novalis . Aceeași idee eternă, care s-a întruchipat pentru noi în jocul cu mărgele de sticlă, a stat w baza tuturor mișcărilor pentru realizarea idealului unei Universitas Litterarum , tuturor academiilor platonice, tuturor asociațiilor unei elite spirituale, tuturor tentativelor de apropiere între științele exacte și cele libere, tuturor încercărilor de conciliere a științei cu arta sau a științei cu religia.
Spirite ca Abelard , ca Leibniz, ca Hegel au nutrit fără îndoială visul de a cuprinde universul spiritual în sisteme concentrice și de a reuni frumusețea vie a fenomenului spiritual și a artei cu magica putere de formulare a disciplinelor exacte, în vremurile în care muzica și matematica au trăit aproape concomitent o perioadă clasică, alianțele și fecundările dintre cele două discipline au fost numeroase. Iar cu două veacuri mai înainte, la Nikolaus von Kues găsim fraze care aparțin aceleiași atmosfere, cum ar fi aceasta: „Spiritul se modelează conform potențialității, pentru a măsura totul în modul potențialității, conform necesității absolute, pentru a măsura totul în modul unității și simplității, cum o face Dumnezeu, și conform necesității de conexiune, pentru a măsura totul în funcție de specificul său, în sfârșit se modelează conform potențialității determinate, pentru a măsura totul în raport cu existența sa. Mai departe însă, spiritul măsoară și simbolic, prin comparație, ca atunci când se slujește de numele și de figurile geometrice și se raportează la ele, luându-le ca elemente de referință". De altfel, nu numai această idee a lui Cusanus pare a viza, aproape, jocul cu mărgele de sticlă sau a corespunde și izvorî dintr-o direcție imaginativă similară aceleia a acestui joc de idei; pot fi indicate la el mai multe alte intuiții asemănătoare. Dragostea lui pentru matematici,
________________________________________________________________________
capacitatea și plăcerea lui de a utiliza figuri și axiome din geometria euclidiană ca elemente alegorice pentru noțiuni teologico-filozofice par a se afla foarte aproape de mentalitatea jocului și, uneori, latineasca lui (ale cărei vocabule nu sunt rareori propriile-i invenții libere, fără ca prin aceasta să rămână de neînțeles pentru vreun cunoscător al latinei) ne amintește de plasticitatea liberă de rigori a limbajului jocului.
După cum a putut-o arăta însuși motto-ul pus în fruntea studiului nostru, Albertus Secundus se numără în egală măsură printre străbunii jocului cu mărgele de sticlă. Presupunem de asemenea ― ce-i drept, fără a o putea dovedi cu citate ― că ideea jocului i-a stăpânit și pe acei muzicieni învățați din secolul al șaisprezecelea, al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, care puneau la baza compozițiilor lor muzicale speculații matematice. Ici și colo în vechile literaturi dăm peste legende despre jocuri înțelepte și magice, care erau scornite și jucate de către cărturari, călugări sau la curți princiare cu dragoste de cele spirituale, de exemplu în forma unor jocuri de șah, ale căror figuri și câmpuri aveau în afara semnificațiilor obișnuite și alte înțelesuri, tainice. sunt cunoscute îndeobște acele relatări, povestiri și mituri din epocile timpurii ale tuturor culturilor, care atribuiau muzicii, cu mult mai presus de orice valoare pur artistică, o forță capabilă să domine sufletele și popoarele, făcând din ea un factor tutelar misterios sau un cod de legi pentru oameni și state. De la China cea mai veche până la mitologia greacă, concepția unei vieți ideale, celeste a oamenilor, sub hegemonia muzicii, și-a jucat rolul său. Cu acest cult al muzicii („În eternele preschimbări, misterioasa forță a muzicii ne salută pe-al nostru tărâm" ― Novalis) se află în cea mai intimă conexiune și jocul cu mărgele de sticlă.
Admițând că ideea jocului este veșnică și că, prin aceasta, a existat și s-a manifestat întotdeauna cu mult înainte de realizarea ei în practică, concretizarea ei în forma cunoscută de noi are totuși o anumită istorie a sa, ale cărei etape mai importante vrem să încercăm a le înfățișa pe scurt.
Mișcarea spirituală ale cărei roade sunt, între multe altele, constituirea Ordinului și jocul cu mărgele de sticlă, își are începuturile într-o perioadă istorică ce poartă numele de ..epoca foiletonistică", nume dat de istoricul literar Plinius Zienghalβ, autor al unor cercetări fundamentale.
Asemenea nume sunt frumoase, însă pline de primejdii și iscă întotdeauna tentația de a aprecia nejust o oarecare stare de lucruri din viața trecută a umanității; epoca „foiletonistică" n-a fost nicidecum lipsită de spirit, ba nici măcar săracă spiritualicește. Dar, așa se pare după opinia lui Ziegenhalβ, a știut să-și valorifice prea puțin spiritul sau, mai mult încă, n-a știut să afle pentru spirit locul și funcția corespunzătoare în economia vieții și a statului. S-b mărturisim deschis, noi cunoaștem foarte prost această epocă, deși ea este terenul pe care a crescut aproape tot ceea ce constituie astăzi caracteristicile vieții noastre spirituale. A fost, după Ziegenhalβ, o epocă într-o măsură deosebită „burgheză" și favorabilă individualismului exacerbat, iar dacă, pentru a-i contura atmosfera, cităm câteva trăsături așa cum reies din descrierea lui i Ziegenhalβ, un lucru cel puțin știm cu toată certitudinea, anume că aceste trăsături nu sunt inventate sau exagerate prea mult și definite eronat, căci marele cercetător le probează cu un număr nesfârșit de documente literare și de altă natură. Ne raliem deci savantului, singurul ce-a învrednicit până acum epoca „foiletonistică" cu o cercetare serioasă, și, referitor la aceasta, nu vrem să uităm că este ceva ușuratic și nerod să strâmbi din nas când vine vorba despre greșeli și rele obiceiuri din timpuri îndepărtate.
Începând de la sfârșitul Evului Mediu, evoluția vieții spirituale în Europa pare a fi avut două mari tendințe: eliberarea gândirii și a credinței de orice influență autoritară, așadar lupta rațiunii ce se simțea suverană și matură împotriva dominației bisericii romane, și ― pe de altă parte ― căutarea tainică, dar pasionantă în direcția unei legitimări a acestei libertăți, pentru aflarea unei autorități noi, izvorâte din gândirea însăși și adecvată ei. Generalizând, se poate spune: în mare, spiritul a câștigat această luptă, adesea uimitor de contradictorie, pentru atingerea celor două țeluri în principiu opuse. Nu ne e îngăduit să ne întrebăm dacă biruința contrabalansează nenumăratele sacrificii, dacă ordinea actuală a vieții noastre spirituale este destul de desăvârșită și va dura suficient de mult, pentru ca toate suferințele, convulsiile și anomaliile, de la procesele pentru vrăjitorie și ruguri până la soarta multor „genii" care au sfârșit prin nebunie sau sinucidere, să poată apărea ca niște jertfe pline de sens. Istoria s-a consumat ― nu are nici o însemnătate dacă a fost bună, dacă ar fi fost preferabil să nu fi existat, dacă suntem în măsură să-i apreciem „sensul".
Oricum, luptele pentru „libertatea spiritului" au avut loc, iar ca o consecință a lor, în chiar această târzie epocă foiletonistică, spiritul s-a bucurat, de fapt, de o independență nemaiauzită și insuportabilă pentru el însuși, deoarece, înlăturând total tutela bisericească și parțial pe cea statală, n-a găsit încă o lege autentică, formulată și respectată de el însuși, o nouă autoritate și legitimitate reală. Exemplele de degradare, de venalitate, de auto-abandon al spiritului din acel timp, pe care ni le relatează Ziegenhalβ, sunt, în parte, cu adevărat uimitoare.
Trebuie să mărturisim că nu suntem în măsură să dăm o definiție clară a producțiilor după care denumim epoca, adică a „foiletoanelor". Cum se pare, aceste foiletoane, ca parte deosebit de agreată din materialul presei cotidiene, erau produse cu milioanele, formau hrana principală a cititorilor setoși de cultură, informau, sau mai curând „flecăreau", despre mii de subiecte științifice și, pare-se, cei mai inteligenți dintre foiletoniști își luau adesea în derâdere propria lor activitate, în orice caz Ziegenhalβ ne destăinuie că a dat peste numeroase lucrări pe care el este înclinat să le considere drept niște autopersulări ale autorilor, scrierile fiind cu totul ininteligibile. E foarte probabil ca în aceste articole produse pe scară industrială să se includă o cantitate de ironie și autoironie, către înțelegerea căreia cheia abia ar trebui să fie regăsită. Fabricanții de asemenea palavre aparțineau în parte redacțiilor gazetelor, în parte erau scriitori „liber profesioniști", adesea erau numiți chiar poeți, însă se pare că foarte mulți dintre ei se recrutau dintre învățați, fiind până și profesori universitari de renume. Conținutul îndrăgit al unor astfel de articole îl constituiau anecdotele din viața bărbaților și a femeilor celebre, precum și corespondența lor, purtau titluri cam ca acestea: Friederich Nietzsche și moda feminină de la 1870, sau Mâncărurile preferate ale compozitorului Rossini, sau Rolul cățeilor de salon în viața marilor curtezane și altele asemănătoare. Se mai bucurau de apreciere studiile cu caracter istoric asupra unor teme actuale din conversația celor avuți, ca acestea: Visul producerii pe cale artificială a aurului de-a lungul veacurilor, sau încercările de a influența prin mijloace chimico-fizice starea vremii și sute de alte lucruri similare.
Când citim titlurile unor astfel de flecăreli, citate de Ziegenhalβ, uimirea noastră provine mai puțin din faptul că se găseau oameni care le devorau ca lectură de fiecare zi, cât mai ales din acela că autori reputați și de rang și cu bună formație contribuiau la „deservirea" acestui uriaș consum de nimicuri așa-zis interesante, cum și glăsuia în mod semnificativ expresia; expresia indică dealtfel și relația din acea vreme dintre om și mașină. Când și când, deosebit de bine primite erau interviurile luate unor personalități cunoscute asupra unor chestiuni la ordinea zilei, interviuri cărora Zienghalβ le dedică un capitol special și cu prilejul cărora, de exemplu, mari chimiști sau virtuoși ai pianului își dădeau părerea asupra politicii, îndrăgiți actori, dansatori, sportivi, aviatori și chiar poeți se pronunțau asupra foloaselor și dezavantajelor celibatului, asupra presupuselor cauze ale crizelor financiare și așa mai departe. Intenția era exclusiv aceea de a reuni un nume cunoscut cu o temă actuală: citiți în studiul lui Zienghalβ exemplele parțial frapante, sunt sute. Cum s-a spus, probabil că în această activitate se amesteca o considerabilă cantitate de ironie, era poate chiar o ironie demonică, deznădăjduită, însă ne e foarte greu s-o putem înțelege; dar toate aceste lucruri grotești erau primite neîndoielnic cu o seriozitate de bună-credință de către marea mulțime a celor ce par să fi fost pe atunci izbitor de dornici de lectură. Când un tablou celebru își schimba posesorul, când un manuscris prețios era vândut la licitație, când un castel vechi ardea, când purtătorul unui răsunător nume aristocratic se găsea amestecat într-un scandal, atunci cititorii nu numai că aflau în mii de foiletoane despre faptul în sine, dar căpătau chiar în aceeași zi sau în următoarea încă o mulțime de materiale anecdotice, istorice, psihologice, erotice și de altă natură; peste fiecare replică, peste fiecare fapt divers se revărsa un potop de scrieri redactate la repezeală, iar producerea, trierea și formularea tuturor acestor reportaje purtau pecetea categorică a mărfurilor de larg consum fabricate în grabă și fără spirit de răspundere. De altfel, genului foiletonistic îi aparțineau, se pare, și anumite jocuri, în practicarea cărora erau atrași cititorii înșiși și prin mijlocirea cărora era activizată supraalimentarea lor cu cunoștințe; despre aceasta ne informează o lungă notă a lui Zienghalβ asupra ciudatei teme numite „jocuri de cuvinte încrucișate". Pe vremea aceea, mii și mii de oameni, dintre care o parte îndeplineau munci trudnice și duceau o viață grea, ședeau ghemuiți în orele lor libere deasupra unor careuri și încrucișări de litere, ale căror spații albe le umpleau după anumite reguli ale jocului.
Vrem să evităm a vedea numai aspectul ridicol și nătâng al exercițiului și să ne abținem a face ironii pe seama lui. Acei oameni, cu șaradele lor puerile și cu articolele lor de culturalizare, nu erau nicidecum niște copii lipsiți de griji sau niște feaci cu chef de joacă, se aflau, dimpotrivă, mai curând îngroziți, în mijlocul unor fierberi și cutremure politice, economice și morale, luaseră parte la un număr de teribile războaie și de războaie civile, iar micile lor jocuri culturale nu erau numai niște copilării plăcute și stupide, ci corespundeau unei nevoi adânci de a închide ochii și de a se refugia din marasmul problemelor nerezolvate și al înspăimântătoarelor presimțiri ale prăbușirii, într-o lume fictivă pe cât posibil pașnică, învățau cu perseverență șoferia, grele jocuri de cărți și se dedicau, visători, dezlegării careurilor de cuvinte încrucișate ― căci se aflau aproape fără apărare în fața morții, a spaimei, a durerii, a foamei, în vreme ce bisericile nu mai aveau puterea să-i aline, iar spiritul nu-i mai consilia. Ei, care citeau atâtea articole și audiau atâtea conferințe, nu-și acordau timp și nu-și dădeau osteneala să se fortifice împotriva fricii, să combată în sufletul lor teama de moarte, trăiau tresărind și nu mai credeau în nici o dimineață.
Se țineau și conferințe, astfel că va trebui să luăm în discuție pe scurt și această specie întrucâtva mai de soi a foiletonului. Specialiști, ca și bandiți intelectuali ofereau
________________________________________________________________________
cetățenilor din acea vreme, care mai țineau încă foarte mult la noțiunea de cultură, sărăcită însă de vechiul ei înțeles pe lângă articole și un număr mare de conferințe, nu numai sub forma unor discursuri festive în ocazii speciale, ci într-o concurență sălbatică și într-o cantitate aproape de neconceput. Pe-atunci, un cetățean dintr-un oraș de mărime mijlocie sau soția lui puteau audia conferințe cam în fiecare săptămână, în marile orașe însă, cam în fiecare seară, iar în aceste conferințe erau instruiți asupra unor teme teoretice oarecare, asupra operelor de artă, asupra scriitorilor, învățaților, exploratorilor, călătoriilor în jurul lumii; la conferințe, auditoriul rămânea pur pasiv, relațiile lui cu conținutul lor, un oarecare fond aperceptiv, o anumită pregătire și receptivitate erau lucruri presupuse tacit, fără ca ele să existe efectiv în cele mai multe cazuri.
Existau conferințe distractive, pline de temperament sau hazlii, să zicem, despre Goethe, în care acesta se dădea jos, în frac albastru, din diligente și seducea fete din Strasbourg sau Wetzlar , sau despre cultura arabă, în care un număr de cuvinte intelectuale la modă erau amestecate ca într-un cornet pentru zaruri, și fiecare ascultător se bucura când recunoștea cu aproximație vreunul dintre acele cuvinte. Oamenii audiau conferințe despre poeți ale căror opere nu le citiseră niciodată și nici nu le trecuseră prin minte să le citească, le plăcea să li se înfățișeze diapozitive, cu aparatul de proiecție și se străduiau să răzbată, întocmai cum o făceau când foiletonul din ziare, printr-un noian de valori culturale fragmentate și crâmpeie de cunoștințe, sărăcite de sensul lor. Pe scurt, se aflau foarte aproape de acea îngrozitoare devalorizare a cuvintelor, care a chemat la viață, mai întâi în cercuri secrete și foarte restrânse, reacția eroică și ascetică ce-a devenit repede vizibilă și puternică, constituind originea unei noi autoeducații și demnități a spiritului.
În starea de incertitudine și în falsitatea vieții spirituale din acea vreme, care a vădit totuși în anumite privințe energie și măreție, noi, cei de astăzi, descifrăm simptomul groazei care a pus stăpânire pe spirit, atunci când, la sfârșitul unei epoci aparent victorioase și prospere, s-a aflat deodată față în față cu neantul: simptomul unei mari mizerii materiale, al unei perioade de furtuni politice și războinice, al unei neîncrederi, răsărite peste noapte, față de sine însuși, față de propria-i putere și demnitate și chiar față de propria-i existență. In acea perioadă de decadență au avut loc și unele succese spirituale majore, între altele începuturile unei științe a muzicii, ai cărei legatari plini de recunoștință suntem.
Dar pe cât este de ușor să se încastreze, frumos și ingenios, orice capitole ale trecutului în istoria universală, pe atât de incapabil este fiecare prezent să-și realizeze propria-i ordine și astfel, atunci când exigențele și realizările spirituale au decăzut repede până la un nivel foarte modest, o înfricoșătoare nesiguranță și deznădejde și-au făcut loc tocmai printre intelectuali. Chiar atunci s-a descoperit (o descoperire intuită ici și colo încă de la Nietzsche) că, o dată cu tinerețea, s-a încheiat și perioada creatoare a culturii noastre, că aii început bătrânețea și amurgul, iar prin această înțelegere simțită brusc de toată lumea și formulată dur de mulți au fost lămurite atât de numeroasele semne îngrijorătoare ale timpului: mecanizarea plictisitoare a vieții, grava decădere morală,
________________________________________________________________________
scepticismul popoarelor, lipsa de originalitate a artei, întocmai ca în acele stranii basme chinezești, răsunase „muzica pieirii", vibrase decenii de-a rândul ca un bas de orgă bubuind îndelung, pătrunsese repede sub forma corupției în scoli, în ziare, în academii, răzbătuse sub înfățișarea melancoliei și a dementei printre cei mai mulți artiști și critici ai vremii ce mai puteau fi luați în serios, se dezlănțuise în toate ramurile artei, luând chipul unei superproducții barbare și diletante. Față de acest inamic ce se stăpânise și nu mâi putea fi alungat prin vreo formulă magică, au existat atitudini diferite. Amarul adevăr putea fi recunoscut tacit și suportat cu stoicism; aceasta au și făcut-o unii dintre cei mai buni. Se putea încerca contestarea lui, iar în sensul acesta crainicii literari ai tezei despre prăbușirea culturii ofereau câteva puncte lesne vulnerabile; în afară de aceasta, cel ce se angaja în lupta împotriva profeților amenințători găsea audiență și influență în rândurile burghezilor, deoarece pentru burghez faptul că s-ar fi stins cultura, pe care încă ieri credea că o posedă și de care era atât de mândru, faptul că arta și cultura agreate de el n-ar mai fi o artă și cultură veritabile, erau ceva tot atât de nerușinat și insuportabil ca și o bruscă inflație monetară și ca o amenințare prin revoluția capitalurilor sale. în afară de aceste atitudini față de simțământul profund al prăbușirii, mai exista și o poziție cinică; parcă în pași de dans, orice grijă în ceea ce Privește viitorul era declarată drept o neghiobie de moșnegi, se intonau foiletoane pline de bună dispoziție despre sfârșitul artei, al științei, al limbii, în această lume foiletonistică, construită din hârtie, se înstăpânea, cu o anume voluptate de sinucigași, o demobilizare completă a spiritului, o inflație a noțiunilor și se proceda ca și când s-ar ii asistat cu o resemnare cinică sau cu o exaltare de bacante nu numai la crepusculul artei, spiritului, moravurilor, onestității, ci chiar al Europei și al „lumii".
Pe cei buni îi stăpânea un pesimism tăcut și sumbru, pe cei răi, unul malițios, și trebuia să se producă mai întâi lichidarea a ceea ce supraviețuise și o anume dezorganizare a lumii și a moralei prin politică și război, pentru ca abia după aceea cultura să devină și ea aptă pentru auto-reconsiderare și o nouă orânduială.
Totuși, de-a lungul deceniilor de tranziție, această cultură n-a zăcut în somn, ci tocmai în timpul descompunerii și al aparentei sale auto-abandonări săvârșite prin artiști, profesori și foiletoniști a cunoscut în conștiința câtorva o stare de cea mai ascuțită" vigilență și autoanaliză. Chiar în miezul perioadei de înflorire a foiletonului existau pretutindeni grupe izolate și mici, decise să rămână devotate spiritului și să se străduiască din răsputeri pentru a salva până după scurgerea acestei perioade un grăunte din tradiția sănătoasă, bunele moravuri, metodele și conștiința intelectuală, în măsura în care evenimentele ne sunt cunoscute, procesul de autoanaliză, de reflecție și de rezistență conștientă împotriva corupției pare să se fi desfășurat în principal în două direcții. Conștiința culturală a învățaților s-a refugiat în cercetările și metodele de predare a istoriei muzicii, deoarece această știință a atins punctul culminant tocmai atunci, și chiar în mijlocul lumii foiletonistice două seminarii devenite celebre cultivau într-un grad înalt o metodă de lucru exemplar de pură și de scrupuloasă. Și ca și când soarta ar fi vrut să încuviințeze consolator aceste strădanii ale unei minuscule cohorte eroice, în vremea cea mai tulbure s-a produs acea minune încântătoare, datorată de fapt hazardului, dar care a căpătat semnificația unei confirmări divine: regăsirea celor unsprezece manuscrise ale lui Johann Sebastian Bach aflate cândva în posesiunea fiului său Friedemann. Un al doilea punct de
________________________________________________________________________
rezistență împotriva degenerării a fost Liga călătorilor în Orientul apropiat, ai căror membri-frați s-au îndeletnicit mai puțin cu educația intelectuală, cât cu cea sufletească, adică au cultivat cucernicia și venerația; din direcția aceasta, forma actuală a educației noastre spirituale și a jocului cu mărgele de sticlă a căpătat impulsuri importante, îndeosebi sub latura contemplativă.
Călătorii în Orientul apropiat și-au adus partea de contribuție și în formarea noilor opinii asupra esenței culturii noastre, ca și asupra posibilităților ei de dăruire, desigur, nu atât prin realizări de analiză științifică, cât prin capacitatea de pătrundere magică în epoci și stări culturale îndepărtate, obținută pe baza unor vechi practici secrete. Existau printre ei, de exemplu, muzicanți și cântăreți despre care suntem asigurați că posedau capacitatea de a executa bucăți muzicale din epoci trecute cu cea mai desăvârșită puritate veche, așa de pildă interpretau la vreun instrument sau vocal o compoziție muzicală de la 1600 sau 1650 întocmai ca și când toate modele, rafinamentele, virtuozitățile aduse ulterior ar fi fost încă necunoscute. Faptul acesta era ceva nemaiauzit în acea vreme, când domneau mania dinamicii și supralicitarea interpretării muzicale și când, din interes pentru modul de execuție și „concepția" dirijorului, muzica însăși era aproape uitată; se relatează că atunci când o orchestră călătorilor în Orientul apropiat interpreta în premieră publică o suită din epoca dinainte de Handel, absolut fără nici un crescendo sau decrescendo, cu naivitatea și pudoarea din altă epocă și lume, ascultătorii rămâneau în parte complet neînțelegători, în parte însă își ascuțeau auzul și li se părea că aud muzică pentru prima oară în viața lor. Unul dintre membri construise în sala ligii, situată între Bremgarten și Morbio , o orgă bachiană întocmai cum ar fi pus Johann Sebastian Bach să i se facă, dacă ar fi avut mijloace și posibilități. Conform unui principiu instaurat încă de pe atunci în cadrul ligii, constructorul orgii și-a tăinuit numele și și-a spus Silbermann , după predecesorul său din secolul al optsprezecelea.
Cu acestea ne-am apropiat de sursele din care a rezultat conceptul nostru actual de cultură. Una dintre cele mai însemnate a fost cea mai tânără dintre disciplinele științifice, istoria muzicii și estetica muzicală, urmată numaidecât de un avânt al matematicii, la care s-au adăugat o picătură de ulei din înțelepciunea călătorilor în Orientul apropiat și, în cea mai strânsă conexiune cu noua concepție și înțelegere a muzicii, o luare de poziție eroică, senină și resemnată totodată, în problema vârstei culturii.
Ar fi inutil să vorbim pe larg despre aceste lucruri, ele fiind cunoscute de toată lumea. Consecința cea mai de seamă a acestei noi atitudini, mai curând a acestei noi încadrări în procesul cultural, a fost renunțarea pe scară largă la crearea de opere de artă, eliberarea treptată a intelectualilor din procesul producției mondiale, dar și ― ca o urmare nu mai puțin importantă ― înflorirea întregului: jocul cu mărgele de sticlă.
Asupra începuturilor jocului, cea mai mare influență imaginabilă a avut-o aprofundarea științei muzicii, care a apărut îndată după 1900, chiar în mijlocul perioadei de maximă înflorire a foiletonului. Noi, moștenitorii acestei științe, cunoaștem, după cum credem, mai bine și într-un anume sens și înțelegem mai bine muzica din marile secole creatoare, în special din secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, decât toate epocile anterioare (inclusiv cele de muzică clasică). Firește, ca succesori, ne aflăm în cu totul alte raporturi față de muzica clasică decât oamenii din epocile care au creat-o;
________________________________________________________________________
venerația spiritualizată și nu întotdeauna suficient eliberată de sub stăpânirea unei melancolii resemnate, nutrită de noi față de adevărata muzică, este cu totul altceva decât senina plăcere naivă iscată de muzică în vremurile în care a apărut și pe care suntem înclinați a le invidia ca mai fericite, ori de câte ori uităm circumstanțele și destinele muzicii lor. încă de mai multe generații, spre deosebire de aproape tot secolul al douăzecilea, noi nu mai considerăm filozofia sau chiar literatura drept marea realizare trainică a perioadei culturale dintre sfârșitul Evului Mediu și vremurile noastre, ci matematica și muzica. De când am renunțat ― cel puțin în mare ― să concurăm pe plan creator cu acele generații, de când am părăsit, în modul în care interpretăm muzica, cultul preponderenței armoniei și al dinamicii pur senzoriale, cult care a dominat în practica muzicii timp de două secole, cam de la Beethoven și începuturile romantismului, credem ― în felul nostru, firește, în felul nostru necreator, epigonic, dar plin de respect! ― că vedem într-o lumină mai pură și mai just imaginea culturii ai cărei moștenitori suntem. Noi nu mai posedăm nici urmă din voluptuoasa plăcere de a produce, existentă pe vremuri, pentru noi este un spectacol aproape de neînțeles faptul că, în secolele al cincisprezecelea și al șaisprezecelea, stilurile muzicale s-au menținut atât de mult într-o puritate neschimbată, că în cantitatea uriașă de muzică scrisă atunci pare a nu exista în genere nimic neizbutit, că secolul al optsprezecelea chiar, acela al degenerării incipiente, a dezlănțuit un adevărat foc bengal, cu străluciri repezi și conștiente de stiluri, mode și scoli ― dar suntem de părere că, în ceea ce numim astăzi muzică clasică, am înțeles secretul, spiritul, virtutea și pietatea generațiilor de demult și le-am luat ca model.
Noi, cei de astăzi, nu ne-am însușit, de exemplu, nimic, sau prea puțin, din teologia și cultura bisericească a secolului al optsprezecelea ori din filozofia Iluminismului, dar vedem în cantatele, pasiunile și preludiile lui Bach suprema sublimare a culturii creștine.
De altfel, relația dintre cultura noastră și muzică mai are un model străvechi și foarte venerabil, căruia jocul cu mărgele de sticlă îi poartă un respect profund. Ne amintim că în China legendară a „vechilor regi" muzicii îi revenea un rol de frunte în viața de stat și de curte; prosperitatea muzicii era identificată pur și simplu cu aceea a culturii și a moralei, ba chiar cu aceea a imperiului, iar maeștrii de muzică aveau îndatorirea să vegheze cu strășnicie întru apărarea și menținerea în stare pură a „vechilor tonalități". Dacă decădea muzica, aceasta era un semn sigur că și guvernământul și statul vor intra în declin. Scriitorii istoriseau povestiri terifiante despre tonalități interzise, demonice și înstrăinate de ceruri, ca de exemplu tonalitatea Tzing Sang și Tzin Tze, a „muzicii pieirii", la a cărei nelegiuită intonare în palatul regal bolta cerească se întuneca deodată, zidurile se cutremurau și se prăbușeau, iar monarhul și țara decădeau. în loc de a cita multe alte cuvinte din autorii cei vechi, vom transcrie aici câteva pasaje din capitolul dedicat muzicii de către Liu Bu-ve în lucrarea Primăvara și toamna:
„Obârșiile muzicii se află într-un trecut îndepărtat. Muzica ia ființă din măsură și-și trage sevele din marele Unic. Marele Unic este genitorul celor doi poli; cei doi poli dau mișcare puterii întunericului și a luminii.
Când lumea se bucură de pace, când toate lucrurile stau în liniște și toate își urmează în ale lor schimbări mai-marele, atunci muzica își cunoaște împlinirea.
Când dorințele și pasiunile nu se-ndreaptă pe căi greșite, atunci muzica atinge desăvârșirea. Muzica desăvârșită își are sorgintea ce-o determină. Ea provine din echilibru. Echilibrul provine din drept, dreptul provine din înțelesul lumii. De aceea poți vorbi despre muzică numai cu un om care a aflat înțelesul lumii.
Temeiul muzicii rezidă în armonia dintre cer și pământ, în împăcarea dintre întunecime și lumină.
Firește, nici statele aflate în decadență și oamenii în pragul declinului nu duc lipsă de muzică, dar muzica lor nu este senină. De aceea: cu cât muzica devine mai zgomotoasă, cu atât mai melancolici devin oamenii, cu atât mai în primejdie se află țara, cu atât mai jos decade principele, în felul acesta se pierde și ființa însăși a muzicii.
Ceea ce au prețuit toți sfinții principi în muzică a fost seninătatea ei. Tiranii Gyesi Giu Sin au făcut o muzică zgomotoasă. Ei considerau frumoase sunetele forte și interesante efectele de masă. S-au străduit să descopere noi și ciudate efecte sonore, tonuri pe care nici o ureche nu le-a mai auzit; amândoi au căutat să întreacă și să depășească măsura și scopul.
Pricina decăderii statului Ciu a fost faptul că s-a descoperit muzica magică. O asemenea muzică era destul de zgomotoasă, dar în realitate ea se îndepărtase de esența muzicii. Deoarece se îndepărtase de esența adevăratei muzici, această muzică nu este senină. Dacă muzica nu este senină, poporul murmură, iar viața e vătămată. Toate acestea se datorează faptului că se nesocotește esența muzicii și se pune preț numai pe efecte sonore zgomotoase.
De aceea, muzica unui ev de bună rânduială este liniștită și senină, iar guvernământul, cumpănit. Muzica unui ev neliniștit este agitată și cumplită, iar guvernământul lui, anapoda. Muzica unui stat în declin este sentimentală și tristă, iar guvernământul său, pândit de pericole."
Frazele acestui chinez ne indică relativ clar originile și sensul real, aproape uitat al oricărei muzici, întocmai ca dansul și oricare altă practică artistică, muzica a fost în epocile preistorice un mijloc magic, unul dintre vechile și legitimele mijloace ale magiei, începând cu ritmul (bătăi din palme, tropăituri, izbirea unor bucăți de lemn, arta timpurie a toboșarilor), ea a fost un mijloc puternic și verificat folosit pentru „a pune de acord" o mulțime mare și foarte mare de oameni pentru a imprima același tact respirației lor, bătăilor inimii și stării lor sufletești, pentru a-i stimula pe oameni să cheme și să conjure puterile eterne, să danseze, să se ia la întrecere, să pornească la război, să întreprindă acțiuni mistice.
Iar această esență originară, pură și plină de o forță străveche, esența unei practici magice, s-a conservat în muzică mai mult decât în celelalte arte; să ne amintim numai de numeroasele considerații asupra muzicii, datorate istoricilor și scriitorilor, de la vechii greci până la nuvelele lui Goethe. Marșul și dansul nu și-au pierdut niciodată însemnătatea practică. Dar să ne întoarcem la tema noastră propriu-zisă!
Acum ne propunem să notăm pe scurt ceea ce este vrednic de știut despre începuturile jocului cu mărgele de sticlă. El a apărut, pare-se, concomitent în Germania și Anglia, și anume în ambele țări ca un mijloc de amuzament în cercurile restrânse de muzicologi și muzicieni care activau și studiau în noile seminarii de teorie a muzicii. Dacă am compara aspectul incipient al jocului cu cel de mai târziu și de astăzi, ar fi întocmai ca și cum am compara un manuscris de note muzicale de dinainte de 1500 și semnele lui de notare primitivă, dintre care lipsesc chiar și barele de măsură, cu o partitură din secolul al optsprezecelea ori chiar cu una din secolul al nouăsprezecelea, a căror abundență derutantă de indicații prescurtate pentru dinamică, tempo-uri, frazare și așa mai departe
________________________________________________________________________
făcea din tipărirea unor asemenea partituri o dificilă problemă tehnică.
La început, jocul n-a fost altceva decât un fel de hazliu exercițiu mnemotehnic și de combinații, răspândit printre studenți și muzicanți, și, așa cum s-a spus, s-a practicat atât în Anglia, cât și în Germania încă înainte de a fi fost „descoperit" aici, la Conservatorul de muzică din Colonia, și de a-și fi căpătat numele pe care-l poartă și astăzi, după atâtea generații, deși de multă vreme nu mai are nimic a face cu mărgelele de sticlă. Inventatorul jocului, Bastian Perrot din Calw , un teoretician al muzicii cam ciudat, dar isteț, sociabil și cu dragoste de oameni, s-a folosit de aceste mărgele de sticlă în locul literelor, cifrelor, notelor muzicale sau al altor semne grafice.
Perrot, care, de altfel, a lăsat și un studiu despre înflorirea și declinul contrapunctului, a găsit la seminarul din Colonia o reglementare a jocului relativ dezvoltată de către studenți: își strigau reciproc, în formule prescurtate, motive liber alese din științe sau începuturi ale unor compoziții clasice, la care cel numit trebuia să răspundă fie prin continuarea bucății, fie, încă mai bine, printr-o voce mai înaltă sau mai gravă, printr-o contratemă contrastantă și așa mai departe. Era un exercițiu mnemotehnic și de-improvizație, foarte asemănător cu cel ce va fi fost uzual (chiar dacă nu teoretic, în formule, ci practic, la clavecin, cu lăuta, flautul sau vocea) printre zeloșii învățăcei în ale muzicii și contrapunctului de pe vremea lui Schütz , Pachebel și Bach. Bastian Perrot, amator de muncă manuală, care și-a construit singur mai multe piane și clavecine de tipul celor vechi, care, foarte probabil, făcea parte din Liga călătorilor în Orientul apropiat și despre care legenda afirmă că știa să cânte la violină după procedeul vechi, uitat de la 1800, cu arcușul foarte curbat și cu un sistem manual de acordare ― Perrot, așadar, și-a construit, după modelul naivelor numărători cu bile pentru copii, un cadru cu câteva duzini de sârme pe care puteau fi înșirate mărgele de sticlă de diferite dimensiuni, forme și culori. Sârmele corespundeau liniilor unor portative, mărgelele, notelor și așa mai departe, iar în felul acesta Perrot putea să alcătuiască, prin așezarea mărgelelor de sticlă, citate muzicale sau teme improvizate, le modifica, transpunea, dezvolta, le schimba între ele și le punea în opoziție. Din punct de vedere tehnic, înjghebarea era într-adevăr o jucărie, dar a plăcut studenților, a fost imitată și a ajuns la modă, până și în Anglia, iar o vreme jocul de exersare a muzicii a fost practicat în felul acesta primitiv și atrăgător. Ca de atâtea ori, ceva durabil și important și-a luat numele de la un lucru secundar și efemer.
Ceea ce a rezultat mai târziu din jocul studenților și din mărgelele înșirate pe sârmă ale lui Perrot poartă și astăzi numele, ajuns popular, de joc cu mărgele de sticlă.
Numai după două, trei decenii, jocul pare să-și fi pierdut popularitatea printre studenții în muzică, dar, în schimb, pare să fi fost preluat de matematicieni și multă vreme, în istoria jocului, o trăsătură caracteristică a lui a constat în aceea că a fost preferat, utilizat și perfecționat de fiecare dată de științele care cunoșteau o deosebită înflorire sau renaștere. La matematicieni, jocul a obținut o mare mobilitate și capacitate de sublimare și a câștigat chiar un fel de conștiință de sine și a posibilităților sale, iar aceasta s-a produs paralel cu progresul general al conștiinței culturale de pe atunci, care a ieșit cu bine din marea criză și, după cum se exprimă Plinius Zienghalβ, „a jucat cu reținută mândrie rolul unei culturi târzii, al unei stări de lucruri oarecum corespunzătoare
________________________________________________________________________
Antichității târzii, epocii elenistice alexandrine".
Atât, din opiniile lui Zienghalβ. Acum vom căuta să încheiem rezumatul acestei istorii a jocului cu mărgele de sticlă și să stabilim: Trecând de la seminariile de muzică la cele de matematică (un transfer care în Franța și Anglia s-a petrecut încă mai repede decât în Germania), jocul s-a dezvoltat atât de mult, încât putea să exprime procedee matematice prin semne și abreviații speciale; jucătorii se serveau unul pe altul, dezvoltându-le reciproc, cu aceste formule abstracte, reprezentau reciproc desfășurări de serii și alte posibilități ale științei lor. Această formă matematic-astronomică a jocului solicita o mare atenție, vigilență și concentrare, încă de pe atunci faima unui bun jucător cu mărgele de sticlă fiind la mare preț printre matematicieni, considerându-se drept egală cu aceea a unui foarte bun matematician.
Jocul î fost preluat pentru un răstimp și imitat, adică adaptat la domeniul lor, de aproape toate științele, fapt atestat și pentru domeniul filologiei clasice și al logicii. Considerarea analitică a valorilor muzicale a dus la captarea acordurilor muzicale în formule fizico-matematice. Ceva mai târziu a început să lucreze cu metoda aceasta și filologia, exprimând formațiile lingvistice în valori matematice, cum o face cu fenomenele din natură fizica; s-a adăugat studiul artelor plastice, dintre care arhitectura are încă de multă vreme relații cu matematica.
Iar acum, între formulele abstracte obținute pe această cale s-au ivit noi relații, analogii și corespondențe, în acest scop, fiecare dintre științele care și-au însușit jocul a creat un limbaj alcătuit din formule, abreviații și posibilități de combinații; jocurile cu serii de formule și dialoguri în formule erau îndrăgite pretutindeni, în rândurile elitei tinerimii studioase. Fără a fi numai un exercițiu și un mijloc de recreere, jocul stimula și un viu amor-propriu, provenit din conștiința participării la o activitate de educație spirituală, îndeosebi matematicienii îl practicau cu o virtuozitate similară celei ascetice ori sportive și cu stringență formală, găsind în el o satisfacție care le ușura renunțarea la plăcerile și năzuințele lumești, renunțare pusă în practică încă de atunci, cu toată consecvența, de către intelectuali. Jocul cu mărgele de sticlă a avut o mare parte de contribuție la victoria deplină împotriva foiletonului și la trezirea acelei plăceri noi de a-și instrui spiritul prin exercițiile cele mai exacte, căreia îi datorăm apariția unei noi educații spirituale de o rigoare monahală. Lumea se schimbase. Viața spirituală din epoca foiletonului ar putea fi asemuită cu o plantă degenerată, care și-a pierdut vlaga dând lăstari hipertrofiați, iar corecturile ulterioare, cu retezarea plantei până la rădăcină. Tinerii de acum, care voiau să se dedice studiilor intelectuale, nu mai înțelegeau prin aceasta a ciupi câte ceva pe la universități, unde profesori vestiți și buni de gură, dar fără autoritate, să le prezinte resturi din vechea cultură superioară; ei trebuiau să învețe cu aceeași strășnicie, ba chiar mai strașnic și mai metodic decât o făceau cândva inginerii pe la politehnici. Luau pieptiș un urcuș anevoios, erau obligați să-și purifice și să-și întărească puterea de gândire cu ajutorul matematica și a exercițiilor scolastice aristotelice, iar în afară de aceasta trebuiau să renunțe cu desăvârșire la toate bunurile considerate până atunci de către învățații mai multor generații ca vrednice de obținut: câștigul bănesc rapid și lesnicios, celebritatea și onorurile publice, elogiile presei, căsătoriile cu fete de bancheri și industriași, răsfățul și luxul în viața materială. Scriitorii cu opere trase în tiraje mari, cu premii Nobel și vilișoare drăguțe la țară, medicii faimoși, cu decorații la cheutori și valeți în livrea, academicienii cu neveste bogate și saloane pline de strălucire, chimiștii cu fotolii în consiliile de administrație din industrie, filozofii cu fabrici de foiletoane și conferințe în săli arhipline, cu entuziaste aplauze și buchete de flori ― toate aceste figuri dispăruseră și nu au mai apărut până astăzi.
Firește, mai existau și acum mulți tineri dotați, pentru care acele figuri rămăseseră totuși modele vrednice de invidiat, dar căile spre onorurile publice, spre bogăție, celebritate și lux nu mai treceau prin amfiteatre universitare, prin seminarii și teze de doctorat, în ochii lumii profesiunile intelectuale, decăzute, dăduseră faliment, iar prin aceasta spiritul își recucerise capacitatea de dăruire ispășitoare și fanatică. Talentele care năzuiau mai mult spre strălucire și huzur trebuiau să întoarcă spatele preocupărilor intelectuale căzute în dizgrație și să-și aleagă acele profesiuni pe seama cărora fuseseră lăsate prosperitatea și profiturile materiale.
Am merge prea departe, dacă am voi să descriem mai amănunțit în ce mod s-a impus spiritul, după a sa purificare, și în treburile statului. S-a făcut foarte repede constatarea că este suficient ca numai câteva generații să primească o educație spirituală laxă și lipsită de scrupule, pentru ca și viața practică să fie alterată sensibil, priceperea și simțul de răspundere în toate profesiunile superioare, inclusiv cele tehnice, să devină mereu mai rare, și astfel cultivarea spiritului în stat și în masa poporului, în primul rând în întreg sistemul școlar, a fost monopolizată mereu mai mult de către membrii ordinelor, încât și astăzi, în aproape toate țările Europei, școala, în măsura în care n-a rămas sub controlul bisericii romane, se află în mâinile ordinelor anonime recrutate din elita intelectualilor. Oricât de incomode ar fi devenit uneori, pentru opinia publică, severitatea și așa-numitul orgoliu al acestei caste, oricât s-ar fi revoltat câte unii împotriva ei, noua direcție instaurată s-a menținut pe picioare, își păstrează și-și apără și astăzi nu numai integritatea, hotărârea de a renunța la alte bunuri și avantaje decât cele spirituale, ci și convingerea sau intuiția, de mult devenite generale, că aceste școli severe sunt neapărat necesare pentru dăinuirea civilizației. Se știe sau se intuiește: când gândirea își pierde puritatea și vigilența, iar respectul față de spirit se stinge, atunci vapoarele și automobilele circulă anapoda, valabilitatea și autoritatea riglei de calcul inginerești, ca și acelea ale matematicii băncilor și bursei se clatină, apare haosul.
A durat totuși destul de mult până când și-a făcut drum recunoașterea faptului că și laturile exterioare ale civilizației, că și tehnica, industria, comerțul și așa mai departe aii nevoie de aceeași bază generală constând din moralitate ș onestitate spirituală.
Ceea ce mai lipsea încă pe acea vreme jocului cu mărgele de sticlă era capacitatea de universalitate, ridicarea într-ut plan superior, deasupra diverselor discipline științifice. Astronomii, chimiștii, latiniștii, scolasticii, studenții de la conservatoarele muzicale își practicau jocurile riguros structurate intelectualicește, dar jocul avea un limbaj propriu și un cod de reguli diferite pentru fiecare facultate, disciplină și ramurile lor. A trebuit să treacă o jumătate de secol, până să se facă primul pas pentru depășirea acestor hotare. Cauza încetinelii a fost fără îndoială mai mult una morală, decât una formală și tehnică: mijloacele de universalitate s-ar fi găsit desigur, însă morala foarte riguroasă a noii intelectualități era dominată de o fobie puritană față de „frivolitate", față de mixtura disciplinelor și a categoriilor, de o profundă și îndreptățită oroare față de o nouă cădere în păcatul amuzamentului și al foiletonismului.
Ridicarea jocului cu mărgele de sticlă, aproape printr-un singur pas, până la conștiința posibilităților sale și, cu aceasta, până în pragul capacității lui de a deveni un instrument universal de cultură, a fost fapta unui singur om și din nou legătura cu muzica a fost aceea care a impulsionat acest progres al jocului. Cel care a dat jocului noua lui orientare și i-a creat astfel posibilitatea unei dezvoltări maxime a fost un muzicolog elvețian, în același timp un pasionat adorator al matematicii. Numele cetățenesc al acestui om mare nu mai poate fi stabilit ― epoca lui nu mai cunoștea cultul personalității în domeniul spiritual, în istorie a rămas cu numele de Lusor (de asemenea: Joculator ) Basiliensis. Invenția lui, ca orice invenție, au fost realizarea și harul său absolut personal, dar ea n-a izvorât nicidecum numai dintr-o necesitate și străduință particulară, ci a fost pusă în mișcare de o forța motrice mult mai mare. Printre intelectualii vremii luase naștere pretutindeni o pasionantă năzuință spre un mijloc de expresie corespunzător noului conținut al gândirii, se tindea spre filozofie, spre sinteză, plăcerea procurată până; atunci de retragerea pe domeniul propriei discipline era considerată drept neîndestulătoare, ici și colo câte un savant depășea limitele specialității sale și încerca să răzbată spre generalizare, se visa un nou alfabet, un nou limbaj grafic, cu ajutorul căruia să fie posibile înregistrarea și comunicarea noilor trăiri spirituale.
Mărturie despre aceasta depune, cu deosebită tărie, scrierea unui învățat parizian din acei ani, intitulată Avertismentul chinez. Autorul acestei scrieri, luat pe vremea lui în râs, ca un fel de Don Quijotte, altminteri un savant prețuit în domeniul său, filologia chineză, expune pericolele care pândesc știința și instruirea intelectuală, în ciuda ținutei lor oneste, dacă renunță la constituirea unui limbaj grafic internațional care, la fel cu vechea scriere chinezească, ar permite exprimarea, înțeleasă de toți învățații lumii, a celor mai complicate lucruri, fără eliminarea fanteziei și forței creatoare personale. Chiar acum, Joculator Basiliensis a făcut pasul decisiv spre realizarea acestei cerințe. El a descoperit pentru jocul cu mărgele de sticlă principiile unui nou limbaj, anume un limbaj de semne și de formule, la care au colaborat în mod egal matematica și muzica și care făcea posibilă legarea formulelor astronomice cu cele muzicale, aducerea matematicii și muzicii la același numitor. Chiar dacă prin aceasta evoluția jocului n-a fost nicidecum încheiată, totuși necunoscutul din Basel a pus atunci bazele întregului progres viitor ce ar mai fi putut apărea în istoria prețiosului nostru joc.
Jocul cu mărgele de sticlă, odinioară mijloc special de amuzament când pentru matematicieni, când pentru filologi, când pentru muzicieni, a adus din ce în ce mai mult toate activitățile cu adevărat spirituale sub puterea vrăjii lui. Câteva vechi academii, unele loji și mai ales străvechea Ligă a călătorilor în Orientul apropiat și-au îndreptat atenția spre el. Chiar și unele ordine catolice au presimțit aici o nouă atmosferă spirituală și s-au lăsat fermecate de ea, mai ales în unele mânăstiri benedictine s-a acordat jocului un interes atât de viu, încât încă de atunci s-a pus acut problema, reactualizată mai târziu când și când, dacă în definitiv biserica și curia papală ar trebui să tolereze, să sprijine sau să interzică acest joc.
De la marea realizare a învățatului din Basel, jocul a evoluat rapid și pe deplin spre ceea ce este și astăzi: chintesența activităților intelectuale și a muzicii, cultul sublim, acea Unio Mystica a părților distincte ale întregii Universitas Litterarum. în viața noastră, el a preluat în parte rolul artei, în parte pe cel al filozofiei speculative și a fost numit nu rareori, de exemplu în vremea lui Plinius Zienghalβ, cu acea expresie ce provine încă din literatura epocii foiletonistice și care pentru acea epocă exprima țelul visat de multe spirite capabile de intuiție: teatru magic.
Dacă, de la începuturile lui, jocul cu mărgele de sticlă progresase incomensurabil ca
________________________________________________________________________


tehnică și volum al materiei și, în ceea ce privește exigențele spirituale impuse jucătorilor, devenise o artă și știință superioare, totuși, în vremea învățatului din Basel îi mai lipsea încă ceva esențial. Anume, fiecare joc era până atunci o înscriere, ordonare, grupare și opunere de reprezentări concentrate din numeroase domenii ale gândirii și ale frumosului, o rapidă reamintire de valori și forme eterne, un iute și virtuos zbor prin imperiul spiritului. Abia mult mai târziu și treptat s-a adăugat jocului și noțiunea de contemplație, provenită din inventarul spiritual al învățământului și îndeosebi din deprinderile și practicile călătorilor în Orientul apropiat. S-a observat inconvenientul că maeștrii în mnemotehnică, altminteri lipsiți de orice alte virtuți, practicau jocuri pline de virtuozitate și capabile să ia ochii partenerilor, care puteau fi buimăciți și derutați prin rapida succesiune a nenumăratelor reprezentări. Cu timpul, această virtuozitate a fost pusă sub o interdicție mereu mai severă, iar contemplația a devenit o parte componentă foarte importantă a jocului, ba chiar chestiunea principală pentru spectatorii și auditorii fiecărui joc. Aici apare orientarea spre religiozitate. Nu mai era vorba doar de a se urmări intelectualicește, cu o atenție foarte vie și cu o memorie exersată, succesiunea ideilor și întregul mozaic spiritual al unui joc, ci și de a satisface cerința unei profunde dăruiri sufletești. Anume, după fiecare semn, invocat de conducătorul jocului respectiv, participanții păstrau asupra semnului, conținutului, originii, sensului său o severă și tăcută meditație, care-l obliga pe fiecare părtaș să-și reprezinte cu toată intensitatea prezența organică a conținutului semnului.
Tehnica și practica contemplării au fost partea de contribuție a membrilor Ordinului și a asociațiilor de joc din școlile de elită, unde se acorda cea mai mare grijă artei contemplației și meditației. Prin aceasta, ieroglifele jocului au fost puse la adăpost de pericolul de a deveni niște simple litere.
Până atunci, în ciuda preferinței pe care i-o arătaseră învățații, jocul cu mărgele de sticlă rămăsese o practică pur privată. Putea fi jucat individual, în doi, în mai mulți și, e adevărat, unele jocuri deosebit de ingenioase, bine compuse și izbutite ieșeau în evidență când și când, fiind cunoscute, admirate sau criticate de la un oraș la altul, de la o țară la alta. Dar abia acum jocul a început să capete cu încetul o nouă funcțiune, devenind o festivitate publică. Și în zilele noastre oricine poate practica liber jocul în particular, îndeosebi tineretul exersându-l astfel cu toată sârguința. Astăzi însă, expresia „jocul cu mărgele de sticlă" evocă oricui în primul rând jocurile publice festive. Ele se desfășoară sub conducerea câtorva maeștri cu o pregătire superioară, care se află în fiecare țară sub autoritatea unui ludi magister sau maestru al jocului și care sunt ascultați cu venerație de către invitați și cu cea mai concentrată atenție de către auditorii din lumea întreagă; unele dintre aceste jocuri durează zile și săptămâni întregi, iar, în vremea cât sunt celebrate, toți partenerii, ca și auditorii, trăiesc după aceleași prescripții, care se extind până și asupra numărului orelor de somn, o viață de abstinență și uitare de sine, de meditație profundă, similară vieții de pocăință, sever reglementate, duse de participanții la unul din exercițiile ordinului sfântului Ignațiu .
Puține lucruri ar mai fi de adăugat. Prin hegemonia alternativă când a uneia, când a alteia dintre științe sau arte, jocul jocurilor s-a perfecționat, devenind un fel de limbaj uni-
________________________________________________________________________
versal, prin mijlocirea căruia jucătorii erau în măsură să exprime valori în semne sugestive și să le pună în relații reciproce, în toate perioadele, jocul s-a aflat în strânsă legătură cu muzica și s-a supus mai ales unor rigori muzicale sau matematice.
O temă, două teme, trei teme erau stabilite, dezvoltate, variate și suportau un tratament similar aceluia al teniei unei fugi sau al unei compoziții concertistice. De exemplu, un joc putea să înceapă de la o configurație astronomică dată, sau de la tema unei fugi de Bach, sau de la o frază din Leibniz ori din Upanișade și, pornind de la această temă, ideea directoare sugerată putea să-și îmbogățească expresia, conform intenției și talentului jucătorului, fie prin continuări și dezvoltări, fie prin acorduri cu reprezentări înrudite. Dacă, de pildă, cel ce făcea începutul era capabil să stabilească, prin semnele jocului, paralele între muzica clasică și formula unei legi din natură, atunci, la cunoscători și maeștri, jocul se putea elibera de tema incipientă ajungând la combinații nelimitate. Vreme îndelungată, mult îndrăgite de către anumite scoli de jucători au fost alăturarea, opunerea și în cele din urmă îmbinarea armonică a două teme sau idei adverse, ca legea și libertatea, individul și colectivitatea, iar într-un astfel de joc se punea mare preț pe dezvoltarea absolut echivalentă și fără părtinire a ambelor tematici sau teme, astfel încât, din teze și antiteze, sinteza să decurgă în modul cel mai pur cu putință, în general, lăsând la o parte unele excepții geniale, jocurile cu soluții negative sau sceptice, dis-armonice nu erau agreate și, uneori, de-a dreptul interzise, ceea ce se explică prin semnificația pe care jocul, ajuns la acest nivel înalt, o avea pentru jucători. El devenise o aleasă formă simbolică a năzuinței spre desăvârșire, o alchimie sublimă, o apropiere de spiritul unic în sine, pe deasupra tuturor imaginilor și pluralităților, așadar o apropiere de Dumnezeu. Așa cum, de exemplu, gânditorii pioși din epocile mai vechi își reprezentau viața creată ca pe o cale spre Dumnezeu și concepeau varietatea lumii aparente ca desăvârșindu-se și atingându-și țelul final în unitatea divină, tot astfel figurile și formele jocului cu mărgele de sticlă construiau, făceau muzică și filozofau într-un limbaj universal, hrănit de toate științele și artele, jucându-se și năzuind spre perfecționare, spre sensul pur, spre realitatea desăvârșit împlinită.
„A realiza" era o expresie preferată printre jucători, care o interpretau ca pe o cale eficientă de la devenire la existență, de la posibilitate la realitate. Fie-ne îngăduit, aici, să amintim încă o dată frazele lui Nikolaus Cusanus citate mai sus.
De altfel, tezele teologiei creștine, în măsura în care fuseseră formulate la modul clasic și păreau astfel a aparține; tezaurului cultural general, erau desigur preluate în limbajul de semne al jocului, iar concepte fundamentale ale credinței sau texte biblice, o frază dintr-un părinte al bisericii ori din textul latinesc al misei puteau fi exprimate tot așa de ușor și e exact și preluate în joc ca și o axiomă de geometrie sau ca o melodie de Mozart. Aproape că nu am exagera deloc, dacă am cuteza să spunem: pentru cercul restrâns al adevăraților jucători cu mărgele de sticlă, jocul, deși se abținea de la orice teologie proprie, avea cam aceeași semnificație cu un serviciu religios.
În lupta lor pentru a-și menține existența în mijlocul forțelor lumii nespirituale, atât jucătorii cu mărgele de sticlă, cât și biserica romană depindeau reciproc într-o măsură mult lai mare, decât dacă s-ar fi ajuns la așa ceva printr-o hotărâre comună, deși s-ar fi găsit pentru asta nenumărate căzii, deoarece la ambele puteri lealitatea intelectuală și impulsul pur spre o formulare precisă, clară duceau la o separație de restul lumii.
________________________________________________________________________

Niciodată totuși n-a fost ratificată vreo hotărâre. Roma se mulțumea să ia față de joc o atitudine când binevoitoare, când ostilă, în congregații, căci doar n rândurile clerului înalt și foarte înalt se manifestau excelente aptitudini de jucători. Jocul, de când existau jocuri publice și un ludi magister, se afla sub protecția Ordinului și a autorităților educative, care, amândouă, se comportau față Roma cu cea mai mare curtenie și cavalerism. Papa Pius al XV-lea, care fusese pe când era cardinal un bun și zelos jucător cu mărgele de sticlă, nu numai că, devenit papă, își luă rămas bun pentru totdeauna de la joc, ci chiar încerca să-i deschidă un proces; în acele împrejurări aproape că se ajunsese ca jocul să fie interzis catolicilor.
Dar papa muri mai înainte de a se ajunge până acolo, iar o biografie foarte căutată de cititori a acestui bărbat nu lipsit de însemnătate înfățișă atitudinea lui față de jocul cu mărgele de sticlă ca pe o pasiune profundă, pe care, ca papă, a putut să și-o domine doar prin acțiuni ostile.
Practicat mai întâi liber de către persoane izolate și de asociații prietenești, însă, ce-i drept, protejat încă de multă vreme cu simpatie de autoritățile școlare, jocul a căpătat o formă de organizare publică mai întâi în Franța și Anglia, celelalte țări urmând relativ repede. Ajungându-se aici, în fiecare țară, s-au numit câte o comisie de joc și un conducător suprem al jocului, cu titlul de ludi magister, iar jocurile oficiale, desfășurate sub conducerea personală a magistrului, au fost ridicate la rangul de festivități spirituale. Firește, ca toți înalții și foarte înalții slujbași ai organizației de educație spirituală, magistrul rămânea anonim; cu excepția celor câteva persoane ce-i erau apropiate, nimeni nu-l cunoștea după numele său personal. Mijloacele oficiale și internaționale de difuzare, precum radioul și așa mai departe, stăteau numai la dispoziția jocurilor mari, oficiale, de care era răspunzător ludi magister. În afară de conducerea jocurilor publice, magistrul mai avea îndatorirea de a-i încuraja pe jucători și școlile de joc, dar ceea ce trebuiau să facă în primul rând magiștrii era să vegheze cu cea mai mare strășnicie asupra propășirii jocului. Singură comisia internațională, în care erau reprezentate toate țările, hotăra asupra acceptării în registrul jocului a unor semne și formule noi (caz aproape nemaiîntâlnit astăzi), asupra unor eventuale extinderi ale regulilor jocului, asupra oportunității sau inutilității afilierii a noi domenii. Dacă privim jocul ca pe un fel de limbaj internațional, al intelectualilor, atunci comisiile de joc din diversele țări, sub conducerea magistrului lor, pot fi considerate în totalitatea lor ca o academie care supraveghează existența, progresul și puritatea acestui limbaj. Fiecare comisie națională are în grija sa arhiva jocului, adică arhiva totalității semnelor și cheilor verificate și acceptate până acum, al căror număr a depășit de mult, considerabil, pe cel al semnelor vechiului alfabet chinezesc, în general, examenul de absolvire a unui institut de învățământ superior, îndeosebi însă a institutelor de elită, este considerat ca o pregătire preliminară suficientă pentru un jucător cu mărgele de sticlă, totuși, în mod tacit, se presupunea și se presupune și stăpânirea, la un nivel peste cel mediu, a uneia dintre științele principale sau a muzicii.
A ajunge cândva membru al comisiei de joc sau chiar ludi magister era visul mai tuturor tinerilor de cincisprezece ani din școlile de elită. Dar chiar și printre doctoranzi foarte puțini mai erau aceia care să mai nutrească în mod serios ambiția de a putea sluji activ jocul cu mărgele de sticlă și progresul lui. Toți acești pasionați ai jocului se exersau sârguincios în știința jocului și în meditații și, la „marile" jocuri, ei formau acel cerc interior de participanți reculeși și dăruiți, care conferă jocurilor publice caracterul lor festiv și le feresc de a se degrada ca acte pur decorative. Pentru acești jucători propriu-ziși și pasionați, ludi magister este un fel de principe sau mare preot, aproape o divinitate.
Pentru fiecare jucător luat în parte și chiar pentru magistru, jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înțeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esența muzicii clasice:
„Noi considerăm muzica clasică drept chintesența și substanța culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare și expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moștenirea Antichității și a creștinismului, un spirit de cucernicie mai senin și mai eroic, o morală cavalerească desăvârșită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. între 1500 și 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile și mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeași. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeași, întotdeauna se bizuie pe același mod de interpretare a vieții și tinde spre același mod de dominare a hazardului.
Înțelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoașterea fondului tragic al umanității, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu grația unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulți italieni sau ca la Mozart, cu liniștita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziție, o bravadă la adresa morții, un spirit cavaleresc și ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăți nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas și în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viață, activitate și suferință."
Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht. Cu ele încheiem considerațiile noastre despre jocul cu mărgele de sticlă.



BIOGRAFIA LUI JOSEF KNECHT, MAGISTER LUDI


CHEMAREA

Despre originea lui Josef Knecht nu a ajuns până la noi nici o știre. Așa cum s-a întâmplat cu mulți alți elevi de elită, fie din pricină că și-a pierdut de timpuriu părinții, fie din cauza unor circumstanțe neprielnice, autoritatea educativă l-a luat din sânul familiei și l-a adoptat, în orice caz, Knecht a fost scutit de conflictele dintre școala de elită și familie, care au împovărat anii tineri ai altora asemeni lui, au îngreunat intrarea lor în Ordin și, în unele cazuri, au transformat băieți foarte dotați în caractere dificile ce-au pus educatorilor numeroase probleme. Josef Knecht face parte dintre fericiții ce par născuți și predestinați anume pentru Castalia, pentru Ordin și pentru intrarea în serviciul autorității educative; chiar dacă zbuciumul iscat de viața spirituală nu i-a rămas nicidecum necunoscut, i-a fost dat totuși să trăiască fără vreo deosebită amărăciune personală acel tragism specific oricărei vieți ce se dedică spiritului. De altfel, nu atât acest tragism însuși ne-a ispitit să dedicăm personalității lui Josef Knecht studiul nostru amănunțit; ne-a atras mult mai mult modul calm, senin, ba chiar strălucitor în care și-a înfăptuit destinul, talentul, chemarea. Ca toți oamenii de seamă, are și el al său daimonion și amor fati , dar acest amor fati ni se revelează liber de orice mohoreală și fanatism. Firește, noi nu cunoaștem cele ascunse și nu vrem să uităm că, oricât de sobri am fi și cu oricâtă bunăvoință am căuta obiectivitatea, a scrie istorie înseamnă tot a face literatură, iar a treia dimensiune a celei dintâi este ficțiunea.
Astfel, pentru a alege exemple de prima mână, noi nu știm nicidecum dacă, de pildă, Johann Sebastian Bach sau Wolfgang Amadeus Mozart au trăit corespunzător unui mod de viață voios, ori, dimpotrivă, dificil. Pentru noi trăsătura specifică a lui Mozart este grația emoționantă și amabilă a desăvârșirii timpurii, iar a lui Bach, resemnarea reconfortantă și alinătoare în fața inevitabilității suferinței și a morții, ca în fața voinței paterne a lui Dumnezeu, dar toate acestea nu le descifrăm de loc din biografiile sau din faptele vieții lor private păstrate de tradiție, ci numai din opera lor, din muzica lor. Apoi, fără să vrem, profilului lui Bach, a cărui biografie ne e cunoscută și a cărui imagine ne-o închipuim conform muzicii sale, îi mai adăugăm și soarta lui postumă: în fantezia noastră îl facem să știe într-o oarecare măsură încă din timpul vieții, surâzător și păstrând tăcerea, că întreaga lui operă va fi uitată îndată după moarte, că manuscrisele sale se vor nimici ca maculatură, că, în locul lui, unul dintre fiii săi va deveni „marele Bach" și va recolta succese, că opera lui, după ce va reînvia, se va lovi de neînțelegerea și barbariile din epoca foiletonistică și așa mai departe. Și tot astfel suntem înclinați să-i atribuim, sau să punem literaturicește pe seama lui Mozart, încă în viață și aflat în plină activitate sănătoasă și înfloritoare, conștiința că se afla sub aripa morții, presentimentul că moartea îi dădea târcoale. Oriunde există o operă, istoricul nu poate proceda altfel, el înmănunchează opera și viața unui creator ca două jumătăți ale unei unități vii. Așa facem cu Mozart sau cu Bach, așa o facem și cu Knecht, deși acesta aparține epocii noastre în esență necreatoare și deși nu a lăsat în urma lui o „operă" în sensul aceleia a pomeniților maeștri.
Dacă încercăm să reconstituim viața lui Knecht, facem totodată tentativa de a o lămuri; în calitatea noastră de istorici, regretăm profund absența aproape totală a informațiilor sigure privitoare la ultima parte a acestei vieți, dar tocmai împrejurarea că această ultimă parte a vieții lui Knecht a devenit legendară este aceea care ne-a dat curaj în întreprinderea noastră. Preluăm deci această legendă și suntem de acord cu ea, indiferent dacă e sau nu doar un produs al fanteziei cucernice. Precum nu posedăm nici o știre despre nașterea și originea lui Knecht, tot astfel nu știm nimic despre sfârșitul său. Nu avem însă nici cea mai mică îndreptățire să avansăm ipoteza că acest sfârșit ar fi fost fortuit.
Atât cât o cunoaștem, viața lui Knecht ni se arată a fi alcătuită dintr-o clară succesiune de trepte, iar dacă în presupunerile noastre asupra sfârșitului său ne raliem de bunăvoie legendei și o preluăm considerând-o credibilă, facem aceasta fiindcă ceea ce prezintă legenda ca ultimă treaptă a acestei vieți pare a corespunde întru totul celor anterioare. Recunoaștem, așadar, că trecerea acestei vieți în legendă ne apare ca organică și îndreptățită, întocmai cum dăinuirea unei stele, care a pierit pentru ochii noștri și „a căzut", nu ne provoacă nici un fel de scrupule de credință. In această lume în care trăim noi, autorul și cititorul însemnărilor de față, Josef Knecht a atins și a realizat cele mai înalte valori imaginabile, fiind, ca magister ludi, conducătorul și modelul celor ce posedau o cultură spirituală sau năzuiau spre ea, administrând și sporind într-un mod exemplar moștenirea spirituală preluată de la înaintași, având calitatea de mare preot al unui templu sfânt pentru fiecare dintre noi. Dar Knecht nu numai că a atins și a ocupat domeniul unui maestru, vârful cel mai înalt al ierarhiei noastre; el l-a și depășit, ridicându-se mai presus, ca să atingă dimensiuni pe care noi le putem doar bănui cu evlavie, și tocmai prin aceasta ni se pare că și biografia lui, pe deplin adecvată și corespunzătoare vieții sale, a depășit dimensiunile obișnuite și a trecut la sfârșit în legendă. Acceptăm acest fapt minunat și ne bucurăm de el, fără a mai voi să aducem multe lămuriri. Dar, în măsura în care viața lui Knecht e istorie ― ceea ce și este până într-o zi foarte precisă ―, o vom trata ca atare și ne-am străduit să redăm știrile păstrate de tradiție întocmai cum le-am aflat în cursul cercetărilor noastre.
Din copilăria lui, adică din vremea când a fost primit în școlile de elită, cunoaștem doar o singură întâmplare, dar o întâmplare însemnată și cu o importanță simbolică, deoarece ea constituie primul mare apel pe care i l-a adresat spiritul, primul act al chemării, și este semnificativ că acest prim apel i-a venit nu din partea științei, ci a muzicii. Datorăm cunoașterea acestui fragment de biografie, ca aproape tot ceea ce știm despre viața personală a lui Knecht, însemnărilor unui învățăcel în jocul cu mărgele de sticlă, un admirator devotat care a așternut pe hârtie multe cuvinte și povestiri rostite de marele său învățător.
Pe vremea aceea, Knecht trebuie să fi avut doisprezece sau treisprezece ani și era elev la școala de latină din orășelul Berolfingen situat la marginea pădurii Zaber, orășel ce-a fost probabil și locul nașterii sale. E adevărat, băiatul era de multă vreme bursier al școlii de latină, iar colegiul profesoral, dar mai ales profesorul de muzică, îl și recomandase de două sau de trei ori autorităților superioare, pentru a fi primit în școlile de elită, fără însă ca el să știe ceva și fără să fi avut vreun contact cu elita sau chiar cu maeștrii din cadrul autorității educative celei mai înalte, într-o zi, profesorul său de muzică (pe atunci lua lecții de violină și lăută) l-a încunoștințat că la Berolfingen va veni probabil în curând maestrul muzicii, pentru a inspecta modul în care e predată în scoală muzica, așa că el, Josef, să exerseze cu sârguință, pentru a nu se pune pe sine și pe profesorul său în încurcătură. Vestea l-a tulburat profund pe băiat, deoarece el știa firește foarte bine cine este maestrul muzicii și că acesta nu vine ― ca de pildă inspectorii școlari ce apăreau de două ori pe an ― din vreuna din zonele superioare ale autorităților educative, ci că este unul dintre cei doisprezece semizei, unul dintre cei doisprezece conducători supremi ai acestei autorități vrednice de cel mai mare respect, reprezentând pentru toată țara instanța supremă în ceea ce privește muzica. Așadar, maestrul muzicii însuși, magister musicae în persoană, urmează să vină la Berolfingen în toată lumea mai exista doar o singură ființă care putea să-i apară băiatului Josef și mai legendară și tainică: maestrul jocului cu mărgele de sticlă. Sufletul lui era plin de o evlavie uriașă și temătoare față de maestrul muzicii, care-și vestise sosirea; și-l imagina pe acest bărbat când ca pe un rege, când ca pe un vrăjitor, când ca pe unul dintre cei doisprezece apostoli sau ca pe unul dintre marii artiști legendari din epocile clasice ― de pildă un Michael Prätorius , un Claudio Monteverdi, un J.J. Froberger sau Johann Sebastian Bach ― și se bucura tot pe atât pe cât se temea de clipa când avea să apară astrul.
Faptul că unul dintre semizei și arhangheli, unul dintre conducătorii misterioși și atotputernici ai lumii spirituale va apărea în carne și oase în orășel și în școala de latină, că avea să-l vadă, că, poate, maestrul îi va adresa cuvântul, îl va examina, îl va dojeni sau lăuda, toate acestea reprezentau un mare eveniment, un fel de minune și o rară apariție cerească; după afirmațiile profesorilor, era pentru prima dată de câteva decenii când un magister musicae în persoană vizita orașul și mica scoală de latină. Băiatul își imagina evenimentul iminent în multe chipuri, se gândea mai ales la o mare festivitate și recepție publică, așa cum fusese aceea la care asistase cu prilejul instalării în funcție a primarului, cu muzică de alămuri și străzi pavoazate cu steaguri, poate chiar focuri de artificii, iar colegii lui Knecht își închipuiau lucrurile la fel și nutreau aceleași speranțe. Bucuria lui anticipativă era umbrită numai de gândul că el însuși se va afla probabil prea aproape de acest bărbat ilustru și că, în fața marelui cunoscător, s-ar putea face de râs cu muzica și cu răspunsurile sale într-un mod cu totul insuportabil. Dar teama aceasta era nu numai chinuitoare, ci și dulce, iar, în toată taina și fără să și-o mărturisească, găsea că întreaga serbare așteptată, cu steaguri și focuri de artificii, nu va fi nici pe departe atât de frumoasă, de impresionantă, de importantă și, în ciuda tuturor, atât de minunat de veselă ca împrejurarea că el, micul Josef Knecht, avea să-l vadă din imediata apropiere pe acest bărbat, ba chiar că dânsul vizita orășelul Berolfingen nițelus și din pricina lui, a lui Josef, căci maestrul venea doar pentru a inspecta modul de predare a muzicii, iar profesorul de muzică socotea vădit drept posibil să-l examineze și pe el.
Dar poate că, ah, poate că nu se va ajunge până acolo, era aproape cu neputință, maestrul va avea cu siguranță altceva de făcut decât să asculte niște băiețași cântând la vioară, dânsul va dori să-i vadă și să-i audă numai pe școlarii mai mari și mai avansați. Cu aceste gânduri a așteptat băiatul ziua vizitei, iar ziua a sosit și a început cu o dezamăgire: pe ulițe n-a răsunat nici o fanfară, fațadele caselor n-au fost împodobite cu nici un fel de steaguri și cununi, au trebuit să-și ia cărțile și caietele ca-n fiecare zi și să se ducă la obișnuitele ore de curs, și nici măcar în sălile de clasă nu s-a văzut nici cea mai mică urmă de pavoazare festivă, totul arăta ca într-o zi obișnuită.
Au început cursurile, profesorul, îmbrăcat în costumul lui de totdeauna, n-a pomenit prin nici o cuvântare și prin nici o vorbă despre marele oaspete de onoare.
În a doua sau a treia oră de curs, evenimentul s-a produs totuși; cineva a bătut la ușă, în clasă a intrat pedelul școlii, l-a salutat pe învățător și î anunțat că elevul Josef Knecht trebuie să se prezinte într-un sfert de oră la profesorul de muzică, pieptănat cuviincios, cu mâinile și unghiile curate. Knecht a pălit de teamă, a părăsit școala clătinându-se, a trecut în fugă la internat, și-a lepădat cărțile, s-a spălat și s-a pieptănat, și-a luat tremurând cutia de vioară și caietul de exerciții, apoi a pășit, sugrumat de emoție, spre sălile de muzică din construcția anexă. Un coleg, pradă aceleiași tulburări, l-a întâmpinat pe scară, i-a arătat o cameră de exerciții și i-a adus la cunoștință:
― Trebuie să aștepți aici, până când vei fi chemat.
N-a durat mult, dar lui i s-a părut o veșnicie până când chinul așteptării a luat sfârșit. Nu l-a chemat nimeni, însă în încăpere a intrat un bărbat, un bărbat foarte bătrân, după cum i s-a părut la început, un bărbat nu prea înalt, cu părul alb, cu o față frumoasă și luminoasă și cu ochi pătrunzători de un albastru deschis, de privirea cărora te-ai fi putut teme, numai că nu erau doar pătrunzători, ci și veseli, de o veselie nu râzătoare sau zâmbitoare, ci calmă și sclipind potolit. Bărbatul i-a întins mâna și l-a salutat cu o înclinare a capului, s-a așezat gânditor pe taburetul din fața vechiului pian pentru exerciții și i-a spus:
― Tu ești Josef Knecht? Profesorul tău pare mulțumit de tine, cred că îi ești drag. Hai să facem împreună puțină muzică.
Knecht își scosese mai dinainte vioara din cutie, bătrânul lovi clapa notei la, băiatul își acordă instrumentul, apoi îl privi întrebător și cu teamă pe maestrul muzicii.
― Ce ți-ar plăcea să cânți? întrebă maestrul. Școlarul nu reuși să îngaime o vorbă de răspuns, sufletul îi era plin de venerație față de bătrân, nu mai văzuse niciodată până atunci un om ca el. Șovăind, își luă caietul de note și îl întinse maestrului.
― Nu, spuse acesta, aș dori să cânți pe dinafară, și nu o bucată de exercițiu, ci orice altceva, ceva ce știi pe de rost, poate vreun cântec care ți-e drag.
Knecht însă era tulburat și vrăjit de această față și de acești ochi și n-a răspuns nimic; îi era tare rușine de zăpăceala lui, dar de vorbit nu putea. Maestrul nu părea zorit. Bătu cu un deget pe clapele pianului primele note ale unei melodii, îl privi întrebător pe băiat, acesta dădu din cap și cântă numaidecât și bucuros, împreună cu maestrul; melodia era unul dintre cântecele cele vechi, cântate adesea în școală.
― Încă o dată! spuse maestrul.
Knecht repetă melodia, iar bătrânul cântă acum vocea a doua. Cântecul răsună astfel pe două voci în mica încăpere pentru exerciții.
― Încă o dată!
Knecht cântă, și maestrul îl acompanie cu vocile a doua și a treia. Frumosul cântec răsună în cameră pe trei voci.
― Încă o dată!
Și maestrul ținu acompaniamentul pe trei voci.
― Frumos cântec! zise maestrul încet. Cântă-l acum o dată în tonalitatea veche!
Knecht urmă îndemnul și cântă, maestrul îi dăduse primul ton, apoi îl acompanie intonând celelalte trei voci. Și bătrânul spunea tot mereu:
― Încă o dată!
Cântecul suna de fiecare dată mai voios. Knecht cântă melodia principală, tenorul, acompaniat mereu de două până la trei contravoci. Astfel intonară Cântecul de multe ori; nu mai era necesară nici o înțelegere prealabilă, și cu fiecare repetare cântecul se îmbogățea de la sine cu noi ornamente și triluri. Mica încăpere goală, învăluită în lumina veselă dinainte de amiază, vibra sărbătorește de ecoul notelor.
După un răstimp, bătrânul puse capăt exercițiului.
― Ne oprim aici? întrebă el.
Knecht răspunse negativ cu o clătinare a capului și începu cântecul din nou, celălalt interveni bucuros cu cele trei voci ale sale, iar cele patru voci își trasară liniile subțiri și limpezi, dialogară între ele, se sprijiniră una pe alta, se întretăiară, se rotiră una în jurul celeilalte alcătuind arcuri și figuri voioase, băiatul și bătrânul nu se mai gândeau la nimic altceva, se dăruiră frumoaselor linii înfrățite și figuri pe care acestea le compuneau întâlnindu-se, făceau muzică prinși în plasa lor, se legănau ușor o dată cu ele, dând ascultare unui dirijor nevăzut.
Până când, melodia ajungând din nou la sfârșit, maestrul întoarse capul și întrebă:
― Þi-a plăcut, Josef?
Knecht îl privi cu ochi luminoși și plini de recunoștință. Strălucea, dar nu scoase o vorbă.
― Știi, îl întrebă acum maestrul, ce este o fugă?
Knecht făcu o figură deznădăjduită. Ascultase până atunci fugi, dar la cursuri încă nu ajunseseră până la studierea acestei forme muzicale.
― Bine, spuse maestrul, atunci am să-ți arăt eu. Cel mai repede ai să pricepi dacă vom improviza noi înșine o fugă. Așadar: în primul rând fuga are o temă, iar tema n-o vom căuta prea mult, o vom lua din cântecul nostru.
Bătrânul cântă la pian o mică succesiune de note, o părticică din melodia cântecului, care suna minunat, chiar așa fragmentată, fără cap și coadă. Repetă tema, apoi numaidecât continuă, prima intrare apăru îndată, a doua preschimbă cvinta într-o cvartă, a treia intrare o repetă pe cea dintâi cu o octavă mai sus, la fel a patra pe a doua, după care expozițiunea se încheie cu o clauzulă în tonalitatea dominantei. A doua executare a fragmentului aduse modulații încă mai libere în alte tonalități, a treia, cu o înclinație spre subdominantă, se încheie cu o clauzulă în tonul fundamental. Băiatul ședea cu privirile ațintite asupra iscusitelor degete albe ale celui ce cânta la pian, vedea oglindindu-se ușor pe chipul concentrat al acestuia evoluția dezvoltării temei muzicale, în timp ce ochii bătrânului se odihneau sub pleoapele pe jumătate închise. Inima băiatului clocotea de venerație, de iubire pentru maestru, iar urechile lui percepeau fuga, i se părea că astăzi ascultă pentru prima dată muzică, dincolo de opera muzicală ce lua ființă în fața lui simțea spiritul, armonia dătătoare de fericire dintre lege și libertate, dintre supunerea slujitorului și puterea stăpânului; sufletul i se umplea de devotament și dăruire față de acest spirit și acest maestru, se vedea pe sine și viața lui și vedea în aceste clipe lumea întreagă condusă, pusă în bună rânduială și lămurită de duhul muzicii; iar când cântecul ajunse la sfârșit, îl mai văzu un scurt răstimp pe cel venerat, pe vrăjitor și pe rege, aplecat înainte peste clapele pianului, cu pleoapele pe jumătate închise, cu fața ușor luminată din interior, și nu știa dacă trebuia să jubileze de fericirea acestor clipe sau să plângă fiindcă trecuseră.
Atunci bărbatul cel bătrân se ridică încet de pe taburetul din fața pianului, îl privi cu ochii albaștri și voioși, iscoditor și în același timp nespus de prietenos și spuse:
― Niciodată doi oameni nu pot deveni mai lesne prieteni decât atunci când fac împreună muzică. Frumos lucru. Nădăjduiesc că vom rămâne prieteni, tu și cu mine. Poate că ai să înveți și tu, Josef, se compui fugi.
Zicând acestea, îi dădu mâna și se îndreptă spre ieșire; în ușă se mai întoarse o dată și-l salută de despărțire cu o privire și cu o mică înclinare prietenească din cap.
După mulți ani, Knecht îi va povesti elevului său: Când a ieșit din clădire, orașul și lumea i s-au părut mult mai schimbate și mai pline de farmec decât dacă ar fi fost împodobite cu drapele și cununi, cu panglici și focuri de artificii. Trăise evenimentul chemării, care pe bună dreptate poate fi numit o sfântă taină: întruchiparea vizibilă și ademenitoarea deschidere a porților lumii ideale, pe care tânărul lui suflet n-o cunoscuse până atunci, decât, parte, din auzite, parte din visurile lui înflăcărate. Această lume exista nu numai undeva în depărtare, în trecut sau în viitor, nu, era acolo și era activă, își arunca razele, trimitea crainici, apostoli, soli, bărbați ca acest bătrân maestru, care, de altminteri, după cum voia să creadă acum Josef, nici nu era propriu-zis chiar așa de bătrân. Iar din această lume, printr-unul dintre venerabilii săi soli, îi sosise o bunavestire și o chemare și lui, micului elev al unei școli de latină! Această însemnătate o căpătase pentru el împrejurarea trăită, și au trebuit să se scurgă câteva săptămâni, până când să știe cu adevărat și să se convingă că evenimentului magic din acel ceas binecuvântat îi corespunde și un eveniment concret din lumea reală, că acea chemare nu fusese numai o fericire și o bunavestire tăinuite în propriu-i suflet și în propria-i conștiință, ci și un dar și o bunavestire venite din partea puterilor lumești. Căci vreme îndelungată n-a putut rămâne ascuns faptul că vizita maestrului muzicii nu fusese olimpia întâmplare și nici o inspecție școlară propriu-zisă. încă de mai mult timp, pe baza rapoartelor trimise de profesorii săi, numele lui Knecht se afla pe listele școlarilor ce păreau vrednici să-și facă educația în școlile de elită sau care erau propuși în acest scop autorităților superioare, întrucât acest băiat cu numele de Knecht fusese nu numai elogiat ca latinist și ca un caracter plăcut, ci și recomandat și lăudat în mod special de profesorul său de muzică, maestrul muzicii se oferise ca, folosind prilejul unei călătorii oficiale, să dedice câteva ore unei vizite în orășelul Berolfingen, unde să-l examineze pe respectivul școlar.
Pe maestru nu-l preocupaseră prea mult latina, nici dexteritatea băiatului în mânuirea viorii (în privința asta se bizuia pe certificatele profesorilor, pentru studierea cărora și-a dedicat totuși o oră), cât mai ales dacă băiatul are în întreaga lui ființă stofă de muzician în sensul înalt al cuvântului, dacă e înclinat către slujirea entuziastă, subordonată, cucernică a cultului, în genere, profesorii de la școlile publice superioare erau, din bune motive, de-a dreptul generoși în recomandarea de elevi pentru „elită", în orice caz se iveau câteodată cazuri de favoritism din intenții mai mult sau mai puțin necinstite, și nu rareori câte un profesor recomanda stăruitor, din lipsă de perspectivă, vreun elev preferat care, în afară de sârguință, ambiție și atitudine șireată față de profesor, avea puține alte calități. Maestrul muzicii era pornit cu deosebire împotriva unor asemenea recomandări, el vedea dintr-o privire dacă cel examinat este conștient că în acea clipă e vorba de viitorul și cariera sa și vai de școlarul care-l întâmpina cu prea multă amabilitate, cu o înțelegere prea sigură a importanței momentului și cu viclenie sau chiar încerca să-l aduleze; un asemenea elev era în unele cazuri respins mai înainte ca vreo examinare să fi început.
Școlarul Knecht îi plăcuse însă maestrului muzicii, îi plăcuse foarte mult, încă în timpul călătoriei de întoarcere se gândise cu satisfacție la el; nu-și făcuse despre dânsul nici un fel de notițe și însemnări în caiet, ci purta cu sine amintirea băiatului proaspăt și modest și, îndată după înapoiere, îi scrise cu propria-i mână numele pe lista elevilor examinați personal de un membru al autorităților supreme și găsit vrednic de a fi acceptat.
Josef auzise în scoală vorbindu-se ocazional, și pe tonuri cu totul diferite, despre această listă, numită printre elevii cursului de latină „cartea de aur", dar pomenită câteodată și cu titlul batjocoritor de „catalog al parveniților". Când vreun profesor se referea la această listă, fie și mimai pentru a admonesta un elev, spunându-i că unui ins ca el nu-i poate trece, firește, niciodată prin minte că va ajunge atât de departe, până la paginile ei, atunci vocea sa căpăta un ton solemn, respectuos și chiar inflexiunea caracteristică omului ce-și dă importanță.

63

Când însă despre catalogul parveniților vorbeau școlarii, d făceau de cele mai multe ori cu dispreț și cu o indiferență cam exagerată. Odată, Josef îl auzise pe un elev spunând:
― Ei, na, eu scuip pe tâmpenia asta de catalog al parveniților! Merită să te bizui numai pe ăla care nu ajunge să fie înscris în el. Profesorii trimit acolo numai târâturile și lingăii.
După minunatul eveniment pe care-l trăise, pentru Knecht a urmat o perioadă memorabilă. Mai întâi n-a știut nicidecum că făcea parte dintre electi , că aparținea și el acelei flos juventutis , cum erau numiți în cadrul Ordinului elevii de elită; la început nu s-a gândit deloc la urmările practice și la consecințele palpabile pe care evenimentul avea să le aibă asupra sorții sale și a vieții lui de toate zilele și, în vreme ce pentru profesorii săi era un școlar de pe acum selecționat și gata de plecare, el însuși își trăia chemarea aproape numai ca pe un fenomen pur interior. Chiar și așa, faptul constituia o cotitură bruscă în viața lui. Deși ora petrecută cu marele vrăjitor împlinea sau apropia de inima lui ceva presimțit mai de mult, totuși tocmai acea oră separa clar ziua de azi de cea de mâine, trecutul de prezent și viitor, întocmai cum cineva deșteptat dintr-un vis nu se poate îndoi că e treaz, chiar când s-a sculat în aceleași împrejurimi pe care le-a văzut și în somn. Există multe feluri și forme ale chemării, miezul și sensul trăirii rămân însă mereu aceleași: sufletul e trezit la viață, metamorfozat sau sporit de faptul că, în loc de vise și presentimente interioare, răsună deodată și pătrunde în el din afară un apel, un fragment al realității, în cazul lui Knecht, fragmentul de realitate fusese ființa maestrului: maestrul muzicii, știut numai ca o figură îndepărtată, venerabilă, de semizeu, un arhanghel din cele mai înalte sfere celeste, apăruse în fața lui în carne și oase, avusese ochi albaștri atotștiutori, se așezase pe un taburet la pianul de exerciții, făcuse muzică împreună cu Josef, o muzică minunată, îl arătase aproape fără cuvinte ce este propriu-zis muzica, îl binecuvântase și apoi pierise iar.
Mult prea plin și preocupat de ecoul imediat, interior al evenimentului trăit, Knecht n-a fost la început deloc în stare să reflecteze asupra a ceea ce avea probabil să urmeze și să rezulte din toate acestea, întocmai cum o plantă tânără, dezvoltându-se o vreme în liniște și șovăind, începe brusc să respire și să crească mai viguros, ca și cum ar fi devenit conștientă dintr-o dată, într-un ceas al minunilor, de legea ființei sale, iar acum se străduiește din toată inima spre propria-i împlinire, tot astfel, după ce-l atinsese mâna vrăjitorului, băiatul începu să-și adune și să-și încordeze puterile, repede și cu patimă; se simțea transformat, se simțea crescând, simțea că între el și lume au apărut noi relații de tensiune și armonie, era în stare în unele ore să rezolve la muzică, latină, matematici teme ce depășeau cu mult vârsta lui și capacitatea colegilor săi, simțindu-se atunci capabil de orice realizare; în alte ore putea să uite totul și să viseze cu o duioșie și dăruire noi pentru el, să asculte vântul sau ploaia, să rămână cu privirile ațintite asupra unei flori ori asupra undei unei ape curgătoare, nepricepând nimic, intuind totul, răpit de simpatie, de curiozitate, de dorința de a înțelege, târât dinspre propriu-i eu către ceilalți, către lume, către mister și sfintele taine, către jocul chinuitor de frumos al fenomenelor.
Începând astfel din interior și crescând până la întâlnirea și confirmarea reciprocă dintre lumea lui lăuntrică și lumea exterioară, chemarea s-a desăvârșit pentru Josef Knecht într-o absolută puritate; băiatul i-a suit toate treptele, i-a gustat toate momentele de fericire și spaimele. Nobilul fenomen, istoria adolescenței și preistoria tipică a oricărui spirit de elită, a ajuns la împlinire, fără să fie tulburat de dezvăluiri și indiscreții bruște; lumea interioară și cea din afară au acționat și s-au dezvoltat una către cealaltă într-un mod armonios și echilibrat. Când, la sfârșitul acestei evoluții, școlarul a devenit conștient de situația lui și de soarta sa exterioară, când s-a văzut tratat de către profesori ca un coleg și ca un oaspete de onoare, a cărui plecare era așteptată în fiece clipă, iar de către colegi pe jumătate admirat sau invidiat, pe jumătate ocolit, ba chiar suspectat, batjocorit și urât de unii adversari, mereu mai izolat și părăsit de prietenii de până atunci ― în acel moment un fenomen similar de despărțire și însingurare se desăvârșise încă de mult în el, iar în sufletul său, în propria-i simțire interioară profesorii se transformaseră tot mai mult din superiori în camarazi, prietenii de altădată deveniseră niște tovarăși de drum pe care îi lăsa în urmă, în școala și în orașul său nu se mai simțea ca între ai săi și în locul ce i se cuvenea; toate acestea erau pătrunse acum de o moarte stranie, de un fluid al irealității, aidoma unor lucruri ce aparțineau trecutului, deveniseră ceva provizoriu, ca niște haine uzate ce nu mai puteau fi purtate nicidecum.
Iar această dislocare dintr-un mediu familiar armonios și îndrăgit până atunci, această desprindere dintr-un mod de trai ce nu-i mai aparținea și devenise pentru el necorespunzător, această viață a celui care-și ia rămas bun, care e chemat altundeva, o viață întreruptă de ore de cea mai mare fericire și de o strălucitoare simțire de sine, deveniseră spre sfârșit un chin teribil, o apăsare și o suferință aproape insuportabile, căci băiatul se vedea părăsit de toate, fără să-și dea seama dacă nu cumva el e cel ce se leapădă de cele din jur, dacă nu cumva această stingere în moarte și înstrăinare în mijlocul lumii familiare și îndrăgite se produc din vina lui, datorită orgoliului său, aroganței, trufiei, lipsei sale de pietate și de iubire. Printre suferințele pe care le aduce cu sine orice chemare adevărată acestea sunt cele mai amare. Pentru cel ce-a primit-o, chemarea nu reprezintă numai un dar și o poruncă, ci și povara unui fel de vină, întocmai cum se întâmplă cu soldatul ales din rândurile camarazilor și avansat ofițer și care se dovedește cu atât mai vrednic de această avansare, cu cât o plătește mai scump cu un sentiment de vinovăție, ba chiar cu o conștiință împovărată de remușcări față de camarazii săi.
Totuși Knecht era decis să suporte această evoluție, netulburat și în deplină nevinovăție: când, în cele din urmă, consiliul profesoral îi aduse la cunoștință că a fost evidențiat și că va fi primit în curând în școlile de elită, vestea l-a surprins o clipă, deși îndată după aceea noutatea i-a părut ceva de mult știut și așteptat. Abia atunci i-a venit în minte faptul că încă de câteva săptămâni auzise când și când strigându-se după el, ca o batjocură, cuvântul electus sau „băiat de elită". Auzise cuvântul, dar numai pe jumătate, iar acest cuvânt nu exprimase niciodată altceva decât ironie. Nu electus voiseră să-l numească băieții, credea el, ci „Tu, ăla, care în trufia ta te ții drept un electus!"
Uneori suferise mult din pricina acestor răbufniri ale sentimentului de înstrăinare dintre el și colegii lui, dar un electus nu se considerase propriu-zis niciodată: devenise conștient de chemarea sa nu ca de o ridicare în rang, ci ca de o bună-vestire și o promovare interioară. Și totuși: în ciuda tuturor, n-a știut el ce va urma, n-a intuit mereu, n-a simțit-o de sute de ori? Acum rodul se copsese, avânturile lui de fericire erau confirmate și legitimate, suferințele lui avuseseră un sens, haină veche de nepurtat și strimtă putea fi lepădată, i se pregătise alta nouă.
O dată cu primirea lui în rândurile elitei, viața lui Knecht fusese transplantată pe alt teren, băiatul făcuse primul pas decisiv în evoluția sa. Nu întotdeauna acceptarea oficială a unul elev distins în rândurile elitei corespunde cu trăirea unei chemări interioare. Acesta este un har sau dacă am voi să ne exprimăm cu vorbe banale, e o întâmplare norocoasă. Viața celui ce se întâlnește cu ea are un plus întocmai cum posedă un plus cel căruia norocul i-a dăruit fericite însușiri trupești și sufletești. Majoritatea școlarilor de elită, ba chiar aproape toți, își consideră selecționarea pe un mare noroc, ca pe o distracție de care sunt mândri și foarte mulți dintre ei și-au dorit cu înfocare această distincție. Dar trecerea de la obișnuitele școli din locurile natale în școlile din Castalia e pentru majoritatea celor selecționați mai anevoioasă decât și-au închipuit și aduce cu sine unele dezamăgiri neașteptate. Trecerea aceasta este o despărțire și o renunțare foarte grea mai ales pentru toți acei școlari s-au bucurat de fericire și dragoste în casa părintească, astfel că se și produce, îndeosebi în primii doi ani petrecuți în școlile de elită, un număr deloc neglijabil de retrageri al lor motiv nu coristă în lipsa de talent și râvnă, ci în incapacitatea școlarilor de a se deprinde cu viața de internat și, mai ales) cu gândul de a se desprinde în viitor din ce în ce mai mult de legăturile cu familia și cu patria și de a nu mai cunoaște și respecta în cele din urmă altă apartenență decât aceea ța Ordin. Există când și când și școlari pentru care, dimpotrivă, Acceptarea în rândurile elitei reprezenta în principal tocmai eliberarea din casa părintească și dintr-o școală nesuferit. Aceștia, scăpați de sub tutela unui tată sever sau a unui învățător ce le era antipatic, răsuflau ușurați, ce-i drept, un răstimp, dar, sperând că trecerea va reprezenta o schimbare fundamentală și, de fapt, imposibilă a întregii lor vieți, cădeau repede pradă deziluziei.
Nici chiar ambițioșii propriu-ziși și elevii model, pedanții, nu puteau rezista întotdeauna în Caș talia; nu pentru că n-ar fi fost apți pentru studiu, ci pentru că în școlile de elită nu era vorba numai de studii și de o pregătire specială, ci și de obiective educative și artistice în fața cărora unul sau altul depuneau armele. Totuși, în sistemul celor patru mari școli de elită, cu numeroasele lor subdiviziuni și sucursale, era loc pentru afirmarea a diverse aptitudini, iar un matematician sau un filolog sârguincios, dacă dădea cu adevărat semne de viitor savant, nu trebuia să vadă un pericol în lipsa de talent muzical sau filozofic. Câteodată existau chiar și în Castalia tendințe categorice în direcția cultivării unei specializări științifice pure, sobre, iar campionii acestor tendințe nu numai că luau o atitudine critică și batjocoritoare față de „fanteziști", adică față de cei cu înclinații muzicale și artistice, ci și renegau și prohibeau uneori de-a dreptul în cercurile lor orice fel de preocupare artistică, îndeosebi jocul cu mărgele de sticlă.
Deoarece viața lui Knecht, în măsura în care ne e cunoscută, s-a desfășurat în întregime în Castalia, cel mai liniștit și vesel district din țara noastră muntoasă, numit adesea pe vremuri, după o expresie a poetului Goethe, și „Provincia pedagogică", voim să conturăm pe scurt încă o dată, cu pericolul de a-l plictisi pe cititor cu lucruri de mult cunoscute, această vestită Castalie și structura școlilor sale. Aceste școli, numite pe scurt școlile de elită, constituie un înțelept și elastic sistem de selecție, prin mijlocirea căruia conducerea (un așa-numit „consiliu de studiu" format din douăzeci de consilieri, dintre care zece reprezintă autoritățile școlare, iar zece Ordinul) îi strânge laolaltă pe elevii cei mai dotați din toate părțile și școlile țării, în scopul pregătirii noilor cadre pentru Ordin și pentru toate funcțiile importante din instituțiile educative și din învățământ. Numeroase școli normale, gimnazii și așa mai departe din țara noastră, fie umaniste, fie tehnice și de științe naturale sunt pentru mai mult de nouăzeci la sută dintre tinerii noștri studioși niște scoli pregătitoare în vederea practicării așa-numitelor profesiuni libere, se încheie cu examenul de maturitate, poarta de intrare în instituțiile de învățământ superior, unde este absolvit un anumit program de cursuri pentru fiecare specialitate.
Acestea sunt etapele școlare normale, cunoscute oricui, pe care le parcurg tinerii noștri studioși; școlile respective impun exigențe mai mult sau mai puțin severe și-i elimină după posibilități pe cei nedotați. Paralel sau deasupra acestor scoli evoluează însă sistemul școlilor de elită, în care sunt acceptați numai elevii care se dovedesc foarte distinși în ceea ce privește talentul și caracterul. Depistarea lor nu se face prin mijlocirea unor examene; elevii de elită sunt selecționați de profesorii lor, după libera apreciere a acestora, și recomandați autorităților din Castalia. Astfel, într-o zi, un elev de unsprezece-doisprezece ani este încunoștințat de profesorul său că s-ar putea ca în semestrul viitor să treacă la o școală castaliană și că ar fi bine să se autoanalizeze dacă se simte chemat și atras de așa ceva. Dacă, după scurgerea timpului de reflecție, elevul răspunde afirmativ, răspuns care include și încuviințarea necondiționată a ambilor părinți, atunci elevul este supus la probe de către una dintre școlile de elită. Conducătorii și profesorii superiori ai acestor școli (care nu sunt profesori universitari) formează „autoritatea educativă", sub îndrumarea căreia se află întregul învățământ și toate organizațiile spirituale din țară. Pentru cel care a devenit elev de elită, în cazul în care nu eșuează într-o oarecare etapă a școlarității și nu trebuie să fie trimis înapoi în școlile obișnuite, problema studiului în vederea specializării și a câștigării existenței nu se mai pune, căci dintre elevii de elită se recrutează membrii „Ordinului" și componenții ierarhiei autorității cărturărești, de la profesori până la cei ce dețin funcțiile cele mai înalte: cei doisprezece directori de studii sau „maeștri" și ludi magister, conducătorul jocului cu mărgele de sticlă. De cele mai multe ori, ultima etapă a învățământului din școlile de elită se încheie la vârsta de douăzeci și doi până la douăzeci și cinci de ani, și anume prin primirea în Ordin. De aici înainte, la dispoziția foștilor elevi de elită se află așezămintele culturale și institutele de cercetări ale Ordinului și ale autorității educative: universitățile de elită rezervate pentru ei, bibliotecile, arhivele, laboratoarele și așa mai departe, împreună cu un mare corp profesoral și cu amenajările pentru practicarea jocului cu mărgele de sticlă.
Cel care dă dovadă, în vremea anilor de scoală, de aptitudini deosebite pentru o anumită specialitate, pentru limbi, pentru filozofie, pentru matematici sau orice altceva, este transferat, odată ajuns pe treptele superioare ale școlilor de elită, la acel curs care oferă talentului său hrana optimă; cei mai mulți dintre acești elevi sfârșesc ca profesori de specialitate la școlile și universitățile publice și, chiar dacă au părăsit Castalia, rămân toată viața membri ai Ordinului, adică se mențin la distanță și într-o rezervă strictă față de cei „obișnuiți" (care nu au absolvit o scoală de elită) și nu pot deveni niciodată ― decât cu condiția ieșirii din Ordin ― specialiști „liber profesioniști", ca medicul, avocatul, tehnicianul și așa mai departe, ci se supun toată viața regulilor Ordinului, care impun, între altele, renunțarea la orice proprietate personală și celibatul; poporul îi numește, pe jumătate în derâdere, pe jumătate respectuos, „mandarini". In modul acesta, cei mai mulți dintre foștii elevi de elită își află destinația definitivă. Ceilalți, foarte puțini, aleși printr-o ultimă și extrem de fină selecție din rândurile elevilor de la școlile castaliene, sunt reținuți pentru a se dedica unui studiu liber pe o durată nelimitată și unei vieți spirituale contemplative și zeloase. Elementele foarte dotate, care nu sunt totuși apte să devină profesori sau să ocupe funcții de răspundere în cadrul autorității educative superioare sau inferioare din cauza unor inegalități de caracter ori din alte motive, ca de pildă unele defecte fizice, continuă să studieze, să facă cercetări, să colecționeze tot restul vieții, ca pensionari ai autorității, contribuția lor în cadrul colectivității constând mai ales în activități pur savante. Unii sunt repartizați, în calitate de consilieri, pe lângă comisiile de redactare a dicționarelor, pe lângă arhive, biblioteci și așa mai departe, alții își desfășoară munca savantă după deviza lartpour lart, câțiva dintre aceștia și-au dedicat viața unor lucrări de un interes foarte restrâns și adesea bizare, ca, de exemplu, acel Lodovicus Crudelis care, după o strădanie de treizeci de ani, a tradus în limba greacă și în sanscrită toate textele egiptene păstrate, sau acel cam ciudat Chattus Calvensis II, care a lăsat, în patru impozante volume in-folio manuscrise, o operă despre Pronunția latină în Universitățile Italiei meridionale către sfârșitul secolului al doisprezecelea. Această operă fusese concepută ca o primă parte dintr-o Istorie a pronunției latine din secolul al doisprezecelea până în cel de-al șaptesprezecelea, dar în ciuda celor o mie de file manuscrise ale sale, nu constituie decât un fragment care n-a mai fost continuat de nimeni.
E lesne de înțeles că pe seama unor asemenea lucrări pur savante se făceau unele glume, iar valoarea lor reală pentru viitorul științei și obștea poporului nu poate fi în nici un fel calculată. Cu toate acestea, este cunoscut că știința, întocmai ca în vremurile mai vechi arta, are nevoie de un câmp de afirmare cu limite destul de largi, iar când și când cercetătorul, dedicându-se unei teme oarecare, de care nu se mai interesează nimeni altcineva în afară de el, poate acumula cunoștințe ce aduc servicii extrem de prețioase colegilor săi contemporani, întocmai ca un dicționar sau o arhivă, în măsura posibilităților, lucrările savante, ca acelea citate, erau și tipărite. Oamenilor de știință propriu-ziși li se îngăduia să-și desfășoare studiile și jocurile într-o libertate aproape deplină și nu li se imputa că unele dintre lucrările lor nu aduceau aparent nici un folos direct poporului și colectivității, putând să apară în ochii necărturarilor ca o joacă și un lux. Unii dintre acești savanți erau luați în râs din pricina conținutului studiilor lor, dar dojeniți nu erau niciodată și nici nu li se retrăgeau privilegiile. Faptul că se bucurau totuși și în masa poporului de respect, nefiind numai tolerați, chiar dacă pe seama lor circulau multe glume, se datora recunoașterii sacrificiului cu care membrii cercului de savanți își plăteau libertatea spirituală, învățații beneficiau de multe înlesniri în ceea ce privește confortul, li se repartizau, fără să se depășească limitele modestiei, hrană, îmbrăcăminte și locuință, aveau la dispoziție splendide biblioteci, colecții, laboratoare, dar în schimbul tuturor acestora ei nu numai că renunțau la bunul trai, la căsătorie și familie, ci, ca membri ai unei comunități monahale, erau excluși din lupta generală pentru afirmare în lume, nu posedau nici o proprietate, nici un titlu sau distincție și, în ceea ce privește cele materiale, trebuiau să se mulțumească cu o viață foarte simplă. Când vreunul voia să-și irosească toți anii ce-i avea de trăit pentru descifrarea unei singure inscripții antice, era liber s-o facă, ba i se acordau și înlesniri; dacă însă pretindea un trai bun, haine elegante, bani sau titluri, se lovea de o interdicție necruțătoare, iar în cazul că asemenea apetituri se arătau a fi serioase, omul se întorcea de cele mai multe ori încă de tânăr în „lume", devenea profesor de specialitate salariat, sau profesor particular, sau ziarist, ori se căsătorea, ori căuta , să-și aranjeze într-un fel sau altul viața după gustul său.
Când a sosit clipa ca băiatul Josef Knecht să-și ia rămas bun de la Berolfingen, cel care l-a condus la gară a fost profesorul său de muzică. Despărțirea de profesor l-a îndurerat, iar când, în goana trenului, frontonul în trepte, zugrăvit în culori deschise, al vechiului turn de castel s-a scufundat: parcă și a pierit, inima i-a fost năpădită de un simțământ de f singurătate și incertitudine. Pentru alți școlari, această primă călătorie începea cu sentimente mult mai violente, descurajant și în lacrimi. Josef însă era cu inima încă de pe acum mai mult în locul către care se îndrepta, decât în cel pe care-l lăsa în urmă, așa că o suportă ușor. Iar călătoria nu avea să fie lungă.
Fusese repartizat la școala Eschholz. Imagini ale acestei școli văzuse el încă mai de mult în cabinetul rectorului său. Eschholz era cea mai mare și cea mai nouă colonie școlară din Castalia, toate construcțiile datau dintr-o epocă recentă, nu exista în apropiere nici un oraș, ci numai o mică așezare similară unui sat, strâns înconjurată de copaci; dincolo de aceștia se desfășura până departe, vastă și veselă, instituția, plasată într-un dreptunghi mare, deschis, în mijlocul căruia, orânduiți ca cele cinci puncte ale unui zar, cinci magnifici: arbori de sequoia își ridicau în înălțimi coroanele întunecate. Spațiul uriaș era acoperit parte cu brazde de iarbă, parte cu nisip, fiind întrerupt numai de două mari bazine de înot cu apă curgătoare, către care coborau trepte late și netede. La intrarea în acest spațiu însorit se afla clădirea școlii, singura construcție înaltă a instituției, având două aripi cu câte un vestibul la fiecare, împodobit cu chici coloane. Toate celelalte construcții, care împrejmuiau din trei părți, fără nici o lacună, întregul spațiu, erau foarte joase, cu acoperiș orizontal și lipsite de ornamente, repartizate în unități exact de aceeași mărime, fiecare unitate fiind legată de spațiul central printr-o boltă de verdeață și o scară cu câteva trepte, iar în cele mai multe deschideri ale bolților de verdeață se aflau ghivece de flori.
După tradiția castaliană, băiatul n-a fost întâmpinat la sosire de vreun servitor al școlii, nici de vreun rector sau membru al colegiului profesoral, ci de un camarad, un băiat frumușel, înalt, îmbrăcat într-un costum albastru din pânză de in, cu câțiva ani mai mare decât Josef, care i-a dat mâna și i-a spus:
― sunt Oskar, cel mai vârstnic din casa Hellas, unde vei locui și tu, și e îndatorirea mea să-ți urez bun sosit și să te introduc în cele de pe-aici. La scoală ești așteptat abia mâine, avem timp din belșug să-ți arăt nițeluș toate, ai să te orientezi repede. Te mai rog ca, la început, până când te vei adapta, să mă consideri prietenul și mentorul tău, chiar și protectorul tău, pentru cazul că te-ar necăjit vreun coleg; unii dintre băieți cred că trebuie să-i chinuiască întotdeauna pe cei noi. Rău n-o să fie, ți-o pot făgădui. Acum o să te conduc mai întâi la Hellas, căminul nostru, ca să vezi unde vei locui.
În acest mod tradițional l-a salutat pe novice Oskar, numit de către directorul căminului mentor al lui Josef, și în fapt și-a și dat osteneala să-și joace bine rolul; aproape întotdeauna rolul acesta le face plăcere seniorilor, iar când un băiat de cincisprezece ani își dă osteneala să-l captiveze pe unul de treisprezece, folosind un ton camaraderesc amabil și luând o atitudine ușor protectoare, seducția îi va reuși desigur întotdeauna, în primele zile petrecute la Eschholz, Josef fu așadar tratat de mentorul său întocmai ca un oaspete, de la care dorești ca, trebuind să plece chiar mâine, să păstreze o bună impresie despre casă și gazdă. Josef fu condus în dormitorul pe care urma să-l împartă cu alți doi băieți, i se oferiră biscuiți și un pahar de suc de fructe, i se arătă „Casa Hellas", una din parcelele de locuințe de pe o latură a marelui dreptunghi, i se indică unde avea să-și agate prosopul când va face baie în aer liber și în ce colț putea să țină ghivece cu flori, în cazul că așa ceva i-ar face plăcere, fu condus, încă înainte de a se lăsa seara, la maistrul însărcinat cu îngrijirea rufăriei, în magazia de echipament, unde i se alese și i se ajusta un costum albastru din pânză de in. Din prima clipă, Josef se simți bine aici și își însuși cu plăcere tonul lui Oskar; abia se mai observa la dânsul o ușoară sfială, deși băiatul mai vârstnic și aflat în Castalia ca la el acasă de multă vreme îi apărea, firește, ca un semizeu. I-au plăcut chiar și micile fanfaronade și poze teatrale, de pildă când Oskar și-a împănat vorbirea cu un complicat citat în elină, pentru ca îndată să-și aducă aminte cu amabilitate că noul elev nu l-ar putea, desigur, înțelege, oare cine ar pretinde de la el așa ceva!
În rest, viața de internat nu era ceva nou pentru Knecht; s-a încadrat rigorilor ei fără osteneală. Din anii pe care i-a petrecut la Eschholz, nu ni s-au păstrat date despre evenimente importante; nu se poate să mai fi apucat acolo teribilul incendiu din clădirea școlii. Certificatele sale, în măsura în care au fost găsite, indică întâmplător la muzică și latină cifrele cele mai mari, la matematică și elină se mențin ceva deasupra mediei bune, în Canea căminului se află ici-colo notații despre dânsul, ca „ingenium valde capex, studia non angusta, mores probantur sau „ingenium felix et profectuum avidissimum, moribus placet officiosis " . Ce sancțiuni va fi căpătat la Eschholz nu se mai poate stabili, condica pedepselor a căzut pradă focului împreună cu atâtea altele. Un coleg va afirma mai târziu că în cei patru ani petrecuți la Eschholz Knecht a fost pedepsit o singură dată (interzicându-i-se participarea la excursia săptămânală), și anume pentru că a refuzat cu obstinație să dea pe față numele unui camarad ce săvârșise ceva interzis. Anecdota sună credibil, deoarece, fără îndoială, Knecht a fost întotdeauna un bun commilitone și nu s-a arătat nicicând slugarnic față de cei de sus; ca acea pedeapsă să fi fost însă într-adevăr singura în cei patru ani pare să fie totuși puțin probabil.
Întrucât suntem atât de săraci în documente privitoare la prima perioadă petrecută de Knecht în școlile de elită, vom extrage aici un pasaj din prelegerile sale de mai târziu asupra jocului cu mărgele de sticlă. Ce-i drept, nu dispunem de manuscrisele redactate de Knecht însuși ale acestor prelegeri l ținute pentru începători, avem doar stenogramele așternute pe hârtie de un elev, în timpul expunerii libere a profesorului. în pasajul acela, Knecht vorbește despre analogii și asodații în jocul cu mărgele de sticlă și face, privitor la cele din urmă, distincția între asociațiile „legitime", adică general înțelese, și cele „particulare" sau subiective.
El spune: „Pentru a vă da un exemplu de asemenea asociații particulare, care nu-și pierd valoarea intimă prin aceea că în jocul cu mărgele de sticlă sunt necondiționat interzise, am să vă istorisesc despre o astfel de asociație din vremea propriei mele școlarități. Aveam vreo paisprezece ani și era la un început de primăvară, prin februarie sau martie, când un camarad m-a poftit să ies într-o după-amiază cu el la câmp, ca să tăiem câteva ramuri de soc, pe care voia să le folosească, golindu-le de măduvă, ca țevi la construcția unei mici mori de apă. Am plecat așadar, și trebuie să fi fost o zi deosebit de frumoasă în lume sau în sufletul meu, căci mi-a rămas în amintire și mi-a și prilejuit trăirea unui mic eveniment. Câmpul era umed, dar liberat de învelitoarea zăpezii, malurile cursurilor de apă înverziseră bine, pe ramurile golașe mugurii și cei dintâi mâțișori deschiși așterneau un abur de culoare, în aer pluteau miresme, un miros de viață și un amestec de izuri contradictorii, mirosea a pământ jilav, a frunziș putred și a colți de plante tinere, în fiece clipă te așteptai să adulmeci parfumul celor dintâi violete, deși violetele încă nu răsări-seră. Am ajuns la tufele de soc, aveau mugurași minusculi, dar nici urmă de frunză, iar când am retezat o ramură, m-a izbit un miros intens amărui-dulce, care parcă înmănunchea, concentra și potența în el toate celelalte miresme ale primăverii. Răpit cu totul, mi-am mirosit briceagul, mi-am mirosit mâna, am mirosit ramura de soc; seva acesteia avea acel iz atât de pătrunzător și irezistibil. N-am vorbit nimic despre asta, dar camaradul meu mirosea și el îndelung și gânditor ramura lui de soc, și lui îi grăia mireasma. Ei, în fiece întâmplare rezidă ceva magic, iar minunea întâmplării pe care o trăiam se afla în aceea că primăvara apropiată, ce mi se revelase cu putere, insuflându-mi un sentiment de fericire, încă pe când străbăteam lunca și pământul umed îmi clefăia sub pași și simțeam mireasma de pământ și de muguri, se concentrase și sporise acum în acest fortissimo al mirosului de soc, devenind o metaforă senzorială și o vrajă. Poate că n-aș fi uitat acest miros niciodată, chiar dacă mărunta întâmplare ar fi rămas liberă de orice asociație; mai mult chiar, probabil că orice reîntâlnire viitoare cu acest miros mi-ar fi trezit mereu până la bătrânețe amintirea acelei prime împrejurări în care am luat act de el în mod conștient.
Acum însă se adaugă al doilea lucru. Pe vremea aceea găsisem la profesorul meu de pian un vechi volum de note, care exercita asupra mea o puternică atracție, era o culegere a liedurilor lui Franz Schubert. Trebuind odată să-l aștept ceva cam mult pe profesor, răsfoisem volumul, iar profesorul la rugămintea mea, mi-l împrumutase pentru câteva zile. In orele mele libere am trăit atunci pe de-a-ntregul încântarea unei descoperiri; nu știusem până în momentul acela nimic despre Schubert și compozitorul acesta mă fermecase cu totul. Și iată că în ziua în care ne-am dus să tăiem ramuri de soc, sau a doua zi, am descoperit liedul de primăvară al lui Schubert Adierile înmiresmate s-au trezit, iar primele acorduri ale acompaniamentului de pian m-au izbit ca ceva știut de mult și recunoscut: aceste acorduri miroseau la fel ca tânăra ramură de soc, amărui-dulce, la fel de intens și pătrunzător, la fel de pline de presimțirea primăverii apropiate! Din acel ceas asociația primăvară apropiată-miros de soc-acorduri schubertiene a rămas pentru mine ceva stabil și absolut valabil, cântând la pian acordul, simt din nou imediat și obligatoriu mireasma aspră de plantă, iar acord și miros însemnează împreună: primăvară apropiată. Pentru mine, această asociație particulară reprezintă ceva foarte frumos, ceva de care nu m-as lipsi pentru nimic în lume. Dar asociația aceasta, ivirea a două trăiri senzoriale când îmi vine în minte ideea de „primăvară apropiată", este o chestiune pur intimă a mea. Firește, poate fi relatată, așa cum v-am istorisit-o aici. Dar nu poate fi transmisă, îmi stă în putere să vă fac să înțelegeți asociația mea, însă nu pot să determin nici măcar la unul singur dintre voi ca asociația mea particulară să devină întocmai un semnal valabil, un mecanism care reacționează infailibil și se desfășoară întotdeauna la fel."
Unul dintre colegii lui Knecht, care l-a însoțit mai târziu până la funcția de prim-arhivar al jocului cu mărgele de sticlă, povestește că Josef era întru totul un băiat liniștit și voios, că atunci când făcea muzică avea uneori o expresie de ciudată concentrare sau de beatitudine, că rareori putea să fie văzut manifestând impetuozitate și pasiune, iar aceasta îndeosebi în timpul jocului ritmic cu mingea, care-i plăcea foarte mult. Deodată însă băiatul prietenos, sănătos provoca uimire, trezea batjocuri sau chiar griji; anume, în cazurile când erau eliminați unii elevi, fapt ce devenea necesar îndeosebi la școlile inferioare de elită.
Când s-a întâmplat pentru prima dată ca un camarad de clasă să lipsească de la cursuri și de la joc și n-a apărut nici în ziua următoare, așa că a început să circule vorba că nu ar fi bolnav, ci că a fost eliminat și expediat și nu se va mai întoarce, Knecht a devenit nu numai trist, ci zile în șir a avut de-a dreptul aerul cuiva care parcă e înspăimântat. în legătură cu aceasta, el însuși a mărturisit mai târziu, după câțiva ani, următoarele: „Când un elev era eliminat de la Eschholz și ne părăsea, faptul îmi apărea de fiecare dată ca un deces. Dacă m-ar fi întrebat cineva din ce pricină mă cuprindea jalea, aș fi răspuns că îl compătimeam pe bietul băiat ce-și distrusese viitorul prin nepăsare și trândăvie și că se mai adăuga și teama, teama că mi s-ar putea întâmpla și mie odată aceiași lucru. Abia după ce am fost martorul mai multor eliminări și ajunsesem să nu mai cred nicidecum în fundul sufletului meu că ar fi posibil să cunosc și eu aceeași soartă, am început să văd lucrurile ceva mai în adâncime. Atunci mi-am dat seama că eliminarea unui electus nu reprezenta întotdeauna o nenorocire și o pedeapsă, am înțeles că în unele cazuri înșiși cei eliminați se întorceau foarte bucuroși acasă. Simțeam acum că un ușuratic putea nu numai să cadă victimă judecății și sancțiunii, ci că «lumea» din afară, din mijlocul căreia venisem cândva noi toți cei aleși, nu încetase să mai existe în măsura în care mi se părea mie, că, mai mult încă, pentru unii reprezenta o realitate importantă, cu o mare putere de atracție, ce-i ademenea și-i chema în cele din urmă înapoi. Și poate că «lumea» reprezenta așa ceva nu doar pentru unii, ci pentru toți, poate că nu era deloc sigur că aceia pe care lumea îndepărtată îi atrăgea cu atâta putere erau cei slabi și cei de o valoare inferioară: probabil că aparenta prăbușire, cărora le cădeau victimă, nu reprezenta nicidecum o cădere și o pagubă, ci un salt și o faptă, poate că cei slabi și lași eram noi, noi cei care rămâneam cuminți la Eschholz." Vom vedea că aceste gânduri au devenit pentru el, ceva mai târziu, foarte vii și apropiate.
O mare bucurie era pentru el orice revedere cu maestrul muzicii. Acesta sosea la Eschholz cel puțin la două sau trei luni o dată, asista și venea în inspecție la orele de muzică, era prieten cu unul dintre profesorii de acolo și nu rareori se bucura de găzduirea acestuia pentru câteva zile.
Odată a condus el însuși ultimele repetiții pentru executarea unei vecernii de "Monteverdi. Mai ales însă îi ținea sub ochi pe cei mai dotați dintre elevii cursurilor de muzică, iar Knecht se număra printre cei pe care-i învrednicea cu o prietenie părintească. Când și când, ședea cu el o oră într-una din camerele pentru exerciții la pian, relua cu elevul opere ale compozitorilor preferați sau vreun exemplu din vechile studii de compoziție.
„A construi cu maestrul muzicii un canon sau a-l asculta ducând ad absurdum un canon rău construit era ceva adesea iară asemănare de sărbătoresc sau vesel, uneori abia puteai să-ți ții lacrimile, alteori nu mai reușeai să te oprești din râs. După o oră particulară de muzică petrecută cu el ieșeai ca dintr-o baie și după un masaj."
Când perioada școlarității lui Knecht la Eschholz se apropie de sfârșit ― urma să fie primit într-o scoală de pe treapta superioară, împreună cu vreo duzină de alți școlari de nivelul său ― rectorul ținu o dată acestor candidați obișnuita cuvântare, în care puse din nou în fața ochilor celor promovați sensul și normele școlilor castaliene și, oarecum în numele Ordinului, le trasă drumul la capătul căruia ar avea dreptul de a intra ei înșiși în Ordin. Această cuvântare solemnă face parte din programul unei zile festive pe care școala o organizează în cinstea celor ce-au absolvit-o și în cursul căreia aceștia sunt tratați de către profesori și colegi ca oaspeți, întotdeauna, cu prilejul unor asemenea zile, au loc concerte pregătite cu mare grijă ― de astă dată era o mare cantată din secolul al șaptesprezecelea ―, iar maestrul muzicii însuși venise s-o asculte. După cuvântarea rectorului, în drumul spre sala de mese anume împodobită, Knecht se apropie de maestru, cu o întrebare:
― Rectorul, zise el, ne-a povestit cum stau lucrurile în afara Castaliei, în școlile și institutele obișnuite de învățământ superior. Ne-a spus că elevii de-acolo se pregătesc la universitățile lor pentru profesiunile „libere". Dacă am înțeles bine, acestea ar fi în cea mai mare parte profesiuni pe care noi, cei din Castalia, nu le cunoaștem deloc.
Ce interpretare să dau acestui lucru? De ce sunt numite „libere" aceste profesiuni? Și de ce tocmai noi, castalienii, să fim excluși de la practicarea lor?
Magister musicae îl trase pe tânăr deoparte și se opri sub un arbore sequoia. Un surâs aproape șiret îi încreți pielea în jurul ochilor, când îi răspunse:
― Numele tău e Knecht , dragul meu, probabil de aceea cuvântul „liber" are atâta farmec pentru tine. în cazul acesta însă, nu-l lua prea în serios! Când cei din afara Castaliei vorbesc despre profesiuni libere, poate că vorba sună foarte serios și chiar patetic. Noi însă îi dăm un înțeles ironic. Libertatea unei profesiuni constă numai în aceea că tânărul studios își alege el însuși profesiunea. Faptul acesta dă o aparență de libertate, deși în cele mai multe cazuri alegerea e făcută mai puțin de elev cât de familia lui, iar câte o dată și-ar musca mai bine limba decât să lase cu adevărat această liberă alegere pe seama fiului său. Dar poate că asta-i o defăimare; să lăsăm deoparte obiecțiile! Așadar, libertatea există, dar se limitează la actul unic al alegerii profesiei. După aceasta s-a terminat cu libertatea, încă din timpul studiilor în facultăți, doctorul, juristul, tehnicianul sunt constrânși să urmeze un program de cursuri foarte rigid, care se încheie cu o serie de examene. Dacă le-au făcut față cu succes, își primesc diploma și, iarăși într-o aparentă libertate, pot începe practicarea profesiunii. Cu aceasta însă „liber profesionistul" devine sclavul unor forțe inferioare, depinde de succes, de bani, de propria lui ambiție, de dorința de a câștiga faimă, de simpatia pe care i-o arată sau i-o refuză oamenii. E obligat să se supună alegerilor, să câștige bani, ia parte la luptele lipsite de scrupule dintre castele concurente, dintre familii, dintre partide, dintre ziare. Prin toate acestea își asigură libertatea de a avea succese și de a deveni înstărit, de a fi urât de cei lipsiți de succese ― sau dimpotrivă! în toate privințele, lucrurile stau cu totul altfel pentru elevul școlilor de elită și viitorul membru al Ordinului. Acesta nu-și „alege" o profesiune. El nu crede că-și poate aprecia talentele mai bine decât profesorii. Se lasă întotdeauna pus în acel loc al ierarhiei și așezat în acea funcție pe care i le aleg superiorii, aceasta, firește, în măsura în care lucrurile nu se petrec întrucâtva invers, și calitățile, talentele și greșelile elevului sunt acelea care-i constrâng pe profesori să-l pună într-un loc sau altul, înăuntrul acestei aparente lipse de libertate, orice electus se bucură, după încheierea primelor sale cursuri, de cea mai mare libertate imaginabilă.
În timp ce „liber"-profesionistul se pregătește pentru specialitatea sa supunându-se unui program de cursuri îngust și rigid și unor examene de asemenea rigide, libertatea unui electus, îndată ce începe să studieze în mod independent, merge atât de departe, încât există mulți care își dedică viața întreagă, după propria lor alegere, unor studii cu totul străine de realitate și adesea aproape extravagante, iar nimeni nu-i tulbură, câtă vreme nu depășesc limitele bunelor moravuri. Cel apt să jdevină profesor devine profesor, cel apt să devină educator e numit educator, cel care are talent de traducător e pus să;facă traduceri, fiecare își găsește ca de la sine locul, în care poate sluji și, slujind, poate fi liber. Iar în afară de asta este salvat pentru toată viața de acea libertate a profesiunii, care însemnează în realitate o sclavie atât de înspăimântătoare. Nu știe nimic despre strădania de a câștiga bani, glorie, ranguri, nu cunoaște nici un fel de partide, nici o prăpastie între persoană și funcție, între particular și oficial, nu depinde în nici un fel de succes. Vezi bine, fiul meu: când se vorbește despre profesiuni libere, cuvântul „liber" e întrebuințat oarecum în glumă.
Plecarea lui Knecht de la Eschholz a însemnat în viața lui trecerea unui hotar trasat precis, ca o incizie. Dacă până acum trăise o copilărie fericită, într-o orânduială și armonie acceptate de bunăvoie și aproape lipsite de frământări, de aci înainte a început pentru el o perioadă de luptă, de dezvoltare și de probleme. Avea vreo șaptesprezece ani când li s-a adus la cunoștință, lui și unei serii de commilitoni, că vor fi transferați încurând într-o scoală de pe o treaptă superioară, iar un scurt răstimp n-a mai existat pentru cei aleși nici o chestiune mai importantă și mai discutată decât locui în care va fi transplantat fiecare dintre ei. Conform tradiției, locul acesta era comunicat abia în ultimele zile înainte de plecare, iar în intervalul dintre serbarea de despărțire și plecare aveau vacanță, în această vacanță, Knecht trăi un eveniment frumos și important: maestrul muzicii îl invită să-i facă o vizită venind pe jos, și să fie timp de câteva zile oaspetele său.
Era o cinste mare și rară. însoțit de un camarad de asemenea promovat ― Knecht făcea încă parte din școala de la Eschholz, iar elevilor de pe această treaptă nu le era îngăduit să călătorească singuri ― el plecă în zori de zi, îndreptându-se către pădure și munte, iar când, după trei ore de ascensiune prin umbra codrului, ajunseră pe o culme rotunjită și lipsită de copaci, cei doi văzură zăcând sub ei, micșorată și lesne de cuprins cu privirea, așezarea de la Eschholz ce putea fi recunoscută de departe datorită masei întunecate a celor cinci copaci uriași, a dreptunghiului străbătut de brazde de iarbă cu iazurile ce strălucea ca oglinda, cu înalta clădire a scolii, cu administrația, cu sătucul, cu vestita dumbravă Eschen. Cei doi tineri stătură locului și priviră în jos; priveliștea aceasta dragă, care stăruie în amintirea unora dintre noi pe vremea aceea nu se deosebea prea mult de cea de astăzi, deoarece, după marele incendiu, clădirile au fost reconstruite aproape aidoma, iar dintre cei cinci copaci înalți trei au supraviețuit pârjolului. Băieții își priveau deci de departe școala, patria lor de ani de zile, de la care aveau să-și ia în curând rămas bun, și amândoi își simțiră inima înduioșată de priveliște.
― Cred, spuse însoțitorul lui Josef, că niciodată încă n-am văzut bine cât e de frumoasă. Ei, da, asta poate fiindcă o văd pentru prima oară ca pe un loc pe care am să-l părăsesc și de la care am să-mi iau adio.
― Așa e, zise Knecht, ai dreptate, și eu simt la fel. Dar chiar dacă vom pleca de-aici, nu vom părăsi propriu-zis și cu adevărat Eschholzul. Cu adevărat l-au părăsit cei ce-au plecat pentru totdeauna, ca de exemplu acel Otto care știa să facă atât de minunate versuri glumețe în latinește, sau bietul nostru Charlemagne, care putea să înoate atât de mult pe sub apă, și ceilalți. Ei și-au luat într-adevăr adio și s-au despărțit. De mult nu m-am mai gândit la ei, acum mi-au venit din nou în minte. Să nu râzi de mine, dar acești dezertori au totuși pentru mine ceva impunător, după cum apostatul înger Lucifer îmi apare învestit cu o anume măreție. Probabil că au săvârșit o greșeală, mai mult chiar, e neîndoielnic că au greșit, dar cu toate acestea ei au făptuit ceva, au realizat ceva, au cutezat un salt, pentru asta îți trebuie curaj. Noi, ceilalți, am fost sârguincioși, am avut răbdare, ne-am purtat fredonabil, dar de făptuit n-am făptuit nimic, n-am făcut nici un salt!
― Nu știu, fu de părere celălalt, dacă vreunul dintre ei a făptuit sau a cutezat ceva; pur și simplu au trândăvit, până f când li s-a dat răvaș de drum. Dar poate că nu pricep eu bine. Ce-nțelegi tu prin salt?
― Înțeleg să poți să te desprinzi, să faci ceva serios, adică, ce mai ― să sări! N-aș dori să fac un salt înapoi în fosta mea patrie și în viața mea dinainte, nu mă atrag, "aproape că le-am uitat. Dar îmi doresc asta: odată, când va veni ceasul și va fi necesar, să pot și eu să mă desprind și să fac un salt, nu înapoi, într-o existență mai limitată, ci înainte și mai sus.
― Păi vezi, acum asta vom și face. Eschholz a fost o treaptă, următoarea va fi mai înaltă, iar în cele din urmă ne așteaptă Ordinul.
― Da, dar eu m-am referit la altceva. Hai să ne continuăm drumul, amice, e frumos să bați potecile, am să-mi recapăt voia bună. Prea ne-a copleșit melancolia.
Cu această dispoziție sufletească și cu aceste cuvinte, pe care le cunoaștem din însemnările acelui coleg, se și anunța epoca furtunoasă a tinereții lui Knecht.
După două zile de călătorie pe jos, băieții au ajuns la locul de reședință din acea vreme a maestrului muzicii, Monteport, așezare aflată la altitudine, unde maestrul tocmai ținea un curs pentru dirijori. Colegul lui Knecht fu găzduit în casa de oaspeți, în timp ce el însuși obținu o chilioară în locuința magistrului. Nici nu apucase bine să-și desfacă rucsacul și să se spele, când gazda lui se și arătă. Venerabilul bărbat îi strânse tânărului mâna, se așeză cu un ușor suspin pe un scaun, închise pentru câteva clipe ochii, așa cum o făcea când era foarte obosit, apoi spuse cu o privire prietenoasă:
― Iartă-mă, nu sunt deloc o gazdă bună. Ai sosit după o călătorie pe jos și trebuie să fii trudit; cinstit vorbind sunt și eu, ziua mea e cam supra încărcată, dar dacă nu te doboară prea rău somnul, as vrea să te iau chiar acum pentru un ceas în odaia mea. Poți rămâne aici două zile, mâine îl poți pofti la mine la masă și pe însoțitorul tău, dar din păcate mult timp nu-ți pot dărui, de aceea trebuie să vedem cum s-o scoatem la capăt în cele câteva ore de câte am nevoie pentru tine. începem așadar numaidecât, nu?
Îl conduse pe Knecht într-o chilie mare, cu tavanul boltit, în care nu exista alt mobilier decât un pian vechi și două scaune. Se așezară amândoi.
― Îîn curând vei urca pe o nouă treaptă, spuse maestrul. Acolo vei învăța fel de fel de lucruri noi, printre ele sunt și multe agreabile, ai să începi să guști câte puțin și din jocul cu mărgele de sticlă. Toate astea sunt frumoase și își au însemnătatea lor, dar altceva e mult mai important decât toate celelalte; ai să înveți să meditezi. Aparent toți o învață, dar e preferabil să nu cauți întotdeauna să vezi cum. De la tine doresc să înveți just și bine, tot atât de bine ca și muzica; restul vine de la sine. De aceea aș dori să-ți dau eu însumi primele două sau trei lecții, acesta a fost motivul pentru care te-am invitat aici. Așadar, astăzi, mâine și poimâine vom încerca să medităm câte o oră, și anume despre muzică. Vei căpăta acum un pahar cu lapte, ca să nu te tulbure setea și foamea, cina ni se va aduce abia mai târziu.
Bătu la ușă și fu adus un pahar cu lapte.
― Bea încet, încet, îi atrase atenția, nu te grăbi și nu vorbi în acest timp.
Knecht își bău laptele rece încet de tot; în fața lui ședea venerabilul bărbat și ținea din nou ochii închiși, chipul lui arăta foarte bătrân, dar prietenos, era plin de pace, zâmbea în sine, ca și când ar fi coborât în propriile-i gânduri precum un om frânt de oboseală își vâră picioarele în apă. Din ființa lui izvora calmul. Knecht simți asta, și calmul se înstăpâni și în sufletul său.
Acum magistrul se răsuci pe scaun și puse mâinile pe clapele pianului. Cântă o temă și o dezvoltă mai departe cu variații; părea să fie o bucată de un maestru italian. Ii indică oaspetelui său să-și reprezinte desfășurarea acestei bucăți muzicale ca pe un dans, ca pe o seriere întreruptă de exerciții de echilibristică, o succesiune de pași mai mici sau mai mari pornind din centrul unei axe de simetrie, și să nu fie atent la nimic altceva decât la figura pe care o desenau acești pași. O măsura încă o dată, apoi medita în tăcere la ea, o cântă iar și rămase liniștit de tot, cu mâinile pe genunchi, cu ochii pe jumătate închiși, fără nici o mișcare, repetând muzica în el însuși și contemplând-o. învățăcelul o auzea și el răsunând în interior, vedea parcă aievea în fața lui fragmente de portative, vedea ceva care se mișca, pășea, dansa și plutea, încerca să recunoască mișcarea și s-o descifreze, întocmai cum ar fi urmărit curbele unui zbor de pasăre.
Totul se încurca și se pierdea, trebuia s-o ia de la capăt, o clipă puterea de concentrare îl părăsea, plutea în gol, se uita încurcat în juru-i și zărea chipul scufundat în liniște al maestrului plutind palid în amurg, se regăsea în acel spațiu spiritual din care alunecase afară, auzea din nou muzica răsunând în el, o vedea pășind acolo, o vedea trasându-și linia mișcării, vedea și medita la pașii de dans ai celor nevăzute...
I se păru că a trecut timp îndelungat, când alunecă din nou în afara spațiului interior, când simți iar scaunul sub el, pardoseala de lespezi acoperită cu rogojini, lumina aproape stinsă a amurgului dincolo de ferestre, își dădu seama că îl privește cineva, ridică ochii și întâlni privirea maestrului muzicii care-l cerceta cu atenție. Maestrul înclină capul ușor de tot, încât mișcarea ar fi putut trece aproape neobservată, cântă pianissimo, cu un deget, ultima variațiune a melodiei italiene și se ridică.
― Rămâi aici, spuse el, am să mă întorc. Caută încă o dată muzica în tine însuți, fii atent la figură! Dar nu te constrânge, nu-i decât un joc. Dacă între timp ai să adormi, nu face nimic.
Bătrânul ieși; îl mai aștepta încă o îndatorire, rămasă din această zi prea plină, o muncă nu ușoară și plăcută, una pe care nu și-ar fi dorit-o. Printre cei ce urmau cursul de dirijori se găsea un bărbat dotat, dar vanitos și arogant, cu care trebuia să mai stea de vorbă, să-i reproșeze necuviințele, să-i dovedească lipsa de dreptate, să se arate față de el plin de grijă, dar să-și vădească și superioritatea, să-l trateze cu dragoste, dar și cu autoritate. Bătrânul suspină. Nu se mai pune o dată pentru totdeauna ordine, nu se mai termină cu extirparea greșelilor bine știute! Mereu și mereu trebuie să fie combătute aceleași greșeli, trebuie smulse aceleași buruieni! Talentul fără caracter, virtuozitatea fără respectul față de ierarhie, care au dominat viața muzicală odinioară, în epoca foiletonistică, și care, smulse din rădăcini și lichidate în timpul Renașterii muzicale, au și început să lăstărească din nou și să dea muguri.
Când se întoarse de la treburile sale ca să ia cina împreună cu Josef, îl găsi liniștit dar mulțumit, eliberat cu totul de oboseala de mai înainte.
― A fost foarte frumos, spuse băiatul visător. Muzica a pierit cu totul pentru mine, s-a transformat.
― Las-o să vibreze mai departe în tine, zise maestrul și îl conduse într-o mică încăpere, unde fusese pregătită b masă cu pâine și fructe.
Mâncară, iar maestrul îl invită să participe a doua zi la o parte din cursul pentru dirijori. Mai înainte de a se retrage și de a-și conduce oaspetele în chilia Iui, îl sfătui:
― În timp ce meditai, ai văzut ceva, muzica ți-a apărut sub forma unei figuri, încearcă, dacă-ți face plăcere, s-o schițezi pe hârtie.
În chilia sa, Knecht găsi pe masă o coală de hârtie și creioane, iar mai înainte de a se dedica odihnei încercă să deseneze figura în care se transformase, pentru el, muzica. Trase o linie și, pornind de la această linie, alte linii laterale, scurte, oblice, cu capetele îndepărtate spre exterior și așezate la intervale ritmice; schița îi amintea întrucâtva așezarea frunzelor pe o ramură de copac. Ceea ce rezultase nu-l mulțumea, dar îi făcu plăcere sa încerce iar și iar, până când în cele din urmă încovoie linia în joacă, trasând un cerc, din care liniile laterale porneau radial în afară, întocmai ca florile din cercul unei cununi. Apoi se vârî în pat și adormi numaidecât. în vis se pomeni din nou pe culmea rotunjită de deasupra pădurilor, unde făcuse în ajun popas cu camaradul său, și văzu zăcând în vale iubitul Eschholz; iar în timp ce privea într-acolo, dreptunghiul scolii se rotunji în forma unui oval, apoi a unui cerc, ca o cunună, și cununa începu să se rotească încet, se roti cu o iuțeală crescândă, se învârti în cele din urmă nebunește, până când plesni și zbură în bucăți ca niște stele sclipitoare.
După ce se trezi, nu-și mai aminti nimic, dar când, în timpul unei plimbări de dimineață, maestrul îl întrebă dacă nu cumva a visat ceva, avu impresia că a trăit în vis ceva rușinos sau tulburător, reflectă o clipă, își regăsi visul în amintire, îl povesti și fu uimit de naivitatea lui. Maestrul ascultă atent.
― Trebuie să dăm vreo atenție viselor? întrebă Josef. Pot fi ele explicate?
Maestrul îl privi în ochi și răspunse scurt:
― Trebuie să dăm atenție la orice, căci totul poate fi explicat.
După câțiva pași însă întrebă părintește:
― La ce școală ți-ar plăcea cel mai mult să te duci?
Acum Josef roși. Spuse repede și aproape în șoaptă:
― Cred că la Waldzell.
Maestrul aprobă cu o înclinare a capului.
― Mă gândeam eu. Cunoști desigur vechea zicală: Gignit autem artificiosam...
Cu obrajii încă roșii-gotcă, Rnecht duse până la capăt zicala cunoscută de toți elevii: Gignit autem artificiosam lusorum gentam Cella Silvestris. În traducere: Waldzell însă odrăslește micul popor artistic al jucătorilor cu mărgele de sticlă .
Bătrânul îl privi cu drag.
― Poate că aceasta-i calea ta, Josef. Tu știi că nu toată lumea e de acord cu jocul cu mărgele de sticlă. Adversarii lui spun că ar fi un surogat al artelor, iar jucătorii niște beletriști, că aceștia n-ar mai trebui considerați oameni cu preocupări spirituale propriu-zise, ci artiști diletanți care fantazează liber. Ai să vezi desigur tu însuți ce e adevărat din toate astea. Poate că tu însuți ți-ai făcut despre jocul cu mărgele de sticlă o părere prea bună și vei fi dezamăgit, poate tocmai dimpotrivă. Că jocul acesta este plin de pericole e adevărat. Tocmai de aceea ne e drag, pe căi lipsite de primejdii îi trimiți numai pe cei slabi. Nu trebuie să uiți însă niciodată ceea ce ți-am mai spus până acum de atâtea ori: hotărârea noastră este să recunoaștem contradicțiile ca îndreptățite, mai întâi în calitatea lor de contradicții, apoi însă ca poli ai unei unități. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește jocul cu mărgele de sticlă. Naturilor artistice le e drag acest joc, fiindcă, practicându-l, pot fantaza; specialiștii în științele exacte îl disprețuiesc ― ceea ce fac și unii muzicieni ― deoarece i-ar lipsi acel grad de precizie în disciplină, pe care-l pot atinge diversele ramuri ale științelor. Sigur, tu ai să cunoști aceste contradicții și ai să descoperi cu timpul că nu sunt contradicții obiective, ci subiective, că, de pildă, un artist înzestrat cu fantezie nu ocolește matematica sau logica pură fiindcă ar fi înțeles ceva din ele și ar avea ceva de spus împotriva lor, ci pentru că o înclinație instinctivă îl îndrumă
În altă direcție. Cu siguranță că după asemenea înclinații și adversități instinctive și imperative tu ai să recunoști sufletele mici. în realitate, adică în sufletele mari și în spiritele superioare, aceste pasiuni nu există. Fiecare dintre noi nu e decât un om, o experiență, o ființă aflată în drum spre ceva. Dar trebuie să se afle îndrum spre desăvârșire, să năzuiască spre centru, nu spre periferie. Þine minte: poți fi logician sau gramatic pur și totuși plin de fantezie și cu dragoste de muzică. Poți fi muzician sau jucător cu mărgele de sticlă și totuși plin de devotament față de norme și ordine. Omul la care ne gândim și pe care-l dorim, pe care ni-l propunem ca model ar putea să-și schimbe în fiecare zi știința sau arta cu oricare alta, ar face să strălucească în jocul cu mărgele de sticlă logica cea mai limpede și în gramatică fantezia cea mai creatoare. Așa ar trebui să fim, ar trebui ca în fiecare ceas să putem fi puși în alt post, fără să ne împotrivim și fără să cădem în derută.
― Cred că înțeleg, spuse Knecht. Dar cei care au preferințe și aversiuni atât de intense nu sunt pur și simplu naturile pasionale, în vreme ce ceilalți sunt naturile mai liniștite și mai blajine?
― Așa s-ar părea, și totuși nu este așa, râse maestrul. Ca să fii vrednic să faci orice și să fii îndreptățit pentru orice, îți trebuie cu siguranță nu un minus ca forță sufletească, avânt și căldură, ci un plus. Ceea ce numești tu pasiune, nu este forță sufletească, ci fricțiune între suflet și lumea exterioară. Acolo unde domnește pasiunea nu există un plus de forță în dorințe și năzuințe, ci doar orientarea spre un țel unic și fals, de aici atmosfera plină de tensiune și sufocantă. Cel ce-și îndrumă puterea de a dori, încordată la maximum către centru, spre adevărata existență, spre desăvârșire, acela pare mai potolit decât omul stăpânit de pasiuni, deoarece flacăra focului ce arde în el nu se vede întotdeauna, deoarece, de exemplu, în timpul unei dispute, nu strigă și nu gesticulează cu brațele. Dar îți spun: el trebuie să dogorească și să ardă!
― Ah, strigă Knecht, dacă am putea deveni știutori! Dacă ar exista o învățătură, ceva în care să putem crede! Toate se contrazic între ele, toate se ciocnesc, nimic nu e certitudine. Toate pot fi explicate așa și pot fi lămurite și altminteri, întreaga istorie universală poate fi tălmăcită ca o evoluție și un progres, și tot așa poți să vezi în ea doar decadență și nonsens.
Oare adevărul nu există? Nu există nici o învățătură adevărată și definitivă?
Maestrul nu-l auzise încă niciodată vorbind atât de tare.
Mai făcu câțiva pași, apoi spuse:
― Adevărul există, dragul meu! Dar „învățătura" pe care o râvnești, învățătura absolută, desăvârșită, singura care să te poată face înțelept, aceea nu există. Nu trebuie nicidecum să năzuiești către o învățătură desăvârșită, prietene, ci către propria ta desăvârșite. Dumnezeirea se află în tine însuți, nu în noțiuni și în cărți. Adevărul este trăit, nu predat ie la catedră. Fii gata de luptă, Josef Knecht, bag de seamă i ea a și început, în aceste zile, Josef avu prilejul să-l vadă pentru prima dată pe maestrul iubit în viața și în munca lui de toate zilele și fu cuprins de admirație, deși nu putea urmări decât o mică parte din activitatea zilnică a bătrânului. Cel mai mult însă maestrul îl câștigă prin aceea că îi purta atâta grijă, că îl invitase la el, că, în mijlocul ocupațiilor sale, bărbatul supraîncărcat de obligații și adesea cu înfățișarea așa de obosită îi dăruia ore întregi, și nu numai ore! Dacă introducerea în meditații îi făcuse o impresie atât de adâncă și durabilă, aceasta s-a datorat, cum avea să-și dea seama mai târziu, nu tehnicii deosebit de subtile și originale, ci numai persoanei, exemplului maestrului. Profesorii săi de mai târziu, care-l vor instrui în anii următori în arta meditației, i-au dat mai multe îndrumări, învățături mai exacte, l-au controlat mai riguros, i-au pus mai multe întrebări, s-au priceput să-l corijeze mai bine. Sigur de puterea sa asupra acestui tânăr, maestrul muzicii aproape că n-a rostit o vorbă, nu i-a dat aproape nici o indicație, se mulțumea de fapt să-i propună doar temele și să facă începutul prin propriu-i exemplu. Knecht vedea cum maestrul său arăta adesea atât de bătrân și dus pe gânduri, îl vedea scufundându-se în el însuși, cu ochii pe jumătate închiși, pentru ca mai apoi să-l poată învălui într-o privire atât de liniștită, de puternică, de senină și prietenoasă ― nimic n-ar fi reușit să-i dezvăluie mai convingător și mai intim calea spre izvoare, drumul de la neliniște la calm. Câte ceva din cele ce maestrul avea de spus în vorbe despre toate acestea, Knecht afla ocazional în timpul unei scurte plimbări sau la cină.
Mai știm că în acea vreme Knecht a căpătat de la magistru și câteva prime sugestii și îndrumări în ceea ce privește jocul cu mărgele de sticlă, dar nu ni s-a păstrat nici un cuvânt despre asta. Asupra lui Josef a făcut impresie și faptul că gazda sa și-a dat o oarecare osteneală ca însoțitorul său să nu aibă prea mult sentimentul că e o simplă anexă. La toate părea că se gândește acest maestru.
Scurta ședere la Monteport, cele trei ore de meditații, asistarea la cursul pentru dirijori, cele câteva convorbiri cu maestrul au însemnat foarte mult pentru Knecht; cu siguranță că bătrânul alesese momentul cel mai propice pentru scurta sa intervenție. Scopul principal al invitației fusese de a cuceri inima tânărului pentru meditație, dar nu mai puțin vizita însemnase în sine însăși o distincție, un semn că i se acorda atenție, că se așteaptă ceva de la el: era al doilea grad al chemării. I se îngăduise o privire în cercul intim; când unul dintre cei doisprezece maeștri îl chema atât de aproape de sine pe un elev de pe această treaptă, faptul nu era doar expresia unei bunăvoințe personale. Tot ceea ce întreprindea un maestru era mai mult decât o chestiune personală.
La plecare, cei doi elevi căpătară mici daruri, Josef un caiet cu preludii a două corale de Bach, camaradul său o elegantă ediție de buzunar a operei lui Horațiu. Când Knecht își luă rămas bun de la dânsul, maestrul îi spuse:
― În câteva zile vei afla la ce școală ai fost repartizat. Acolo am să vin mai rar decât la Eschholz, dar ne vom revedea poate și acolo, de voi fi sănătos. Dacă-ți va face plăcere, îmi poți scrie o dată pe an, mai ales despre progresul studiilor tale muzicale. Criticile la adresa profesorilor tăi nu-ți sunt interzise, dar pun prea puțin preț pe ele. Se așteaptă mult de la tine, nădăjduiesc că te vei arăta la înălțime. Castalia noastră nu trebuie să fie o simplă selecție, trebuie să fie înainte de toate o ierarhie, o construcție, în care fiecare piatră își capătă sensul numai de la întreg. Nu există nici un drum care să ducă în afara acestui întreg, iar cine urcă mai sus și capătă însărcinări mai mari nu obține mai multă libertate, ci mai multe răspunderi. La revedere, tânărul meu prieten, a fost o bucurie pentru mine că te-am avut aici.
Cei doi elevi porniră înapoi, tot pe jos, amândoi fură pe drum mai veseli și mai vorbăreți decât la venire, cele câteva zile în care trăiseră în altă atmosferă și în mijlocul altor imagini, contactul cu alte sfere de viață îi relaxaseră, îi făcuseră să se simtă mai desprinși de Eschholz, îi mai eliberaseră de apăsarea nostalgiei pricinuite de apropiata plecare și le dublase dorința de a trăi schimbarea și de a se avânta în viitor.
În timpul popasurilor făcute în pădure sau în defileurile abrupte ale ținutului Monteport, își scoaseră din buzunar flautele de lemn și cântară pe două voci câteva lieduri. Iar când ajunseră din nou pe înălțimea de deasupra Eschholzu-lui, de unde se deschidea priveliștea asupra instituției și copacilor, discuția pe care o purtaseră aici li se păru amândurora foarte îndepărtată în trecut, toate lucrurile căpătaseră acum altă înfățișare; nu-și adresară nici un cuvânt, le era întrucâtva rușine de simțămintele și vorbele de-atunci, care deveniseră atât de repede depășite și lipsite de sens.
La Eschholz aflară chiar a doua zi ce se hotărâse cu ei. Knecht fu repartizat la Waldzell.



WALDZELL

„Waldzell însă odrăslește micul popor artistic al jucătorilor cu mărgele de sticlă" ― spune vechea zicală despre această scoală vestită. Printre școlile castaliene de treapta a doua și a treia era cea mai artistică; adică, dacă la alte școli domina foarte explicit o anumită știință, ca de exemplu la Keuperheim filologia clasică, la Porta sistemul gândirii aristotelice și scolastice, la Planvaste matematica, la Waldzell, dimpotrivă, era cultivată tradițional o tendință spre universalitate și spre înfrățirea științei și artei, iar sim6olul suprem al acestor tendințe era jocul cu mărgele de sticlă. E adevărat, și aici, ca în toate celelalte școli, acesta nu era nicidecum predat oficial și ca o materie obligatorie; totuși, studiul particular al elevilor de la Waldzell îi era dedicat aproape exclusiv, apoi orășelul Waldzell mai era și sediul jocului oficial cu mărgele de sticlă și al instituțiilor sale; aici era celebra sală pentru jocurile festive, aici era uriașa arhivă a jocului cu funcționarii și bibliotecile sale, aici reședința lui ludi magister. Chiar dacă toate aceste instituții aveau o existență absolut de sine stătătoare și nu erau în nici un fel legate de școală, aici domnea totuși spiritul acelor instituții, iar în atmosfera locului plutea ceva din harul marilor jocuri oficiale.
Orășelul însuși era foarte mândru de faptul că adăpostea nu numai o scoală, ci și jocul; pe elevi, populația îi numea „studenți", iar pe cei ce studiau jocul cu mărgele de sticlă și pe oaspeții reaudiau vreun curs, luser, deformare a cuvântului lusores .
În rest, scoală de la Waldzell era cea mai mică dintre școlile castaliene, numărul elevilor abia depășea uneori șaizeci și cu siguranță că și faptul acesta îi conferea o notă deosebită și aristocratică, o făcea să apară ca ceva distins, ca elita cea mai restrânsă dinăuntrul elitei; de altfel, din această venerabilă scoală se ridicaseră în ultimele decenii mulți magiștri și toți maeștrii jocului cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, faima strălucită a scolii de la Waldzell nu era nicidecum scutită de contestări; ici și colo stăruia părerea că cei de la Waldzell nu sunt cu adevărat spirite luminate, ci doar niște încrezuți și un fel de prinți răsfățați care, în afară de jocul cu mărgele de sticlă, nu-s buni de nimic; când și când, în multe alte școli erau la modă vorbele de ocară și usturătoare la adresa waldzellienilor, dar tocmai ascuțimea acestor glume și critici arăta că existau motive de gelozie și invidie. Una peste alta, transferul la Waldzell egala cu p netăgăduită distincție; Josef Knecht știa și el asta și, deși nu era un vanitos în sensul vulgar al cuvântului, a primit totuși distincția cu o bucuroasă mândrie.
A ajuns la Waldzell împreună cu mai mulți camarazi, după o călătorie făcută pe jos; plin de cele mai mari speranțe și de zel, a intrat pe poarta de la sud, fiind numaidecât câștigat și fermecat de străvechiul orășel cafeniu și de clădirea foarte întinsă a fostei mănăstiri cisterciene , care adăpostea școala, îndată după gustarea ce li s-a servit la sosire în sala portarului, și mai înainte de a primi îmbrăcămintea ce se purta aici, a pornit-o la drum de unul singur, ca să-și cunoască noua patrie, a dat de potecuța spre rămășițele zidului de odinioară al orașului, în sus, peste râu, s-a oprit pe podul boltit și a ascultat vâjâitul apei la stăvilarul morii, a trecut pe lângă cimitir, pășind la vale pe aleea mărginită de tei, a văzut și a recunoscut dincolo de gardul înalt așa-numitul Vicus Lusorum , micul oraș deosebit al jucătorilor cu mărgele de sticlă: sala de festivități, arhiva, sălile de studiu, casele de oaspeți și locuințele profesorilor.
Din una dintre aceste case a văzut venind un bărbat îmbrăcat în vesmântul jucătorilor cu mărgele de sticlă și prin minte i-a trecut că acesta va fi fiind unul dintre legendarii lusores, poate chiar magister ludi însuși. Simțea intens vraja acestei atmosfere, totul i se părea aici bătrân, venerabil, sfințit, încărcat de tradiție; la Waldzell te aflai cu un pas mai aproape de centru decât la Eschholz. întorcându-se de pe domeniul jocului cu mărgele de sticlă, simți un alt farmec, poate mai puțin venerabil, dar tot așa de tulburător. Era micul oraș, bucățica de lume profană, cu forfota și negoțul său, cu câini și copii, cu iz de magazine și de ateliere meșteșugărești, cu târgoveți bărboși și femei durdulii așteptând dincolo de ușile prăvăliilor, cu copii care se jucau și chiuiau, cu fete care priveau sfidător. Multe îi reaminteau de îndepărtatele lumi prin care trecuse mai înainte, de Berolfingen; crezuse că uitase cu desăvârșire toate acestea. Acum însă, straturile adânci ale sufletului său dădeau răspuns la tot ce-l înconjura, la imagini, la sunete, la mirosuri. Se părea că aici îl aștepta o viață mai puțin liniștită, dar mai plină de culoare și mai bogată decât fusese aceea de la Eschholz.
Firește, școala era înainte de toate continuarea precisă a celei anterioare, chiar dacă se adăugau și câteva materii noi. Cu adevărat noi nu erau totuși aici decât exercițiile de meditație, și chiar și acestora le cunoscuse gustul, datorită lecțiilor date de maestrul muzicii. A abordat meditația cu voie bună, fără să vadă la început în ea mai mult decât un joc de agreabilă relaxare. Abia ceva mai târziu îi va recunoaște pe viu valoarea propriu-zisă și superioară, fapt asupra căruia vom stărui mai departe. Director al scolii de la Waldzell era Otto Zbinden, un bărbat original și întrucâtva temut, pe vremea aceea în vârstă de vreo șaizeci de ani; de mâna lui sunt scrise, cu trăsături caligrafice vădind un suflet pasionat, câteva din însemnările asupra elevului Josef Knecht, pe care le-am văzut. Totuși, cei ce-au trezit la început curiozitatea tânărului au fost mai puțin profesorii, cât colegii, îndeosebi cu doi dintre ei a întreținut însuflețite și variate relații prietenești și de confesiune reciprocă. Unul, de care s-a simțit legat încă din primele luni, Carlo Ferromonte (a răzbătut mai târziu până la al doilea rang în ierarhia organizației, devenind locțiitor al maestrului muzicii), era de aceeași vârstă cu Knecht; îi datorăm, între altele, o istorie despre stilul muzicii de lăută din secolul al șaisprezecelea.
În scoală i se spunea „Mâncătorul de orez" și era prețuit ca un plăcut camarad de joc; prietenia lui cu Josef a început prin discuții despre muzică și a dus la studii și exerciții comune, care au durat mai mulți ani și despre care suntem informați în parte de scrisorile, puține, dar bogate în conținut, adresate de Knecht maestrului muzicii, în prima sa scrisoare, Knecht îl numește pe Ferromonte „un specialist și un cunoscător în ale muzicii cu o ornamentică bogată, înflorituri, triluri etc."; cânta cu el Couperin, Purceii și alți maeștri de pe la 1700. în una dintre aceste scrisori, Knecht vorbește amănunțit despre aceste exerciții și despre această muzică, „În care, pe alocuri, mai fiecare notă e însoțită de înflorituri". „După ce ai bătut câteva ore-n șir ― continuă el ― numai duble apogiaturi , triluri și mordanți , degetele îți sunt ca încărcate cu electricitate."
În muzică a și făcut, de fapt, progrese, în al doilea și al treilea an petrecut la Waldzell, citea și cânta relativ curent partiturile, cheile, abreviațiile, basul cifrat , din toate secolele și stilurile și se familiarizase cu muzica occidentală, în măsura în care ni s-a păstrat, în acel mod deosebit care derivă din meșteșug și nu disprețuiește cultivarea plină de grijă a senzorialului și tehnicii, cu scopul de a pătrunde spiritul unei opere. Tocmai zelul său în sesizarea senzorialului, efortul lui de a descifra spiritul diferitelor stiluri muzicale din aspectul lor senzorial, din sonorități, din senzațiile auditive l-au împiedicat izbitor de multă vreme să se ocupe de pregătirea preliminară pentru jocul cu mărgele de sticlă. Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaște muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibrațiile și reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respirației, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile și farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii.
Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente și modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalități și a noi reguli sau interdicții în construcție și armonie rămân mereu simple gesturi și aspecte exterioare, la fel cum portul național și modele existente la diverse popoare nu sunt decât niște factori exteriori; dar, pentru a înțelege epocile și stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare și senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute și gustate imens prin simțuri. Facem muzică, oricum, cu mâinile și cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce știe să citească notele, dar nu și să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înțeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadență a muzicii ar rămâne absolut neînțelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului și a factorilor cantitativi asupra celui spiritual."
O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în așa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele inițieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârșitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, s-a plasat cu obstinație pe poziția drepturilor garantate celor din școală, îi va fi spus directorului: „Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, ați avea dreptul să mă admonestați, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru așa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun. Statutele sunt în sprijinul meu." Directorul Zbinden era destul de abil ca să nu insiste, dar l-a luat la ochi, firește, pe acest elev și probabil că l-a tratat multă vreme cu o rece severitate.
Această perioadă ciudată din viața de școlar a lui Knecht a durat mai mult de un an, poate cam un an și jumătate: note normale, dar nu strălucite, o retragere în sine liniștită și ― cum pare după incidentul cu directorul ― întrucâtva încăpățânată, nici un fel de prietenii însuflețite, ci numai această neobișnuit de pătimașă sârguință în a face muzică, paralel cu abținerea de la aproape toate materiile speciale, inclusiv jocul cu mărgele de sticlă. Câteva trăsături din acest portret de tânăr sunt fără îndoială semne ale pubertății; probabil că pe reprezentantele celuilalt sex, întâlnite întâmplâtor, le-a privit în această perioadă cu suspiciune, bănuim că ― asemenea multora dintre elevii de la Eschholz, care nu aveau surori acasă ― era sfios bine. Citise mult și îndeosebi filozofi germani: Leibniz, Kant și romanticii, dintre care Hegel exercita asupra lui cea mai mare atracție.
Va trebui acum să stăruim ceva mai amănunțit asupra celuilalt coleg, care a jucat un rol decisiv în viața lui Knecht la Waldzell, hospitantul Plinio Designori. Acesta era hospitant, adică urma cursurile școlilor de elită ca oaspete, fără intenția de a rămâne permanent în Provincia pedagogică și de a intra în Ordin. Asemenea hospitanți existau când și când, desigur destul de rar, căci autoritatea educativă n-a pus firește niciodată preț pe cultivarea unor școlari care, după scurgerea timpului petrecut în școlile de elită, intenționau să se întoarcă în casa părintească și în lume. Existau însă în tară câteva vechi familii aristocratice, care-și câștigaseră merite deosebite față de Castalia pe vremea ctitoririi acesteia și în sânul cărora se înstăpânise obiceiul, ce dăinuie încă și astăzi, de a încredința la răstimpuri școlilor de elită câte un fiu, ca să-și primească acolo, ca oaspete, educația, în cazul în care eradotat suficient pentru așa ceva; pentru cele câteva familii, dreptul acesta devenise o tradiție. Deși se supuneau în toate privințele acelorași reguli ca și ceilalți elevi ai școlilor de elită, acești hospitanți formau în comunitatea elevilor o excepție chiar și prin aceea că ei nu se înstrăinau de la un an la altul de patrie și familie, ci își petreceau acolo toate vacanțele și rămâneau mereu între colegii lor niște oaspeți și niște străini, întrucât își păstrau obiceiurile și modul de a gândi din patrie, îi așteptau casa părintească, o carieră profană, profesia și căsătoria, și numai rareori s-a întâmplat ca un asemenea elev oaspete să fie captivat de spiritul provinciei și, la sfârșit, să rămână totuși în Castalia, intrând în Ordin, cu consimțământul familiei. Mai mulți cunoscuți bărbați de stat din istoria țării noastre au fost în tinerețe elevi-oaspeți și au intervenit energic în favoarea școlilor de elită și a Ordinului, ori de câte ori opinia publică a luat o poziție critică față de acestea, dintr-un motiv sau altul.
Un asemenea hospitant era așadar Plinio Designori, pe care Josef Knecht, ceva mai mic decât el, l-a cunoscut la Waldzell. Era un tânăr foarte înzestrat, strălucitor mai ales în expuneri și dezbateri, un om înfocat și cam neliniștit, care-i făcea multe probleme directorului Zbânden, deoarece, deși ca elev se purta bine și nu oferea motive de dojana, nu se străduia de fel să-și uite poziția excepțională de hospitant, încadrându-se cât mâi desăvârșit posibil, ci dimpotrivă își afirma deschis și combativ concepția necastaliană și profană. N-a putut rămâne neobservat faptul că între cei doi elevi s-au statornicit relații deosebite: amândoi erau doldora de talent și se simțeau chemați, ceea ce îi înfrățea, dar în toate celelalte privințe se aflau în contradicție. Ar fi fost nevoie de un profesor înzestrat cu o înțelegere și o artă neobișnuit de mari, pentru a scoate din această împrejurare chintesența și a face mereu posibilă, după regulile dialectice, sinteza dintre contradicții și deasupra acestora. Directorului Zbinden nu i-ar fi lipsit darul și voința pentru așa ceva, nu făcea parte dintre profesori incomozi pentru genii, dar în cazul acesta îi lipsea premisa cea mai importantă: încrederea celor doi elevi. Plinio, care se complăcea în rolul de outsider și revoluționar, rămânea mereu în gardă față de director; cu Josef Knecht se întâmplase din păcate amintitul incident, din cauza studiilor sale particulare, așa că nici el nu ar fi fost receptiv pentru vreun sfat al lui Zbinden. Din fericire însă, exista maestrul muzicii. Lui i se adresă Knecht, cerându-i sprijinul și sfatul, iar bătrânul și înțeleptul muzician luă lucrurile în serios și conduse jocul cu măiestrie, precum vom vedea. Cel mai mare pericol și cea mai grea ispită din viața tânărului Knecht deveni o temă excelentă în mâinile maestrului, iar acesta se arătă la înălțimea ei. Istoria intimă a prieteniei și adversității dintre Josef și Plinio, sau muzica aceasta bazată pe două teme, sau jocul acesta dialectic dintre două spirite, a fost oarecum următoarea:
Mai întâi, cel ce l-a abordat pe partener și l-a atras spre el a fost, firește, Designori. Era nu numai cel mai vârstnic, nu numai un tânăr drăguț, focos și elocvent, ci, înainte de toate, urmi „din afară", un necastalian, unul ce aparținea lumii, un om cu tată și mamă, cu unchi, mătuși, frați și surori, unul pentru care Castalia, cu toate ale sale legi, tradiții și idealuri însemna doar o etapă, o bucată de drum, un popas temporar.
Pentru această pasăre rară, Castalia nu reprezenta lumea, pentru Designori Waldzell era o școală ca oricare alta, pentru el întoarcerea în „lume" nu constituia o rușine și o pedeapsă, pe el nu-l aștepta Ordinul, ci o carieră, căsătoria, politica, pe scurt acea „viață reală", a cărei mai bună cunoaștere reprezenta pentru toți castalienii o desfătare tăinuită, căci pentru castalieni „lumea" era același lucru ca odinioară pentru penitenți și monahi: ce-i drept, ceva de o valoare scăzută și interzis, dar nu mai puțin misterios, ispititor, fascinant. Iar Plinio nu făcea într-adevăr nici un secret din apartenența sa la lume, nu se rușina deloc din pricina acestei apartenențe, se mândrea cu ea. Cu o râvnă pe jumătate încă băiețească și din care-și făcea o poză, pe jumătate totuși conștientă și intenționată, el își afirma fățiș poziția deosebită și folosea orice prilej pentru a opune concepțiile și normele sale profane celor castaliene și pentru a le înfățișa ca mai bune, mai juste, mai firești, mai omenești. Făcând asta, opera mult cu referiri la „natura" și la „rațiunea omenească sănătoasă", pe care le opunea spiritului deformat și străin de viață ce domnea în școală, nu era zgârcit în lozinci și ridicări de ton, totuși deschis la minte și cu gust, nu se mulțumea cu provocări grosolane, ci respecta formele discuției în contradictoriu uzuale la Waldzell. Voia să apere „lumea" și viața naivă împotriva „spiritualității scolastice trufașe" din Castalia, dar voia să și arate că e în stare s-o facă folosind armele adversarului; în nici un caz n-ar fi dorit să apară ca un om necultivat, care umblă haihui, orb prin grădina de flori a educației spirituale.
Când și când, Knecht se aflase, retras, ca un spectator tăcut, dar atent, în câte o mică grupă de elevi, al cărei centru și orator era Designori. Curios, cu neliniște și teamă, îl auzise pe acest vorbitor criticând în fraze nimicitoare tot ceea ce în Castalia era socotit autoritate și lucru sacru, punând sub semnul îndoielii, considerând discutabile și luând în râs lucrurile în care el însuși credea. E drept, Knecht băgă de seamă că nu toți auditorii luau în serios multă vreme aceste fraze, unii le ascultau, vădit, pe jumătate batjocoritori, așa cum e ascultat un palavragiu de Mici, adesea auzea și replici, în care atacurile lui Plinio erau ironizate sau respinse cu seriozitate.
Mereu însă în jurul lui Plinio se aflau adunați câțiva camarazi, mereu acesta era în centrul atenției și, fie că se găsea sau nu un oponent, el își exercita întotdeauna forța de atracție și un fel de seducție. Și astfel, cu Josef s-a petrecut la fel ca și cu ceilalți care se grupau în jurul vioiului vorbitor, ascultându-i tiradele cu uimire sau cu râsete; în ciuda sentimentului de neliniște, chiar de teamă, care-l încerca ascultându-l pe Designori, se simțea atras de vorbele acestuia într-un mod ciudat, și nu numai pentru că ar fi fost amuzante, nu, i se părea că-l solicită și într-un chip serios. Nu pentru că în forul său intim ar fi fost de acord cu istețul vorbitor, dar iată că apărea o îndoială, de a cărei existență sau posibilitate era suficient numai să știi, ca să și începi să suferi. Mai întâi n-a fost o suferință chinuitoare, ci doar o emoție confuză și o neliniște, un simțământ rezultat dintr-un amestec de porniri puternice și o conștiință vinovată.
Trebuia să vină clipa, și a venit, când Designori avea să bage de seamă că printre ascultătorii săi se află unul pentru care cuvintele lui însemnau mai mult decât o distracție șocantă și satisfacerea plăcerii de a discuta în contradictoriu: un băiat blond, tăcut, frumușel și delicat, dar care părea cam timid și care se înroșea și dădea răspunsuri încurcate, scurte, atunci când i se adresa prietenește. Plinio înțelese că tânărul acesta era vădit atras de el de mâi multă vreme și se gândi să-l răsplătească și să-l cucerească definitiv printr-un gest amical: îl invită să-l viziteze într-o după-amiază în odaia lui. Dar băiatul cel timid și năzuros nu putea fi câștigat atât de ușor. Spre surprinderea lui, Plinio se văzu respins, Josef nu voi să stea de vorbă cu el și nu-i acceptă nici invitația; faptul acesta îl îmboldi și mai mult pe cel mai vârstnic, care din acea zi începu să stăruie în a și-l apropia pe tăcutul Knecht, mai întâi numai din amor propriu, apoi luând lucrurile în serios, deoarece simțea în persoana băiatului un partener, poate un viitor prieten, poate dimpotrivă, îl vedea pe Josef apărând mereu în preajma sa și-și dădea seama că îl ascultă cu cea mai mare atenție, însă timidul dădea înapoi îndată ce voia să se apropie de el.
Comportarea aceasta avea cauzele ei. Josef intuise de mult că din partea lui Plinio îl aștepta ceva important, poate ceva frumos, o lărgire a orizontului, o aprofundare a înțelegerii lucrurilor, o limpezire, poate, de asemenea, o ispită și un pericol, în orice caz ceva ce merita să fie luat în seamă.
El împărtăși primele îndoieli și porniri de critică, trezite de luările de cuvânt ale lui Plinio, prietenul său Ferromonte, dar acesta îl luă prea puțin în seamă, îl califică pe Plinio drept un închipuit și un ins ce-și dă aere, un individ la care n-are rost să-ți pleci urechea, apoi se adânci numaidecât din nou în exercițiile sale muzicale. Josef simțea că instanța căreia ar trebui să-și destăinuie îndoielile și neliniștile ar fi directorul, dar, de la micul conflict cu acesta, se simțea înstrăinat sufletește de el și evitase să mai aibă în vreun fel a face cu dânsul: acum se temea că nu-l va înțelege; mai mult încă, se temea că o convorbire în legătură cu rebelul Plinio ar fi interpretată în cele din urmă de director ca un fel de denunț. Aflat în această încurcătură, care devenea mereu mai penibilă datorită încercărilor prietenești de apropiere ale lui Plinio, se adresă protectorului și geniului său bun, maestrului muzicii, printr-o lungă scrisoare ce ni s-a păstrat, îi scrise între altele: „încă nu mi-e limpede dacă Plinio speră să câștige în mine un tovarăș de idei sau numai un partener de discuții. Nădăjduiesc că e vorba de cazul din urmă, căci a mă converti la concepțiile sale ar însemna să mă ademenească la necredință și să-mi distrugă viața, care acum a prins rădăcini în Castalia; nu am părinți și prieteni în lumea din afară, la care m-as putea întoarce, dacă într-adevăr aș dori vreodată s-o fac. Dar chiar dacă vorbele ireverențioase ale lui Plinio n-ar urmări nicidecum să mă convertească și să mă influențeze, totuși mă simt pus în încurcătură de ele. Căci, stimate maestre ca să fiu cât se poate de sincer cu dumneavoastră: în modul de a gândi al lui Plinio aflu ceva la care nu pot răspunde simplu printr-un nu, trezește în mine o voce foarte dispusă uneori să-i dea dreptate. Probabil că e vocea naturii, aflată într-o stridentă contradicție cu educația mea și cu concepțiile noastre curente. Atunci când Plinio îi numește pe profesorii și maeștrii noștri o castă preoțească, iar pe noi, elevii, o turmă de castrați ținuți sub tutelă ca niște copii, toate acestea sunt desigur niște vorbe grosolane și umflate, totuși ele conțin probabil un grăunte de adevăr, altminteri nu m-ar putea neliniști atât. Plinio e în stare să spună niște lucruri uimitoare, capabile să te ducă la deznădejde. De exemplu: jocul cu mărgele de sticlă e o reîntoarcere la epoca foiletonistică, o simplă joacă iresponsabilă cu literele, prin care am nimicit diversele limbaje ale artelor și ale științelor; el constă exclusiv din niște asociații și pune în joc doar niște analogii.
Sau: o dovadă a lipsei de valoare a întregii noastre formații și ținute spirituale se află în sterilitatea noastră resemnată. De pildă, spune el, noi analizăm legile și tehnicile tuturor stilurilor și perioadelor muzicii, dar nu producem nici un fel de muzică nouă. Citim și-i explicăm, zice el, pe Pindar sau pe Goethe, dar ne rușinăm să facem noi înșine versuri. Acestea sunt reproșuri pe care nu le pot lua în râs. Și totuși, nu sunt cele mai grave, nu sunt cele care mă rănesc cel mai mult. Rău e, de pildă, când spune că noi, castalienii, ducem o viață asemănătoare aceleia a păsărilor cântătoare crescute în colivii, fără să ne câștigăm pâinea, fără să cunoaștem nevoile și lupta pentru existență, fără să știm ceva și fără să vrem a ști ceva despre acea parte a omenirii pe munca și sărăcia căreia se bizuie existența noastră de lux." Scrisoarea se încheia cu vorbele: „Poate că, reverendissime, am abuzat de bunăvoința și bunătatea dumneavoastră și sunt gata să vă primesc mustrarea. Dojeniți-mă și porunciți-mi să mă pocăiesc, vă voi mulțumi pentru asta. Dar am cea mai mare nevoie de un sfat. Multă vreme n-aș mai putea face față actualei situații. Nu-mi stă în putere să-l ajut eu pe el, dându-i o orientare justă și rodnică, pentru asta sunt prea slab și lipsit de experiență, iar ceea ce-i mai rău este că nu mă pot destăinui domnului director, deși mi-ați cerut în termeni categorici s-o fac. De aceea v-am și necăjit cu un lucru care începe să devină pentru mine un greu impas."
Răspunsul scris negru pe alb al maestrului la acest strigăt de ajutor ar fi fost pentru noi un document de o valoare excepțională. Dar răspunsul a fost dat pe cale orală. Scurtă vreme după scrisoarea lui Knecht, magister musicae însuși a venit la Waldzell să prezideze un examen de muzică, iar în zilele șederii sale acolo i-a arătat micului său prieten cea mai mare grijă. Știm asta din povestirile de mai târziu ale lui Knecht. Maestrul n-a luat lucrurile ușor. A început prin a examina cu atenție notele obținute de Knecht la cursuri și, mai ales, studiile sale particulare, găsind că aceste studii sunt prea unilaterale, fapt care l-a determinat să-i dea dreptate directorului și să-i impună lui Knecht să recunoască și el aceasta, în ceea ce privește comportarea lui Knecht față de Designori, maestrul a dat indicații precise și nu a plecat mai înainte de a discuta și această problemă cu directorul Zbinden.
Consecința a fost nu numai o luptă cu aspect sportiv, am zice, între Designori și Knecht, o luptă remarcabilă și de neuitat pentru participanți, ci și stabilirea de relații cu totul noi între Josef și director. Ca și mai înainte, n-au fost relații cordiale, stimulate de tainice resorturi intime, ca acelea cu maestrul muzicii, însă clare și eliberate de încordare.
Rolul ce i-a revenit acum lui Knecht i-a decis viața pentru multă vreme. I s-a îngăduit să accepte prietenia lui Designori, să se expună influenței și atacurilor acestuia, fără amestecul sau supravegherea profesorilor, însărcinarea pe care i-o dăduse mentorul său era însă de a apăra Castalia împotriva celui ce o critica și de a ridica până la nivelul cel mai înalt contradicția dintre cele două concepții; între altele, aceasta însemna că Josef trebuia să-și însușească stăruitor principiile orânduielilor ce domneau în Castalia și în Ordin și să și le reîmprospăteze necontenit. Disputele dintre cei doi adversari, legați prin relații de prietenie, ajunseră în curând vestite; elevii se înghesuiau să le asculte. Tonul agresiv și ironic al lui Designori deveni mai rafinat, formulările sale mai riguroase și mai pline de răspundere, critica sa mai la obiect. Până acum, cel căruia i se arătase preferință în această luptă fusese Plinio; acesta venea din „lume", avea experiența ei, îi cunoștea metodele, mijloacele de atac și ceva din lipsa ei de scrupule, din convorbirile cu adulții de acasă, știa tot ceea ce lumea reproșa Castaliei. Acum, replicile lui Knecht îl siliră să-și dea seama că într-adevăr cunoștea lumea destul de bine, mai bine decât oricare dintre castalieni, dar nu cunoștea nicidecum la fel de bine Castalia și spiritul ei ca aceia ce erau aici la ei acasă și pentru care Castalia reprezenta patria și soarta. El se deprinse să priceapă și, treptat, să admită că aici e un oaspete, nu un băștinaș, că nu numai în lumea din afară, ci și aici, în Provincia pedagogică, există experiențe și lucruri de la sine înțelese, statornicite de veacuri, că și aici există o tradiție, chiar și o „natură" pe care o cunoștea numai parțial și asupra cerințelor căreia fusese făcut atent acum de către partenerul său în discuții, Josef Knecht. Acesta, la rându-i, pentru a face față rolului său de apologet, era nevoit să-și însușească mereu mai clar, mai intim și mai conștient, cu ajutorul studiului, meditației și autodisciplinei, tot ceea ce trebuia să apere, în ceea ce privește retorica, cel ce-și păstră superioritatea era Designori; în afară de natura sa înfocată și orgolioasă îi venea în ajutor o anumită școală a lumii și capacitatea de a mânui ironia; se pricepea, mai ales, ca și atunci când era înfrânt să se gândească la auditori și să-și asigure o retragere demnă sau măcar hâtră, în vreme ce Knecht, strâns cu ușa de adversar, spunea cam așa: „La asta trebuie să mă mai gândesc, Plinio. Așteaptă câteva zile, am să-ți reamintesc eu de lucrul acesta."
Dacă relațiile dintre cei doi luaseră o formă demnă, ba chiar ajunseseră pentru partenerii și auditorii disputei un element de care viața școlărească de la Waldzell nu s-ar mai fi putut dispensa pe atunci, pentru Knecht impasul și conflictul nu deveniseră deloc mai ușoare. Stimulat de marea încredere și răspunderea ce i se acordaseră, el a făcut față sarcinii date și faptul că a reușit fără prejudicii vădite constituie dovezi ale forței și calităților remarcabile ale naturii sale. în tăcere, a avut însă mult de suferit. Acceptând amiciția lui Plinio, și-a deschis sufletul nu numai pentru camaradul victorios și spiritual, pentru acest Plinio priceput în ale lumii și în ale oratoriei, ci, nu mai puțin, și pentru lumea străină pe care o reprezenta prietenul și adversarul său, pe care el o cunoștea sau numai o bănuia din chipul, cuvintele și gesturile acestuia ― acea așa-numită lume „reală", în care existau mame și copii plini de gingășie, oameni flămânzi și cocioabe mizere, ziare și bătălii electorale, o lume primitivă și în același timp rafinată; în ea se întorcea Plinio în toate vacanțele pentru a-și vizita părinții și frații, pentru a face curte fetelor, pentru a lua parte la adunări muncitorești sau a fi oaspete al unor cluburi distinse, în timp ce el, Knecht, rămânea în Castalia. făcea excursii și înota cu camarazii, exersa câte un ricercar de Froberger sau îl citea pe Hegel.
Compoziție de factură polifonică, constituită din câteva secțiuni, fiecare cu tema sa, cântate fără întrerupere. Tema e preluată rând pe rând de instrumente, ca și când acestea ar căuta-o. Ricercarul a apărut în secolul al XIV-lea și a fost destinat inițial unui singur instrument (lăută, orgă, clavecin).
Pentru Josef nu era o problemă faptul că aparține Castaliei și că duce de drept viața castaliană, o viață fără familie, fără cine știe ce distracții nemaipomenite, o viață fără ziare, dar și fără mizerie și foamete ― de altfel nici Plinio, care era în stare să le impute cu atâta înverșunare elevilor de elită viața lor de trântori, nu flămânzise niciodată până atunci și nici nu-și câștigase singur pâinea. Nu, acea lume a lui Plinio nu era cea mai bună și cea mai dreaptă. Dar ea exista, era în ființă și, așa cum știa din istoria universală, existase întotdeauna și fusese întotdeauna la fel ca astăzi, iar multe popoare nici nu cunoscuseră altă viață, nu avuseseră habar de școli de elită și provincii pedagogice, de Ordin, maeștri și jocul cu mărgele de sticlă. Marea majoritate a oamenilor de pe întreg pământul trăia altfel decât se trăia în Castalia, o viață mai simplă, mai primitivă, mai plină de primejdii, mai puțin pusă la adăpost și mai lipsită de orânduială. Iar această lume primitivă era înnăscută fiecărui om, simțeai ceva din ea în propria-ți inimă, un fel de curiozitate, de nostalgie, de compasiune față de ea. Erai dator să fii echitabil cu ea, să-i asiguri în inima ta un anumit drept de cetățenie și, cu toate acestea, să nu recazi în imperiul ei. Căci, alături și deasupra acestei lumi, exista o a doua, cea castaliană, cea spirituală, o lume artificială, în cea mai bună ordine, pusă mai la adăpost, dar care impunea o supraveghere și exerciții permanente, o ierarhie. Calea cea dreaptă era să slujești Castalia, fără ca totuși să nedreptățești sau chiar să disprețuiești cealaltă lume, fără să tragi cu coada ochiului spre ea, împins de dorințe și nostalgii tulburi. Căci mica lume castaliană o slujea pe cea mare, îi dădea profesori, cărți, metode, se îngrijea de păstrarea purității funcțiunilor spirituale și a moralei, își ținea porțile deschise ca școală și adăpost pentru acel mic număr de oameni al căror destin părea să fie acela de a-și pune viața în slujba spiritului și a adevărului. De ce oare cele două lumi nu trăiau aparent în armonie frățească, alături și întrepătrunzându-se, de ce nu puteai să le cuprinzi și să le unești pe amândouă în sufletul tău?
O dată, una din rarele vizite ale maestrului muzicii pică într-un moment când Josef, obosit și epuizat de sarcina lui, se trudea din greu să mențină echilibrul.
Maestrul fu în măsură să înțeleagă situația din cele câteva aluzii ale tânărului, dar o pricepu încă mai limpede din înfățișarea lui extrem de încordată, din privirile lui neliniștite, din comportamentul său cam agitat, îl sondă prin câteva întrebări, se izbi de reticențe și de un fel de aversiune, renunță la întrebări și, serios îngrijorat, îl luă cu dânsul într-o cameră de exerciții sub pretextul că vrea să-i împărtășească o mică descoperire muzicală, îi ceru să aducă și să acordeze un clavicord și-l încâlci atâta într-un privatissimum despre apariția formei sonatei, până când elevul își uită în oarecare măsură impasul, se lasă antrenat și-i ascultă plin de recunoștință și destins cuvintele și cântecul. Răbdător, bătrânul nu făcu economie cu timpul, străduindu-se astfel să-i inculce disponibilitatea și receptivitatea care-i lipsiseră. Iar când efortul îi fu încununat de succes, când ajunse la sfârșitul prelegerii sale și termină de cântat o sonată de Gabrieli , se ridică în picioare, începu să se plimbe de colo până colo prin mica încăpere, povestind:
― Sonata aceasta m-a preocupat odată foarte mult, cu mulți ani în urmă. Era încă pe vremea anilor mei de studiu liber, mai înainte de a fi numit profesor, apoi maestru al muzicii. Pe vremea aceea aveam ambiția să scriu o istorie a sonatei privite din puncte de vedere noi, dar veni o clipă în care nu numai că nu mai avansam deloc, ci începui să mă îndoiesc din ce în ce mai mult că aceste cercetări muzicale și istorice ar avea vreo valoare, că ar fi într-adevăr mai mult decât o simplă joacă de pierde-vară și un surogat ieftin de activitate spirituală și artistică menit să ia locul vieții de adevărată trăire. Pe scurt, aveam de înfruntat una din acele crize, când studiul, strădania spirituală, tot ceea ce aparține în general spiritului devine pentru noi îndoielnic și fără valoare, când suntem înclinați să invidiem orice țăran de la coarnele plugului, orice pereche de îndrăgostiți zăriți în amurg, ba chiar orice pasăre ce cântă în copac și orice greiere ce țopăie în iarba verii, deoarece ni se pare că toate acestea duc un trai așa de firesc, de plenar și de fericit, iar despre impasurile, asprimile, pericolele și suferințele vieții lor noi nu știm nimic, în două vorbe, îmi cam pierdusem echilibrul, era o situație nu prea plăcută și destul de greu suportabilă.
Vânturam în minte cele mai bizare posibilități de fugă și eliberare, mă gândeam să plec în lume ca muzicant, să cânt pentru dansatori pe la nunți, iar dacă, așa cum se întâmplă în vechile romane, ar fi apărut un agent de recrutare străin și m-ar fi poftit să îmbrac o uniformă pentru a urma indiferent ce trupă în indiferent ce război, m-aș fi dus cu el. Așa cum se întâmplă de obicei adesea în asemenea situații, s-a întâmplat și cu mine: mi-am pierdut în așa măsură stăpânirea de sine, încât nu mă mai puteam descurca singur și aveam nevoie de un ajutor.
Rămase locului o clipă și râse. Apoi continuă:
― Firește, așa cum prevede regulamentul, aveam un îndrumător pentru studii și, firește, ar fi fost rezonabil și just și de a mea datorie să-i cer sfatul. Numai că lucrurile stau așa, Josef: tocmai atunci când te-ai împotmolit în dificultăți și te-ai abătut de pe drumul cel bun și ai cel mai mult nevoie de o corectare, tocmai atunci simți cea mai mare repulsie față de o revenire pe drumul normal și față de corectarea normală, îndrumătorul studiilor mele nu fusese satisfăcut de rezultatele pe care le obținusem în ultimul trimestru, îmi făcuse reproșuri serioase, eu însă credeam că mă aflu pe cale de a ajunge la noi descoperiri sau înțelesuri, așa că-i luasem oarecum în nume de rău reproșurile. Pe scurt, nu m-aș fi dus la el, nu m-aș fi umilit și nu aș fi convenit că are dreptate. Nu voiam să mă destăinuiesc nici camarazilor, dar în vecinătatea mea se afla un om original, pe care-l cunoșteam numai din vedere și din auzite, un savant în cultura sanscrită, poreclit „Yogin". într-un moment, în care starea mea devenise peste măsură de insuportabilă, m-am dus la bărbatul acesta, de a cărui înfățișare solitară și cam stranie făcusem haz tot atât de mult pe cât și o admirasem în taină. L-am căutat în chilia lui, voiam să-i vorbesc, dar l-am găsit adâncit în sine însuși, ședea în poziția rituală indiană și era inabordabil, plutea surâzând ușor într-o desăvârșită înstrăinare de lume, nu puteam face altceva decât să rămân la ușă și să aștept până când va reveni din adâncimile în care se scufundase.
A durat foarte mult, a durat o oră, două ore, în cele din urmă m-a biruit oboseala și m-am lăsat să alunec pe podea; am rămas stând așa, rezemat de zid și am așteptat mai departe. La sfârșit l-am văzut pe bărbatul acela trezindu-se încet, și-a mișcat puțin capul, și-a îndreptat umerii, și-a desfăcut picioarele încrucișate și, în timp ce se pregătea să se ridice, privirile i-au căzut pe mine. „Ce vrei?" m-a întrebat. M-am sculat în picioare și am răspuns, fără să stau pe gânduri și fără să știu prea bine ce spun: „Sonatele lui Andrea Gabrieli". S-a ridicat de jos, m-a pus să stau pe singurul lui scaun, s-a așezat pe muchia mesei și mi-a spus: „Gabrieli? Ce ți-a făcut cu sonetele lui?" Am început să-i istorisesc ce mi se întâmplase, să mă spovedesc ce-i cu mine. Mi-a pus întrebări, cu o minuție ce mi s-a părut pedantă, despre povestea mea, despre studiile asupra lui Gabrieli și a senatei, voia să știe: când mă trezeam de dimineață, cât de mult citeam, cât timp dedicam exercițiilor muzicale, la ce oră mâncam și mă duceam la culcare. Mă încredințasem lui, ba chiar dădusem buzna peste el, trebuia să-i suport întrebările și să-i răspund, dar aceste întrebări mă făceau să mă jenez, pătrundeau mereu mai necruțător spre amănunte, viața mea spirituală și morală din ultimele săptămâni și luni fu astfel temeinic analizată. Apoi Yogin tăcu brusc, iar cum mintea mea nu se limpezise nici atunci, el ridică din umeri și spuse: „Nu vezi și singur unde e greșeala?" Nu, nu reușeam s-o văd. El recapitula retrospectiv, uimitor de exact, tot ceea ce aflase de la mine prin întrebările pe care mi le pusese, până la primele semne de oboseală, de dezgust și de stingere a interesului față de cele spirituale, apoi îmi atrase atenția că aceasta se poate întâmpla numai unui tânăr studios ce-a scăpat din mână hățurile autodisciplinei și că a sosit pentru mine ceasul al doisprezecelea, când trebuie să-mi regăsesc, cu un ajutor din afară, autocontrolul pierdut și să redevin stăpân pe propriile mele forțe. Dacă îmi luasem libertatea, îmi mai atrase el atenția, să renunț la exercițiile regulate de meditație, trebuia ca, cel puțin la cele dintâi consecințe păgubitoare, să-mi reamintesc de această omisiune și să îndrept lucrurile. Și avea întru totul dreptate. Nu numai că neglijasem multă vreme meditațiile, n-avusesem timp, fusesem mereu lipsit de chef și risipit sau prea preocupat și interesat de studii, dar cu timpul îmi pierdusem total conștiința îndelungatului păcat al neglijenței și abia acum, când eram în pragul naufragiului și al deznădejdei, trebuia să mi-o reamintesc datorită altcuiva, într-adevăr, a fost nevoie să depun cele mai mari eforturi pentru a mă smulge de sub stăpânirea neglijenței, a trebuit să mă întorc la exercițiile școlărești și de începător în ale meditației, pentru a-mi însuși din nou, treptat, capacitatea de concentrare și de adâncire în mine însumi.
Maestrul își încheie plimbarea prin încăpere cu un suspin ușor și cu vorbele:
― Așa mi s-a întâmplat atunci, și astăzi încă mi-e oleacă rușine să vorbesc despre toate astea. Dar lucrurile stau așa, Josef: cu cât mai mult pretindem de la noi înșine sau cu cât mai mult cere de la noi sarcina ce ni s-a încredințat, cu atât mai vârtos trebuie să facem apel la izvorul de forțe al meditației, la mereu înnoita reconciliere dintre spirit și suflet. Și aș putea să-ți mai dau câteva exemple: cu cât mai mare este exigența pe care ne-o impune o sarcină, când stimulându-ne și înălțându-ne, când obosindu-ne și doborându-ne, cu atât mai lesne ni se poate întâmpla să neglijăm acest izvor, după cum aprofundarea într-o muncă intelectuală iscă lesne înclinația de a-ți neglija corpul și îngrijirea lui. Oamenii cu adevărat mari din istoria lumii fie că au știut să mediteze, fie că au descoperit empiric drumul spre ținta către care pe noi ne conduce meditația. Ceilalți, chiar cei mai înzestrați și cei mai viguroși, au eșuat și au fost învinși în cele din urmă deoarece sarcina lor sau visul lor ambițios a pus în așa măsură stăpânire pe ei, i-a posedat sau i-a făcut niște posedați într-atâta, încât și-au pierdut capacitatea de î se desprinde și distanța mereu de ceea ce reprezenta un interes pur actual. Ei, toate astea tu le știi, se învață încă de la primele exerciții. E un adevăr inexorabil. Cât de inexorabil este acest adevăr, îți dai seama atunci când ai rătăcit drumul.
Povestirea aceasta avu asupra lui Josef un efect atât de mare, încât el își dădu seama de pericolul în care se afla și își reluă exercițiile cu o reînnoită dăruire. Faptul că maestrul îi dezvăluise pentru prima dată o părticică din viața sa personală, din tinerețea și anii săi de studii a făcut asupra lui o puternică impresie; pentru întâia oară îi fu dat să înțeleagă că și un semizeu, un maestru a fost odată tânăr și a putut să rătăcească drumul. El primi cu recunoștință încrederea pe care venerabilul bărbat i-o arătase prin confesiunea făcută.
Puteai deci să te abați de pe calea cea bună, să obosești, să săvârșești greșeli, să încâlci prescripțiile, iar apoi să pui din nou capăt la toate acestea, să te regăsești și în cele din urmă să devii totuși un maestru. Josef ieși cu bine din criză.
În cei doi-trei ani cât dură la Waldzell prietenia dintre plinio și Knecht, școala asistă la spectacolul acestei prietenii, edificate pe contradicții, ca la o piesă de teatru, la care participau cu toții câte puțin, de la director până la cel mai mic dintre elevi! în Knecht și Designori se întruchipaseră cele două lumi, cele două principii; fiecare îl stimula pe celălalt, fiecare dispută devenea o întrecere festivă și un fel de reprezentație care-i interesa pe toți. Și după cum Plinio revenea cu forțe noi după fiecare vacanță și după fiecare contact cu pământul natal, tot astfel Josef se adapă cu puteri proaspete din fiecare meditație, din fiecare lectură, din fiecare exercițiu de introspecție, din fiecare reîntâlnire cu maestrul muzicii, devenea mereu mai apt să îndeplinească oficiul de reprezentant și avocat al Castaliei. Odată, copil încă, își trăise prima chemare. Acum o cunoscu pe a doua, iar anii aceștia îi făuriră și-i stanțară personalitatea de castalian desăvârșit. Absolvise de mult și primele cursuri despre jocul cu mărgele de sticlă, începând încă de pe atunci, să conceapă, în vacanțe și sub îndrumarea unui conducător de joc, jocuri proprii cu mărgele de sticlă, în această activitate descoperi el sursele cele mai fertile de bucurie și de destindere interioară; de pe vremea exercițiilor la clavecin și clavicord, pe care le făcuse cu Carlo Ferromonte și de care nu se mai sătura pe-atunci, nimic nu-i mai făcuse atât de bine, nu-l răcorise, fortificase, confirmase și fericise ca aceste prime zboruri în constelația jocului cu mărgele de sticlă.
Din chiar acești ani provin poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi și este de presupus că și aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea inițierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-și joace rolul ce i se încredințase și să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit așternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici și colo urme ale profundei zguduiri și crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influența lui Plinio.
În unele versuri răsună o profundă neliniște, o îndoială principială față de sine însuși și de sensul existenței sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administrației castaliene, constând în însuși faptul că a scris aceste poezii și le-a și arătat ocazional mai multor colegi. Căci dacă în general Castalia a renunțat la crearea unor opere de artă (chiar și creația muzicală e cunoscută și tolerată acolo numai în forma unor exerciții compoziționale riguros legate de aspectul stilistic), scrierea unor poezii se consideră drept lucrul cel mai absurd, cel mai ridicol și vrednic de batjocură. Aceste poezii nu sunt, așadar, o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivități și de o doză de curaj și obstinație pentru a scrie aceste versuri de confesiune.
Trebuie spus că, sub influența antagonistului său, Plinio Designori a trăit și el transformări și evoluții importante, și nu numai în sensul rafinării metodelor sale de luptă, în vremea anilor de scoală, ca prieten și adversar al lui Knecht, l-a văzut pe partenerul său dezvoltându-se, printr-un proces neîntrerupt de creștere ca un castalian exemplar, spiritul Provinciei l-a întâmpinat mereu mai vădit și mai viu în persoana prietenului său și, precum el însuși l-a contaminat pe acela, până la un anumit grad al fermentării, cu atmosfera lumii sale, tot astfel a și respirat aerul castalian și i-a receptat farmecul și influența, în ultimul an de scoală, după o dispută de două ore asupra idealurilor monarhismului și asupra pericolelor acestuia, pe care o desfășuraseră în prezența claselor superioare ale cursului dedicat jocului cu mărgele de sticlă, l-a poftit pe Knecht la o plimbare, în timpul căreia i-a făcut următoarea confesiune, pe care o cităm după o scrisoare a lui Ferromonte:
„Eu știu, firește, de mult, Josef, că tu nu ești piosul jucător cu mărgele de sticlă și sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziție expusă și fiecare dintre noi știe bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept și-și are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieții legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învățat să descoperi pericolele existente în viața firească și sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăți cum viața legată de natură, naivă, lipsită de educația spiritului se transformă într-o mlaștină, trebuind să ducă neapărat la animalitate și încă mai jos.
La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii și în cele din urmă stearpă e o viață așezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate și de fapt un fel de dușman al organizației voastre castaliene, un om pentru care studiile, exercițiile și jocurile voastre ar fi în fond numai niște mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greși, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ți mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă și mă ademenește ca fericirea însăși. Mai vreau să-ți mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinți, am avut cu tata o discuție explicativă anevoioasă la sfârșitul căreia am obținut îngăduința să rămân castalian și să intru în Ordin dacă, la sfârșitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorința și hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă și-a dat încuviințarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o știu de puțină vreme. O, nu pentru că nu aș mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuși. Mă voi întoarce între ai mei și voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica și mai departe câteva din exercițiile voastre și va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!"
Adânc mișcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăși prietenului său Ferromonte. în scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte:
„Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptățit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziția lume și spirit sau opoziția Plinio și Josef ― s-a sublimat într-un concert."
Când își încheie cursul școlar de patru ani și urma să se întoarcă acasă, Plinio prezentă directorului o scrisoare prin care tatăl său îl invita pe Josef Knecht să-și petreacă vacanța la ei.
Era o pretenție neobișnuită, învoirile pentru călătorii și pentru șederi temporare în afara Provinciei pedagogice, îndeosebi în vederea unor studii, nu erau rare de tot, totuși constituiau oricum o excepție și se dădeau studioșilor mai în vârstă și mai verificați, niciodată însă elevilor. Dar cum invitația venea din partea unei case și a unui bărbat ce se bucurau de o atât de mare considerație, directorul Zbinden o consideră destul de importantă casă n-o respingă el însuși, ci o supuse comitetului autorității educative, care răspunse îndată cu un categoric nu. Cei doi prieteni trebuiră să-și ia rămas bun unul de la altul.
― Vom face o nouă încercare mai târziu, spuse Plinio, o dată și o dată vom izbuti. Trebuie să vii într-o zi în casa tatălui meu și să-i cunoști pe ai mei, să vezi că și noi suntem oameni și nu doar niște lepădături de filfizoni și afaceriști. Ai să-mi lipsești mult. Și-acuma, Josef, vezi de-ajunge repede sus, în această complicată Castalie; ești cu adevărat foarte apt să devii membru al ierarhiei, dar, după părerea mea, ți se potrivește mai bine un rol de bonz decât de famulus , în ciuda numelui pe care-l porți, îți prezic un viitor mare, într-o zi vei deveni magistru și te vei număra printre excelențe. Josef îl privi cu tristețe.
― Bate-ți joc de mine! zise el, luptând cu emoția despărțirii. Eu nu sunt atât de ambițios ca tine, și dacă voi ajunge cândva într-o funcție, tu vei fi atunci de mult președinte sau primar, profesor universitar sau consilier federal. Adu-ți aminte cu prietenie de noi, Plinio, și de Castalia; nu te înstrăina cu totul de noi! Trebuie să existe și în lumea voastră oameni care să știe despre Castalia mai mult decât glumele ce se fac acolo pe socoteala noastră.
Își strânseră mâinile, iar Plinio plecă, în timpul ultimului an petrecut la Waldzell, în jurul lui Josef se înstăpâni o liniște deplină, funcția lui de persoană oarecum oficială, care îl scosese în prim-plan și-l istovise, încetase brusc; Castalia nu mai avea nevoie de nici un apărător. Timpul liber și-l dedică în cursul acestui an mai ales jocului cu mărgele de sticlă, care-l atrăgea din ce în ce mai mult. Un caiețel de notițe, datând din acea vreme, despre importanța și teoria jocului începe cu fraza: „în ansamblul ei, viața, atât cea spirituală cât și cea fizică, este un fenomen dinamic, din care jocul cu mărgele de sticlă cuprinde în fond numai latura estetică, anume o cuprinde preponderent în imaginea fenomenelor ritmice."




ANI DE STUDIU

Acum, Josef Knecht avea vreo douăzeci și patru de ani. O dată cu sfârșitul perioadei petrecute la Waldzell, se încheiase și școlaritatea lui și începură anii de studiu liber; cu excepția anilor fără griji trăiți de băiat la Eschholz, aceștia sunt fără îndoială cei mai senini și mai fericiți din viața lui. întotdeauna există un farmec proaspăt și o frumusețe mișcătoare în bucuria neîngrădită de a descoperi și cuceri lucruri noi, care-l încearcă pe un tânăr ieșit pentru prima dată de sub rigoarea disciplinei școlare și pornit spre orizontul nesfârșit al vieții spirituale, un tânăr netrădat de nici o iluzie, neîmpovărat încă de nici o îndoială atât de ceea ce privește capacitatea lui de a se dărui fără rezerve, cât și în ceea ce privește întinderea fără sfârșit a vieții spirituale. Pentru talentele de felul lui Josef Knecht, care nu sunt constrânse de o aptitudine dominantă să se concentreze de timpuriu asupra unei specialități, ci năzuie, conform alcătuirii lor, spre totalitate, sinteză și universalitate, primăvara aceasta a studiului liber este nu rareori o perioadă de fericire intensă, chiar de entuziasm; fără educația primită anterior în școlile de elită, fără igiena sufletească exercițiilor de meditație și fără controlul exercitat cu delicatețe de către autoritatea educativă, această libertate ar fi pentru asemenea talente un pericol grav și pentru multe dintre ele ar deveni fatală, așa cum s-a și întâmplat cu nenumărați oameni de mare talent în epocile anterioare orânduielii noastre, în secolele precastaliene. Uneori, în acele vremuri, pe la universități mișunau pur și simplu naturi faustiene, care se avântau cu toate pânzele sus pe întinsa mare a științelor și a libertății academice, trebuind să sufere toate naufragiile unui diletantism fără frâu; Faust însuși este prototipul diletantismului genial Și al tragismului acestuia.
În Castalia, libertatea spirituală a celor ce studiază este acum nesfârșit mai mare decât la universitățile din epocile mai vechi, deoarece posibilitățile de studiu aflate la dispoziție sunt mult mai vaste, apoi, în afară de aceasta, în Castalia lipsesc cu desăvârșire presiunile și limitările exercitate de rețineri materiale, ambiții, teamă, sărăcia părinților, grija pentru asigurarea existenței și a unei cariere și așa mai departe, în academiile, seminariile, bibliotecile, arhivele, laboratoarele Provinciei, fiecare studios se bucură de cea mai desăvârșită egalitate, în ceea ce privește originea și perspectivele sale; ierarhia se constituie numai pe baza aptitudinilor și calităților intelectuale și de caracter ale elevilor. Sub aspect material și spiritual, în Castalia lipsesc, dimpotrivă, cele mai multe dintre libertățile, tentațiile și pericolele cărora le cad victimă la universitățile profane numeroși tineri dotați; există și aici destule pericole, ispite demonice și ademeniri ― în ce loc s-ar putea mântui ființa umană de ele? ―, dar studentul castalian este scutit de anumite rătăciri, decepții și prăbușiri. Nu i se poate întâmpla să cadă pradă beției, nu-și poate pierde anii tinereții, ca anumite generații de studenți din epocile mai vechi, cu fanfaronade și cu practici de asociație secretă, nu face într-o bună zi descoperirea că certificatul său de absolvire a Universității a fost o greșeală și că abia în cursul anilor ulteriori de studiu se lovește de lacune ce nu mai pot fi umplute; de toate aceste neajunsuri îl apără orânduiala castaliană. Nu e mare nici pericolul de a se risipi datorită femeilor sau exceselor sportive, în privința femeilor, studentul castalian nu cunoaște nici căsătoria cu seducțiile și pericolele ei, nici falsa pudicitate din anumite epoci trecute, care, fie că-l con-strângeau pe student la o asceză sexuală, fie că-i lăsau la discreția unor femei mai mult sau mai puțin profesioniste cu plată și prostituate, întrucât castalianul nu se căsătorește, pentru el nu există nici vreo morală a dragostei orientată în direcția căsătoriei. Ne-având bani și avere personală, castalianul este străin și de comercializarea iubirii, în Provincie s-a statornicit obiceiul ca fetele cetățenilor să nu se mărite prea devreme, iar înainte de căsătorie studentul și învățatul li se par acestora foarte atrăgători ca iubiți; castalianul nu se interesează de familie și avere, este obișnuit să prețuiască cel puțin în mod egal calitățile intelectuale și pe cele vitale, are de cele mai multe ori fantezie și umor și, fiind lipsit de bani, e obligat să plătească mai mult decât alții cu însușirile lui personale.
Iubita unui student din Castalia nu-și pune întrebarea: mă va lua de soție? Nu, el nu se va căsători cu dânsa. E adevărat, s-a întâmplat și asta câteodată; când și când, s-a ivit cazul rar ca un student de elită să se întoarcă pe calea căsătoriei în lumea profană, renunțând la Castalia și la apartenența la Ordin. Dar aceste câteva cazuri de apostazie din istoria școlilor și a Ordinului aproape că nu joacă alt rol decât pe acela al unei curiozități.
După absolvirea școlilor pregătitoare, libertatea foștilor elevi de a-și alege un domeniu științific și de cercetare atinge într-adevăr un grad înalt, în măsura în care aptitudinile și interesele nu sunt de la început mai limitate, această libertate este îngrădită numai de obligația fiecărui student de a prezenta semestrial câte un plan de studii, a cărui realizare e supravegheată cu indulgență de către autorități. Pentru cei dotați cu aptitudini multilaterale și interesați de domenii diverse ― iar Knecht făcea parte dintre aceștia ― cei câțiva ani de studiu de la început au, datorită acestei largi libertăți, ceva minunat de ispititor și încântător. Tocmai acestor tineri cu preocupări multilaterale, evident cu condiția să nu se lase pe tânjeală, autoritatea le îngăduie o independență aproape paradiziacă; elevul poate să se orienteze după dorință în toate științele, să amestece cele mai diverse domenii de studiu, să se pasioneze în același timp după sase sau opt științe sau să se limiteze încă de la început la un număr restrâns; în afară de respectarea regulilor de viață morale, obligatorii pentru Provincie și Ordin, nu i se cere altceva decât o dovadă anuală cuprinzând indicarea prelegerilor audiate, a lecturilor și a activității în institute. Un control mai amănunțit și examinarea rezultatelor obținute se fac numai în cazul când studentul urmează cursuri și seminarii de specialitate, printre care se numără și acelea destinate jocului cu mărgele de sticlă, ca și conservatoarele de muzică; în cazul acesta, evident, fiecare student trebuie să se supună examenelor oficiale și să facă lucrările cerute de conducătorul seminarului, ceea ce e altminteri de la sine înțeles. Dar nimeni nu-l constrânge să urmeze aceste cursuri, el își poate petrece după pofta inimii semestre și ani întregi doar în biblioteci și te prelegeri. Acești studenți, care rămân multă vreme prizonieri ai unui singur domeniul științific, își amână astfel primirea în Ordin, dar se bucură de cea mai mare îngăduință, ba chiar sunt încurajați în incursiunile lor prin toate științele și domeniile de studiu posibile.
În afară de respectarea normelor morale, nu li se pretinde altceva decât redactarea anuală a unei biografii. Acestui obicei vechi și adesea luat în râs îi datorăm faptul că suntem în posesia a trei biografii ale lui Knecht scrise în anii săi de studiu, în căzui acestor materiale este vorba de ceva normal și oficial, și nu de un fel de activitate literară voluntară și neoficială, ba chiar tainică și mai mult sau mai puțin interzisă, ca în cazul poeziilor scrise ia Waldzell. încă din primele timpuri ale Provinciei pedagogice, se luase obiceiul ca studioșii mai tineri, adică cei ce nu fuseseră încă primiți în Ordin, să fie obligați din când în când să redacteze un fel de articol sau exercițiu stilistic, o așa-numită biografie care consta de fapt într-o autobiografie fictivă, plasată într-o epocă veche aleasă după dorință. Elevul trebuia să se transpună în mediul, cultura și climatul spiritual al unei epoci oarecare din trecut și să-și imagineze acolo o existență corespunzătoare felului său de a fi; după timpuri și modă, erau preferate Roma imperială, Franța secolului al șaptesprezecelea sau Italia secolului al cincisprezecelea, Atena lui Penele sau Austria din vremea lui Mozart, iar printre filologi se crease tradiția ca romanele vieții lor să fie redactate în limba și stilul țării și al epocii în care se desfășurau; erau compuse uneori biografii de o foarte mare virtuozitate în stilul curiei papale din Roma de pe la 1200, în latineasca monahală, în italiana celor O sută de nuvele , în franceza lui Montaigne, în germana barocă a lui Schwan von Boberfeld. în această formă liberă și cu aspect de joc dăinuiau reminiscențe din vechea credință asiatică în reîncarnare și metempsihoză; toți profesorii și studenții aveau libertatea să-și imagineze că existența lor actuală a putut fi precedată de altele, în alte corpuri, în alte timpuri, în alte condiții. Evident, aceasta nu reprezenta în sensul strict al cuvântului o credință, cu atât mai puțin o teorie; era un exercițiu, un joc al imaginației, constând în reprezentarea propriului eu așezat în situații și în medii schimbate.
Așa cum se proceda în multe seminare de critică stilistică și destul de des în jocul cu mărgele de sticlă, studenții, scriind biografiile, se exersau în explorarea atentă a culturilor, epocilor și țărilor de odinioară, se deprindeau să considere propria lor persoană ca o mască, așadar ca un veșmânt trecător al unei entelehii . Obiceiul de a scrie asemenea biografii avea farmecul său și unele avantaje, altminteri nu s-ar fi menținut atâta vreme, în rest, numărul studenților care credeau nu numai în ideea reincarnării, ci și în adevărul biografiilor scornite de ei înșiși nu era mic. Căci, firește, cele mai multe dintre aceste existențe anterioare imaginate nu erau doar exerciții de stil și studii istorice, ci și autoportrete ideale în dimensiuni mărite: autorii celor mai multe biografii se descriau în costumul și cu caracterul cu care ar fi dorit să apară și care le întruchipau dorințele și idealul. Altminteri, biografiile nu erau o idee rea din punct de vedere pedagogic, întrucât ofereau un canal legitim pentru impulsurile literare firești tinereții. Dacă, de multe generații, adevărata și serioasa creație literară era interzisă, fiind înlocuită în parte prin științe, în parte prin jocul cu mărgele de sticlă, pornirile artistice și creatoare specifice tinereții nu fuseseră lichidate; aceste porniri își aflau un câmp îngăduit de afirmare în biografii, lucrări dezvoltate adesea până la dimensiunile unor mici romane. Se întâmpla ca, prin mijlocirea lor, unii autori să facă primii pași în domeniul cunoașterii de sine. Mai des se ivea cazul ca unii studenți să-și folosească biografiile ca un mijloc de manifestare a atitudinii critice și revoluționare față de lumea actuală și față de Castalia, fapt pe care profesorii îl tratau de cele mai multe ori cu o înțelegere plină de bunăvoință. Dincolo de toate acestea, în perioada în care studenții se bucurau de cea mai mare libertate și nu erau supuși unui control riguros, biografiile ofereau profesorilor posibilitatea de a trage concluzii și de a se lămuri adesea surprinzător asupra vieții și stării spirituale și morale ale autorilor.
De la Josef Knecht ne-au rămas trei asemenea biografii; le vom reproduce cuvânt cu cuvânt și le considerăm a fi poate cea mai prețioasă parte a cărții noastre. Dacă el n-a scris decât aceste trei biografii, dacă nu cumva s-au mai pierdut din ele, acestea sunt lucruri asupra cărora se pot face doar ipoteze.
Cu certitudine știm numai că, după predarea celei de-a treia, adică a biografiei „indiene", Knecht a fost stăruitor sfătuit de către cancelaria autorității educative ca în următoarea biografie să se transpună într-o epocă istorică mai apropiată și mai bogată în documente, precum și să dea mai multă atenție detaliului istoric. Din relatări orale și din scrisori știm că, după ce i s-a făcut această recomandare, el s-a și documentat într-adevăr pentru o biografie plasată în secolul al optsprezecelea. Voia să apară în ea sub chipul unui teolog din Suabia, care mai târziu avea să schimbe slujirea bisericii cu muzica, devenind elev al lui Johann Albrecht Bengel , prieten al lui Oetinger și o vreme oaspete al ordinului fondat de Zinzendorf . Știm că pe vremea aceea a citit și conspectat o mare cantitate de literatură veche, în parte greu accesibilă, despre orânduielile bisericești, despre pietism și Zinzendorf, despre liturghia și muzica bisericească a acelei epoci. Mai știm că de figura prelatului magic Oetinger era pur și simplu înamorat, că aceleia a magistrului Bengel îi purta o adevărată dragoste și o profundă stimă ― a comandat o copie fotografică a portretului acestuia și a ținut-o o vreme pe masa sa de lucru ― și că s-a străduit cu toată sinceritatea să-l aprecieze pe Zinzendorf, care-l interesa și-i repugna în egală măsură. Până la urmă a renunțat la redactarea lucrării, mulțumindu-se cu ceea ce învățase în timpul documentării și declarând că nu se simte în stare să facă din toate acestea o biografie, deoarece întreprinsese mult prea multe studii de amănunt și adunase prea multe detalii. Renunțarea ne îndreptățește pe deplin ca în cele trei biografii să vedem mai curând creațiile și confesiunile unui om cu talent literar și ale unui caracter nobil, decât lucrările unui savant, concluzie prin care credem că nu-i facem vreo nedreptate.
Pentru Knecht, la libertatea acordată studentului ce și-a ales singur studiile s-a adăugat încă o altă libertate și relaxare. El nu fusese un pupil oarecare, ca toți ceilalți: nu numai că se aflase sub strășnicia ordinei școlare, obligat să-și împartă exact ziua de lucru, supravegheat și controlat atent de către profesori, supus tuturor eforturilor cerute unui elev de elită, dar, pe lângă toate acestea și cu mult mai mult, datorită relațiilor sale cu Plinio, obținuse un rol și o răspundere care-l stimulaseră spiritualicește și sufletește până la limitele posibilului, dar îl și împovăraseră. Era un rol activ și reprezentativ în egală măsură, o răspundere care, la drept vorbind, depășise propriu-zis anii și forțele lui și căreia Knecht, aflat destul de des în primejdie, i-a făcut față numai datorită surplusului său de voință și talent și pe care n-ar fi putut-o duce până la capăt fără asistența viguroasă, de departe, a maestrului muzicii. La sfârșitul neobișnuiților săi ani de școală de la Waldzell, pe absolventul de vreo douăzeci și patru de ani îl aflăm într-adevăr mai copt decât tinerii de vârsta sa și ceva cam prea istovit, dar, în mod surprinzător, cu sufletul lipsit de vădite leziuni păgubitoare. Nu avem mărturii nemijlocite din care să știm la ce încercări i-au supus întreaga ființă rolul și povara cei se încredințaseră, ducându-l aproape până la epuizare, dar le putem deduce din modul în care absolventul școlii a făcut uz în primii ani de libertatea câștigată și desigur adesea dorită din adâncul inimii. Knecht, care în ultimii săi ani de școală se aflase atât de la vedere și făcuse într-o anumită măsură parte dintre oficialități, s-a retras dintr-o dată și pe deplin în singurătate; umblând pe urmele vieții lui de atunci, avem această impresie: cel mai mult i-ar fi plăcut să se facă nevăzut, nici un mediu și nici o societate nu puteau fi destul de inofensive pentru el, nici o formă de existență, destul de potrivită pentru setea lui de izolare. Aceasta reiese și din faptul că la câteva lungi și furtunoase scrisori ale lui Designori a răspuns mai întâi pe scurt și fără plăcere, apoi n-a mai răspuns deloc. Vestitul elev Knecht a dispărut și nu mai putea fi scos la iveală; numai la Waldzell faima lui continua să înflorească, devenind cu vremea aproape o legendă.
Din motivele arătate, la începutul anilor săi de studiu liber a evitat Waldzellul și a renunțat temporar la cursurile superioare și la cele mâi înalte ce se predau pentru perfecționarea în jocul cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, chiar dacă un observator superficial s-ar fi putut grăbi atunci să conchidă că Josef Knecht neglijează într-un mod surprinzător jocul cu mărgele de sticlă, noi știm că, dimpotrivă, întreg mersul studiilor sale libere, în aparență capricios și incoerent, în orice caz destul de neobișnuit, era influențat de jocul cu mărgele de sticlă și-l îndruma înapoi spre acesta și spre slujirea lui. Stăruim ceva mai amănunțit asupra acestui lucru, deoarece el ni se pare caracteristic; Josef Knecht a profitat de libertatea studiilor sale în modul cel mai uimitor și bizar, într-un mod deconcertant, de o tinerească genialitate, în timpul anilor petrecuți la Waldzell, urmase, ca toți ceilalți, prelegerile introductive despre jocul cu mărgele de sticlă și cursul recapitulativ; apoi, câștigându-și în ultimii ani de scoală și în cercul amicilor săi renumele unui bun jucător, fusese captivat în așa măsură de farmecul jocului jocurilor încât, după absolvirea încă a unui curs, fusese primit printre jucătorii de treapta a doua, ceea ce pentru un elev al școlilor de elită egala cu o distincție destul de rară.
Câțiva ani mai târziu, el avea să povestească unui coleg de la cursul recapitulativ oficial, prietenul și viitorul său asistent Fritz Tegularius , o întâmplare care nu numai că l-a decis să se dedice jocului cu mărgele de sticlă, dar a și avut cea mai mare influență asupra mersului studiilor sale. Scrisoarea ni s-a păstrat, pasajul respectiv sună astfel: „îngăduie-mi să-ți amintesc de o anumită zi și de un anumit joc de pe vremea când noi doi, repartizați în aceeași grupă, dădeam urmare cu atâta zel primelor noastre înclinații spre jocul cu mărgele de sticlă. Conducătorul nostru de grupă ne dăduse felurite îndemnuri și ne propusese spre alegere diverse teme, ne aflam tocmai în dificila perioadă de trecere de la astronomie, matematică și fizică la filologie și istorie, iar conducătorul era un virtuos în arta de a ne întinde curse, nouă, începătorilor plini de râvnă, și de a ne ispiti să ne angajăm pe ghețușul lunecos al abstracțiunilor și al anologiilor hazardate, ne trecea pe la nas cu captivante jocuri de etimologie și de filologie comparată și se bucura foarte când vreunul dintre noi se lăsa prins în capcană.
Număram până oboseam silabe lungi eline, pentru ca deodată terenul să ne fugă de sub picioare, atunci când eram puși în fața posibilității, ba chiar a necesității unei scandări accentuate, în locul celei metrice și multe altele asemenea. Omul făcea toate acestea cu o strălucire și o corectitudine formală, chiar dacă într-un spirit ce nu-mi plăcea, ne indica drumuri greșite și ne momea cu speculații eronate; e drept, cu buna intenție de a ne face să cunoaștem pericolele posibile, dar nițeluș și ca să râdă de prostia noastră tinerească și ca să toarne cât mai mult scepticism cu putință în însuflețirea celor mai zeloși. Cu toate a-cestea, tocmai sub conducerea lui și în timpul unuia dintre experimentele sale complicate și cu ascunzișuri nebănuite, încercând să rezolv, cu ezitări ș] teamă, o problemă de joc numai pe jumătate corectă, am sesizat brusc, ca printr-o neașteptată revelație, semnificația și măreția jocului nostru, simțindu-mă zguduit până în străfundurile sufletului. Disecam o problemă de istorie a limbii și priveam într-o oarecare măsură din apropiere culmea și strălucirea unei limbi, parcurgeam în câteva minute o evoluție pentru care ea avusese nevoie de câteva secole, iar pe mine spectacolul caducității mă captiva cu putere: parcă sub ochii noștri, un organism atât de complicat, bătrân, respectabil, edificat pe încetul prin contribuția multor generații, ajungea la înflorire, iar înflorirea conținea de pe acum germenele decăderii; întreaga construcție cu întocmirea ei logică începea să se încline, să degenereze, să se îndrepte spre prăbușire ― și totodată, cu o tresărire și cu un fel de spaimă amestecată cu bucurie, descopeream că decăderea și moartea acelei limbi nu se sfârșiseră în neant, că tinerețea, înflorirea, prăbușirea ei rămăseseră în amintirea noastră, prezente în faptul că știm despre ea și-i cunoaștem istoria, că limba aceea continua să trăiască în semnele și formulele științei, ca și în formulările tainice ale jocului cu mărgele de sticlă, putând fi oricând reconstruită. Am înțeles atunci dintr-o dată că în limbă, sau cel puțin în spiritul jocului cu mărgele de sticlă, totul era un fapt plin de semnificație, că fiecare simbol și fiecare combinație de simboluri nu duc numai într-o direcție sau alta, la exemple, experimente și dovezi singulare, ci spre centru, spre taina și miezul cel mai dinăuntru al lumii, spre cunoașterea esențială, în străfulgerarea acelei clipe am înțeles că fiecare trecere de la tonul major la cel minor într-o sonată, fiecare schimbare a unui mit sau a unui cult, fiecare formulare artistică clasică nu sunt altceva, la o cercetare cu adevărat meditativă, decât un drum nemijlocit spre focarul tainic al lumii noastre, acolo unde, în alternanța dintre inspirație și expirație, dintre cele celeste și cele telurice, dintre Yin și Yang, cel sfânt își află în veci împlinirea.
E adevărat, până atunci mai luasem parte ca auditor la câteva jocuri bine alcătuite și bine duse la capăt, prilejuri cu care trăisem clipe de minunată înălțare și de fericite intuiții, totuși fusesem mereu înclinat să mă îndoiesc de valoarea propriu-zisă a jocului și de calitățile sale superioare, în definitiv, orice rezolvare a unei probleme de matematici putea să-ți ofere satisfacții spirituale, orice audiere și, încă mai mult, interpretare a unei bucăți de muzică bună putea să-ți înalțe sufletul și să-i dea dimensiunile măreției, orice meditație pioasă putea să-ți calmeze inima și s-o pună la unison cu universul înconjurător, dar tocmai de aceea, îmi șopteau îndoielile, jocul cu mărgele de sticlă nu e probabil decât o artă formală, o îndemânare ingenioasă, o combinație de duh, așa că mai bine să nu joci acest joc, ci să te ocupi cu matematica pură și cu muzica bună. Acum însă auzisem eu însumi pentru întâia oară vocea interioară a jocului, îi pricepusem sensul, mă cucerise și-mi pătrunsese în suflet, iar din ceasul acela sunt convins că jocul nostru regesc este cu adevărat o lingua sacra, un grai sfânt și dumnezeiesc, îți vei aminti, desigur, deoarece tu însuți ai observat-o încă de atunci, că în mine s-a produs o schimbare și a răsunat glasul unei chemări. Pot asemui această revelație numai cu acea chemare de neuitat ce mi-a transformat și mi-a înălțat inima și viața atunci când, ca băiat micuț, am fost examinat de magister musicae și chemat în Castalia. Tu ți-ai dat seama de faptul acesta, am simțit-o lămurit atunci, chiar dacă n-ai spus nici un cuvânt; nu vom mai vorbi nici astăzi mai multe despre acea întâmplare. Vreau însă să-ți adresez o rugăminte și, pentru a ți-o face explicită, trebuie să-ți spun ceva ce nu știe și nu trebuie să știe nimeni, anume că studiul meu liberde astăzi nu pornește din cine știe ce capriciu, ci urmează cu mult mai mult un plan foarte precis, îți amintești, cel puțin în linii mari, jocul cu mărgele de sticlă pe care l-am exersat atunci, cu ajutorul conducătorului nostru de grupă, ca elevi ai celui de-al treilea curs, și în timpul desfășurării căruia a răsunat în sufletul meu vocea aceea și am trăit chemarea de lusor.
Ei bine, exercițiul acela, care începea cu analiza ritmică a temei pentru o fugă și în centrul căruia se afla o frază pusă pe seama lui Cun țzî , jocul acela în întregul său, de la început până la sfârșit, face astăzi obiectul studiului meu, adică îl prelucrez în toate datele lui, îl retălmăcesc din limbajul jocului în limbajele de origine, în matematică, în ornamentică, în chineză, elină și așa mai departe. Vreau, cel puțin o dată în viață, să studiez și să reconstruiesc științific întregul conținut al unui joc cu mărgele de sticlă; prima parte am și terminat-o și am avut nevoie pentru ea de doi ani. îmi vor mai trebui, firește, încă vreo câțiva ani. Fiindcă dispunem însă de faimoasa noastră libertate de studiu din Castalia, vreau să profit de ea în modul acesta. Obiecțiile îmi sunt cunoscute. Cei mai mulți dintre profesorii noștri ar zice: am descoperit și am perfecționat jocul cu mărgele de sticlă în decursul câtorva secole, făcând din el un limbaj și o metodă universală, ca să poată exprima toate valorile și noțiunile spirituale și artistice și să le aducă la același numitor. Iar tu vii acum și vrei să reexaminezi totul de la capăt, ca să vezi dacă lucrurile stau chiar așa! Ai să-ți prăpădești cu asta viața întreagă și ai să te căiești. Fie, îmi voi dedica toată viața acestui studiu și nădăjduiesc că nu mă voi căi. Iar acum, iată rugăciunea mea: fiindcă lucrezi în prezent la arhiva jocului și fiindcă din motive speciale vreau să evit încă pentru multă vreme Waldzellul, te voi solicita din când în când să-mi răspunzi la unele întrebări, adică să-mi comunici într-o formă neprescurtată cheile și simbolurile oficiale, păstrate în arhivă, pentru diverse tematici. Mă bizui pe tine și, la rându-ți, fii sigur că-ți stau la dispoziție ori de câte ori voi fi în măsură să-ți fac vreun contraserviciu."
Poate că tot aici e locul să transcriem și celălalt pasaj dintr-o scrisoare a lui Knecht, referitor la jocul cu mărgele de sticlă, deși scrisoarea respectivă, adresată maestrului muzicii, a fost redactată cel puțin cu un an sau doi mai târziu. ,.Mă gândesc, îi scrie Knecht protectorului său, că cineva poate fi un jucător cu mărgele de sticlă foarte bun, ba și un virtuos, probabil chiar și un vrednic magister ludi fără să intuiască taina propriu-zisă a jocului și sensul suprem al acestuia.
Mă gândesc că tocmai unul care le-ar intui și le-ar ști, devenind specialist în jocul cu mărgele de sticlă sau conducătorul lui, ar putea fi mai periculos pentru dăinuirea jocului decât oricare altul. Căci latura intimă, esoterica jocului, țintește, ca orice esoterica, spre unitate și totalitate, spre profunzime, acolo unde domnește, într-o deplină independență, numai veșnica respirație, constituită dintr-o eternă inspirație și expirație. Cel ce-ar trăi în sufletul său evenimentul descoperirii fără rest a sensului jocului n-ar mai fi propriu-zis un jucător, n-ar mai stărui în diversitate și n-ar mai fi capabil să guste bucuria de a inova, construi și combina, deoarece ar cunoaște cu totul alte desfătări și bucurii, întrucât cred că mă aflu aproape de dezvăluirea sensului jocului cu mărgele de sticlă, ar fi mai bine pentru mine și pentru alții să nu-mi fac o profesie din joc, ci să mă dedic mai curând muzicii."
Maestrul muzicii, de obicei foarte zgârcit în privința corespondenței, a fost vădit îngrijorat de această mărturisire și i-a răspuns printr-un prietenos avertisment: „Este bine că tu însuți nu pretinzi de la un maestru în jocul cu mărgele de sticlă să fie un esoteric în sensul precizat de tine, căci, sper, n-ai spus-o cu intenții ironice. Un maestru sau un profesor de joc, care s-ar interesa în primul rând de faptul dacă s-a apropiat îndestul de «sensul cel mai intim», ar fi un foarte rău profesor. Ca să vorbesc deschis, eu, de exemplu, n-am rostit în viața mea în fața elevilor o vorbă măcar despre «sensul» muzicii; dacă există vreunul, nu are nevoie de mine, ca să-l scot la iveală. Dimpotrivă, am pus întotdeauna mare preț pe faptul ca elevii mei să-și numere frumușel foarte corect optimile și șaisprezecimile. Fie că vei deveni profesor, savant sau muzician, ești liber să porți cel mai mare respect «sensului», dar nu-l considera drept ceva pe care alții să-l poată învăța de la tine. Odinioară, din dorința aceasta de a dezvălui altora «sensul», filozofii istoriei au dus de râpă jumătate din istoria universală, au deschis drum epocii foiletonistice și s-au făcut vinovați de o mare parte din sângele vărsat. Chiar dacă, de pildă, ar trebui să călăuzesc pașii unor elevi spre Homer și tragicii greci, n-aș încerca sa le sugerez că poezia e o formă de întruchipare a celor dumnezeiești, ci m-as strădui să le fac accesibilă poezia prin cunoașterea exactă a mijloacelor ei de expresie lingvistică și ritmică, îndatorirea profesorului și a învățatului constă în cercetarea mijloacelor și în grija de a transmite cunoașterea acestora, conservarea purității metodelor, nu trezirea și accelerarea trăirilor care nu mâi pot fi exprimate prin cuvinte și care sunt rezervate celor aleși ― aceștia fiind adesea cei loviți și sacrificați."
În rest, corespondența din acei ani a lui Knecht, care, de altfel, nu pare să fi fost prea mare sau se va fi și pierdut în parte, nu mai pomenește nicăieri despre jocul cu mărgele de sticlă și despre concepția sa „esoterică"; cea mai susținută și mai bine conservată corespondență, aceea cu Ferromonte, tratează oricum aproape exclusiv despre probleme de muzică și de analiză stilistică a muzicii.
În zigzagul caracteristic descris de evoluția studiului întreprins de Knecht și care nu era altceva decât trasarea precisă și prelucrarea desfășurată timp de mai mulți ani a unei singure scheme de joc, noi vedem așadar concretizarea unui sens și a unei intenții foarte clare. Pentru a-și însuși conținuturile acestei unice scheme de joc pe care, elev fiind, o compusese în numai câteva zile, ca pe un simplu exercițiu, și care, în limbajul jocului cu mărgele de sticlă, putea fi descifrată într-un singur sfert de oră, i-au trebuit ani în șir, și-a făcut veacul prin săli de lectură și biblioteci, i-a studiat pe Froberger și Alessandro Scarlatti, construcții de fugi și sonate, a recapitulat matematicile, a învățat limba chineză, a scornit un sistem de reprezentare grafică a sunetelor și a adâncit teoria lui Feustel asupra corespondenței dintre scara culorilor și tonalitățile muzicale. Te întrebi de ce își va fi ales acest drum anevoios, bizar și, înainte de toate, singular, de vreme ce ținta sa finală (în afara Castaliei s-ar fi spus: alegerea profesiei sale) rămânea fără îndoială jocul cu mărgele de sticlă. Dacă ar fi intrat, mai întâi ca hospitant și fără să se lege prin vreo obligație, în unul dintre institutele din Vicus Lusorum, reședința jucătorilor cu mărgele de sticlă de la Waldzell, toate studiile speciale referitoare la joc i-ar fi fost înlesnite, ar fi putut obține în orice clipă îndrumări și informații și, pe deasupra, în loc de a se chinui singur și adesea ca într-un fel de exil voluntar, și-ar fi desfășurat studiile între camarazi și oameni cu aceleași preocupări. Oricum va fi fost, el și-a urmat drumul.
Presupunem că a evitat Waldzellul nu numai pentru a șterge cât mai deplin posibil din mintea lui și a altora rolul jucat acolo ca elev și amintirea acelui rol, ci și pentru a nu ajunge din nou într-un rol similar în cadrul comunității jucătorilor cu mărgele de sticlă. Căci încă de atunci trebuie să fi simțit în el ca un fel de soartă ce-l predestina pentru funcția de conducător și de personalitate reprezentativă, din care pricină a făcut tot ce i-a stat în putință să se sustragă acestui destin. Presimțea povara răspunderii, o intuise încă de la Waldzell, văzând însuflețită admirație pe care o trezise printre colegii săi și de care se eliberase, își dădea seama de ea mai ales după purtarea lui Tegularius, despre care știa instinctiv că ar fi intrat și în foc pentru el. în vreme ce acea predestinare voia să-l împingă în rândul din față și spre o funcție oficială, Knecht și-a căutat așadar refugiul în izolare și liniște. Cam așa interpretăm noi starea lui sufletească de atunci. Mai exista totuși încă un motiv sau un impuls important care-l ținea departe de cursurile obișnuite de la școlile superioare unde se preda jocul cu mărgele de sticlă și-l determina să evite a deveni un outsider, anume o nepotolită dorință de a întreprinde cercetări, pe care se bazau în sufletul lui îndoielile de odinioară cu privire la jocul cu mărgele de sticlă. Desigur, simțise gustul și avusese revelația faptului că jocul poate fi într-adevăr jucat într-un sens foarte înalt și sfânt, dar își dăduse totodată seama și că majoritatea jucătorilor și a elevilor, ba chiar și o parte dintre conducători și profesori nu erau nicidecum jucători în acel sens înalt și sfânt, că toți aceștia nu vedeau în limbajul jocului o lingua sacra, ci un fel de stenografie ingenioasă, așa că practicau jocul ca pe o specialitate interesantă sau amuzantă, ca pe un sport intelectual sau ca pe un campionat al ambițiilor. Da, așa cum reiese din scrisoarea lui către maestrul muzicii, el intuise încă de atunci că este posibil ca nu întotdeauna calitatea de jucător să fie determinată de căutarea sensului ultim, că jocul are nevoie și de o exoterică; în sfârșit, că acest joc este și o tehnică, o știință și o instituție socială. Pe scurt deci, existau îndoieli și dezacorduri, jocul era o problemă vitală, devenise pentru moment marea problemă principală a vieții lui, și nici nu-i trecea prin minte să-ți ușureze luptele prin intervenția unor binevoitori păstori sufletești sau să le vadă bagatelizate prin zâmbetul profesorilor gata să-l abată cu amabilitate din drum.
Natural, și-ar fi putut fundamenta studiile pe oricare dintre zecile de mii de jocuri cu mărgele de sticlă jucate până atunci sau pe oricare dintre milioanele de jocuri posibile. Știa asta, și totuși și-a luat ca punct de plecare planul de joc combinat ocazional la curs de el și de camarazii săi. Era jocul care-i prilejuise pentru prima dată înțelegerea sensului tuturor jocurilor cu mărgele de sticlă și-i revelase chemarea de jucător, în anii la care ne referim, purta permanent la dânsul o schemă a acelui joc, trasată în grafia prescurtată uzuală, în semnele, cheile, simbolurile și abreviațiile limbajului jocului apăreau în schemă o formulă de matematică astronomică, principiul formal al unei vechi sonate, o frază de Cun fu-țzî și așa mai departe. Unui cititor care n-ar fi cunoscut jocul cu mărgele de sticlă, o asemenea schemă de joc i s-ar fi părut oarecum similară cu schema unei partide de șah, numai că semnificația figurilor și posibilitățile relațiilor și înrâuririlor reciproce erau mult mai complicate, iar fiecărei figuri, fiecărei constelații, fiecărei mișcări de șah i-ar fi corespuns un conținut real, indicat simbolic chiar prin această mișcare, configurație și așa mai departe. Anii de studiu ai lui Knecht nu și-au propus ca sarcină numai cunoașterea cât mai exactă a conținuturilor, principiilor, operelor și sistemelor cuprinse în planul de joc sau aflarea unui drum pe care să parcurgă secole trecute, prin diverse culturi, științe, limbi, arte; nu mai puțin el își trasase drept scop ceva cu totul necunoscut vreunuia dintre profesorii săi, anume ca, pornind de la aceste obiecte, să examineze cât mai exact sistemele și posibilitățile de expresie ale artei jocului cu mărgele de sticlă.
Pentru a dezvălui de la bun început rezultatul: Knecht a găsit ici-colo o lacună, o insuficiență, în ansamblu însă jocul nostru cu mărgele de sticlă a rezistat riguroasei lui examinări, căci altminteri nu s-ar fi reîntors în cele din urmă la el.
Dacă am scrie aici un studiu de istorie a culturii, atunci cu siguranță că vreun loc sau vreo scenă din vremea anilor de studiu ai lui Knecht ar fi vrednice de descriere. Atât cât îi stătea în putere, el prefera locurile în care putea să lucreze singur sau împreună cu foarte puțini alții, iar unora dintre aceste locuri le-a păstrat o afecțiune plină de recunoștință. Adesea ședea la Monteport, câteodată ca oaspete al maestrului muzicii, alteori ca participant la vreun seminar de istoria muzicii.
De două ori îl aflăm la Hirsland, reședința conducerii Ordinului, ca părtaș la „marele exercițiu”, constând în douăsprezece zile de post și meditație. Cu o deosebită plăcere, chiar cu gingășie avea să povestească intimilor săi despre Bambusgeholz *1, îngrăditul ermitaj, scena studiilor sale în I-Ching . Aici nu numai că a învățat și a trăit lucruri hotărâtoare, dar, călăuzit de o intuiție sau o îndrumare minunată, a și găsit un mediu unic și un om neobișnuit, pe așa-numitul „Frate mai Mare", creatorul și locuitorul ermitajului chinezesc Bambusgeholz . Ni se pare indicat să descriem ceva mai amănunțit acest episod, cel mai remarcabil din vremea studiilor sale.
Knecht începuse studiul limbii chineze și al clasicilor în celebrul institut est-asiatic pendinte, de mai multe generații, de fundația de învățământ pentru filologia veche „Sankt Urban". Acolo făcuse rapid progrese în scris și citit, se împrietenise cu câțiva chinezi ce lucrau în cadrul institutului și învățase pe de rost un număr din cântecele din Ci-Chin , când în al doilea an al șederii sale acolo a început să se intereseze de I-Ching, Cartea transformărilor. La stăruințele sale, chinezii îi dăduseră, e drept, fel de fel de informații, dar o introducere sistematică, un profesor pentru așa ceva nu existau la institut, iar cum Knecht își formula mereu cererea de a i se pune la dispoziție un profesor, cu ajutorul căruia să se poată ocupa serios de I-Ching, i se povesti despre „Fratele cel Mare” și despre sihăstria lui. Knecht observase de mai multă vreme că interesul său pentru Cartea transformărilor se situa într-un domeniu nu prea agreat de institut, deveni mai precaut în cererile sale de informații, iar când începu să solicite noi lămuriri despre legendarul „Frate mai Mare" nu putu să nu observe că acest ermit se bucura într-adevăr de un anumit respect, ba chiar de o certă faimă, însă mai mult de aceea a unui outsider ciudat, decât de a unui savant, își dădu seama că în chestiunea aceasta trebuie să se ajute singur, duse la capăt cât putu de repede o lucrare de seminar începută și-și luă ziua bună.
A pornit la drum pe jos către ținutul în care își sădise cândva dumbrava de bambuși acel om învăluit în mister, poate un înțelept și un maestru, poate un nebun. Aflase despre el cam atât: cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă fusese studentul de care se legaseră cele mai mari speranțe la secțiunea chineză, părea născut și chemat pentru aceste studii, îi depășea pe cei mai buni profesori, fie ei chinezi născuți în patrie sau în Occident, în tehnica scrierii cu pensula și în descifrarea vechilor scrieri, bătea totuși nițel la ochi prin zelul cu care încerca să devină până la exces chinez. Astfel, el se adresa cu obstinație tuturor superiorilor, de la conducătorul unui seminar până la maeștri, nu cu titlurile lor și cu acel „dumneavoastră” prescris de regulament, așa cum o făceau toți studenții, ci cu formula „fratele meu mai mare", formulă care i s-a aninat în cele din urmă lui însuși, pentru totdeauna, ca o poreclă ironică. O deosebită atenție acorda el jocului de oracole din I-Ching, pe care îl practica desăvârșit cu ajutorul tradiționalului mănunchi de traista-ciobanului. Alături de vechile comentarii la cartea oracolelor, cartea lui preferată era aceea a lui Ciuang-țzî . Se pare că în secția chineză a institutului, așa cum l-a cunoscut Knecht, spiritul raționalist și mai curând antimistic, riguros confucianist se simțea încă de pe atunci, căci într-o bună zi Fratele mai Mare părăsi institutul, care l-ar fi reținut cu dragă inimă ca profesor de specialitate, și porni în călătorie, înarmat cu pensule, tălerașe de tuș și două, trei cărți. Vizită sudul țării, fu când ici, când colo oaspetele fraților din Ordin, căută și găsi locul potrivit pentru sihăstria pe care o plănuise, obținu prin stăruitoare jalbe și cereri orale de la autoritățile civile și de la cele ale Ordinului dreptul de a planta acel loc, în calitate de colonist. De atunci trăia acolo o viață idilică orânduită riguros după modul chinezesc vechi, când luat în râs ca un ins bizar, când venerat ca un fel de sfânt, în pace cu sine și cu lumea, petrecându-și zilele cu meditații Și transcrierea vechilor suluri manuscrise, în măsura în care nu îl solicita munca în dumbrava lui de bambuși, apărată de vântul de nord printr-o grădiniță chinezească cultivată cu grijă.
Într-acolo, așadar, porni la drum Josef Knecht, făcând dese popasuri și fermecat de peisajul cu care, după ce străbătu păsurile din munți, îl întâmpină sudul albastru și înmiresmat, cu însorite terase acoperite cu viță-de-vie, cu ziduri cafenii pe care mișunau șopârle, cu impunătoare livezi de castani, un amestec savuros de regiune meridională și ținut montan. Când a ajuns la Bambusgeholz, era după-amiază târziu; intră și văzu cu uimire un pavilion chinezesc ridicat în mijlocul unei grădini minunate, o fântână cu apa țâșnind zgomotos din țevi de lemn, ca să curgă mai departe printr-un șanț cu albia de pietriș și să umple un bazin zidit, în ale cărui crăpături creșteau fel de fel de plante și în a cărui apă limpede și liniștită înotau câțiva crapi de aur. Cu mișcări potolite și gingașe, panașele bambușilor se legănau în vârful tulpinilor zvelte, dar viguroase, brazdele de iarbă erau întrerupte de lespezi de piatră, pe care se puteau citi inscripții în stilul clasic. Un bărbat uscățiv, înveșmântat în pânză cenușiu-gălbuie, cu ochi albaștri în expectativă dincolo de ochelari, se ridică de lângă un strat de flori, deasupra căruia zăbovise ghemuit, porni fără grabă spre vizitator, nu neprietenos, dar cu acea reținere cam stângace pe care o au câteodată oamenii retrași și singuratici, își îndreptă privirea întrebătoare către Knecht și rămase în așteptarea a ceea ce avea să-i spună. Acesta rosti nu fără sfială cuvintele chinezești pe care și le pregătise ca formulă de salut:
― Tânărul discipol își ia îngăduința de a face o vizită Fratelui mai Mare.
― Oaspetele meu cu purtări alese fie binevenit, spuse Fratele mai Mare, întotdeauna un coleg mai tânăr este binevenit la mine, la o ceașcă cu ceai și la o mică discuție plăcută, și chiar și un colțișor pentru odihna de noapte afla-va dânsul, dacă îl dorește.
Knecht făcu un kotao și mulțumi, fu condus în căsuță și i se oferi un ceai; îndată după aceea îi fură arătate grădina, pietrele cu inscripții, iazul, peștii de aur, a căror vârstă îi fu indicată. Până la cină statură sub bambușii ce fluturau în vânt, schimbară amabilități, rostiră versuri din cântece și spuse ale clasicilor, admirară florile și se desfătară privind apusul trandafiriu ce se ofilea deasupra lanțurilor de munți.
Apoi se întoarseră în casă, Fratele mai Mare aduse pâine și fructe, prăji la o vatră minusculă niște excelente plăcintele pentru el și pentru oaspete, iar după ce mâncară, studentul fu întrebat despre scopul vizitei sale, în germană, iar el povesti tot în germană cum a ajuns până aici și care-i era rugămintea, anume de a rămâne la Dumbrava de bambuși cât îi va îngădui Fratele mai Mare, și de a fi discipolul său.
― Vom vorbi mâine despre asta, spuse ermitul și-i arătă culcușul pe care i-l oferea pentru odihnă.
A doua zi de dimineață, Knecht se așeză pe marginea bazinului cu pești de aur, își adânci privirea în mica lume răcoroasă de obscuritate și lumină, în care jucau culori de vrajă și se legănau, în umbrosul verde-albăstrui cu întunecimi de cerneală, corpurile de aur și, uneori, chiar în clipa când întreaga lume părea fermecată și adormită pentru totdeauna și adâncită în vis, aruncau deodată în noaptea somnului, cu o mișcare grațios-elastică și totuși cu spaimă, fulgere de cristal și aur. Se uita în adânc, scufundându-se din ce în ce, visând mai mult decât contemplând, și nu simți când Fratele mai Mare veni cu pași ușori din casă, se opri și-și cercetă îndelung cu privirea oaspetele atât de pierdut în gânduri. Când Knecht, scuturându-se, ieși în sfârșit iar la suprafață din visare, gazda pierise, dar vocea sa îl pofti îndată din casă la ceai. Schimbară un scurt salut, băură ceai, statură fără o vorbă și ascultară cum susură prin liniștea dimineții mica țâșnitură de apă a fântânii, ca o melodie a eternității. Apoi ermitul se ridică, își făcu de lucru ici-colo prin camera de o formă neregulată, îl privi între timp pe Knecht de câteva ori, clipind din ochi, și-l întrebă deodată:
― Ești gata să-ți pui încălțările și să pleci numaidecât? Knecht avu o clipă de șovăială, apoi spuse:
― Dacă trebuie, sunt gata.
― Și, dacă s-ar întâmpla să poți rămâne aici un scurt răstimp, ești oare gata să dai ascultare și să stai mut ca un peste de aur?
Studentul răspunse din nou afirmativ.
― Bine, zise Fratele mai Mare. Voi cumpăni acum fețișoarele și voi întreba oracolul.
În timp ce Knecht ședea și se uita cu un respect tot atât de mare cât și curiozitatea, mut „ca un peste de aur", gazda lui scoase dintr-o cupă de lemn, mai curând un fel de tolbă, o mână de bețișoare; erau niște tulpinile de traista-ciobanului, le numără cu atenție, puse o parte din mănunchi înapoi în vas, așeză un bețișor de-o parte, la împărți pe celelalte în două mănunchiuri de mărime egală, păstră unul în mâna stângă, luă cu dreapta, cu degete subțiri și sensibile, mici mănunchiuri din celălalt, le numără, le așeză la o parte, până când mai rămaseră numai câteva tulpinițe, pe care le strânse între două degete ale mâinii stângi. După ce reduse astfel un mănunchi, prin numărători rituale, la o singura tulpiniță, procedă la fel cu celălalt mănunchi. Puse deoparte bețișoarele numărate, luă din nou ambele mănunchiuri, unul după altul, le numără, strânse între două degete ceea ce mai rămăsese din mănunchiuri, iar toate acestea degetele lui le făceau cu o agilitate calmă, fără mișcări de prisos, părea un misterios joc de îndemânare călăuzit de reguli precise, exersat de mii de ori și ajuns la o virtuozitate desăvârșită. După ce procedă astfel de mai multe ori, rămaseră trei mănunchioare, din numărul bețișoarelor acestora citi un semn și îl zugrăvi cu vârful pensulei pe un petic de hârtie. Acum, tot exercițiul cel complicat începu din nou, bețișoarele fură distribuite în două mănunchiuri egale, fură numărate, unele bețișoare fură puse deoparte, altele prinse între degete, până când la sfârșit rămaseră iar trei mănunchiuri minuscule, al căror rezultat dădu un al doilea semn. Ca într-un dans, cu pocnete uscate abia auzite, bețișoarele se izbeau unul de altul, își schimbau locurile, formau mănunchiuri, erau despărțite, din nou numărate, se mișcau ritmic, cu o precizie fantomatică. La sfârșitul fiecărui exercițiu, degetul nota un semn, iar la urmă semnele pozitive și cele negative formară șase rânduri suprapuse. Tulpinițele fură adunate și puse cu grijă înapoi în recipientul lor, magicianul se cinchi joc de podea, pe o rogojină de trestie, având în față, scris pe o foaie, rezultatul cercetării oracolului, pe care-l examina îndelung în tăcere.
― Este semnul Mong, spuse el. Semnul poartă numele de: nebunie a tinereții. Sus muntele, jos apa, sus Gen, jos Can. La poalele muntelui țâșnește izvorul, simbol al tinereții Sentința însă spune așa:

Nebunia tinereții e biruitoare.
Nu eu îl caut pe tânărul nebun,
Nebunul cel tânăr mă caută pe mine.

Răspunsul îl dau la întâiul oracol. De mă-ntreabă de mai multe ori, mă necăjește. Dacă mă necăjește, nu mai dau nici un răspuns. A cerceta însemnează a stărui.
De încordare și atenție, Knecht își ținuse răsuflarea, în liniștea ce urmă, scoase fără voie un suspin. Nu îndrăzni să pună nici o întrebare. Dar credea că înțelesese: tânărul nebun era acceptat, i se îngăduia să rămână. Se simțise captivat încă din timpul sublimului joc de marionete al degetelor și tulpinițelor, la care asistase prins și fermecat atâta timp, care i se păruse convingător și plin de sens, deși nu putea să-i ghicească înțelesul. Oracolul vorbise, hotărâse în favoarea lui.
Nu am fi descris așa de amănunțit episodul, dacă Josef Knecht însuși nu l-ar fi narat atât de des și cu o anumită plăcere prietenilor și elevilor săi. Acum să ne întoarcem la relatarea obiectivă, Knecht a rămas la Bambusgeholz vreme de mai multe luni și a învățat manipularea tulpinițelor de traista-ciobanului aproape tot atât de perfect ca profesorul său. Acesta a exersat cu el o oră în fiecare zi numărătoarea de tulpinițe, l-a introdus în gramatica și simbolica limbajului oracolului, l-a pus să se exerseze în scrierea și memorizarea celor șaizeci și patru de semne, i-a citit din vechile comentarii, i-a istorisit când și când, în zilele deosebit de reușite, câte o povestire de Ciuang-tzî. În rest, discipolul a învățat să îngrijească grădina, să spele pensulele, să frece tușul, a deprins să fiarbă supă și ceai, să culeagă orez, să fie atent la mersul vremii și să se orienteze după calendarul chinezesc. Rarele sale încercări de a aduce vorba, în zgârcitele lor convorbiri, și despre jocul cu mărgele de sticlă ori despre muzică s-au dovedit cu totul zadarnice, fie că se adresa parcă unui surd, fie că erau respinse cu un zâmbet îngăduitor sau cu o zicală, ca de pildă: „Nourii deși nu aduc ploaie", sau „Cel ce-i nobil n-are pată". Totuși, când Knecht ceru să i se trimită de la Monteport un mic clavecin și începu să cânte câte un ceas în fiecare zi, gazda nu ridică nici o obiecție. Odată, Knecht îi mărturisi profesorului său că ar dori să Ajungă până într-acolo încât să fie în stare a include sistemul I-Ching în jocul cu mărgele de sticlă. Fratele mai Mare în râs.
― Haida de! strigă el. Ai să-ți dai tu singur seama. Ca să făurești o grădiniță de bambuși înăuntrul lumii, asta da, e ceva ce se poate.
Dar ca grădinarul să reușească a vârî lumea înăuntrul dumbrăvii lui de bambuși, asta mi se pare totuși îndoielnic.
Destul despre toate acestea. Mai pomenim numai că, după câțiva ani, când Knecht devenise o persoană foarte stimată la Waldzell, Fratele mai Mare, invitat de el să țină acolo un ciclu de lecții, nici măcar nu a răspuns.
Mai târziu, Josef Knecht a calificat lunile din viața sa petrecute la Bambusgeholz nu numai ca pe o perioadă deosebit de fericită, ci și, încă mai des, ca pe „începutul trezirii mele", iar din acea vreme imaginea trezirii apare mai frecvent în spusele lui, cu un înțeles similar, deși nu chiar identic, aceluia pe care-l dăduse mai înainte imaginii chemării. Este de presupus că „trezirea" înseamnă cunoașterea treptată de sine și a locului în care se află înăuntrul orânduielii castaliene și a celei omenești în genere, totuși accentul pare să fi trecut din ce în ce mal mult pe autocunoaștere, în sensul că, de la „începutul trezirii" Knecht s-a apropiat din ce în ce mai mult de sentimentul poziției și destinației lui deosebite, unice, în timp ce noțiunile și categoriile ierarhiei tradiționale în general și ale celei castaliene în special deveneau pentru el mereu mai relative.
Studiile chineze n-au încetat nicidecum o dată cu plecarea de la Bambusgeholz, ci au continuat; Knecht a depus eforturi îndeosebi pentru cunoașterea vechii muzici chinezești. La toți scriitorii chinezi mai vechi, el a dat peste elogiul muzicii ca una din sursele primordiale ale oricărei ordini, ale oricărei morale, frumuseți și sănătăți, dar această concepție cuprinzătoare și etică asupra muzicii i se dezvăluise de mult, prin mijlocirea maestrului muzicii, care putea fi considerat întruchiparea ei însăși. Fără a renunța la planul fundamental al studiilor sale, așa cum îl cunoaștem din scrisoarea către Fritz Tegularius, Knecht aborda generos și energic tot ceea ce, după intuiția sa, conținea ceva esențial pentru el, adică toate obiectivele către care părea să-l conducă drumul „trezirii". Unul dintre rezultatele pozitive ale perioadei de studiu petrecute la Fratele mai Mare constă în aceea că se eliberă de rezerva față de întoarcerea la Waldzell. Luă parte acolo în fiecare an la vreunul din cursurile superioare, devenind de pe acum, fără a ști anume cum se ajunsese Ia așa ceva, o personalitate privită în Vicus Lusorum cu interes și prețuire; făcea parte dintre factorii cei mai intimi și mai sensibili ai întregii organizații a jocului, aparținea acelei grupe anonime de jucători încercați, în mâinile cărora se află propriu-zis soarta momentană sau cel puțin direcția și moda de moment a jocului.
Această grupă de jucători, din care nu lipseau nici funcționarii de la instituțiile jocului, dar nu dominau de fel, putea fi găsită de obicei în câteva încăperi izolate, liniștite ale arhivei jocului, ocupată cu studii de critică a jocului, militând în favoarea sau împotriva introducerii unor noi materii de joc, dezbătând pro sau contra anumitor orientări mereu schimbătoare ale gustului, în ceea ce privește forma, utilizarea procedeelor exterioare, aspectele sportive ale jocului cu mărgele de sticlă; fiecare dintre cei ce aveau oarecare vechime aici era un virtuos al jocului, fiecare cunoștea foarte bine talentele și însușirile celuilalt, era ca în cercurile unui minister sau într-un club aristocratic, unde se întâlnesc și se cunosc cei ce vor ajunge la putere și vor ocupa funcții de răspundere mâine sau poimâine. Aici domnea un ton potolit și politicos, mocneau ambiții ascunse, sălășluiau o atenție concentrată și spirit critic până la exces. Pentru mulți din Castalia și chiar pentru unele persoane din restul țării, această elită a cadrelor de mâine din Vicus Lusorum trecea drept floarea cea mai de preț a tradiției castaliene, crema unei intelectualități exclusiv aristocratice, iar câte un tânăr ambițios se legăna ani în șir în visul că va aparține cândva faimoasei grupe. Pentru alții, dimpotrivă, acest cerc select de pretendenți la demnitățile superioare în ierarhia jocului cu mărgele de sticlă era ceva vrednic de ură, o adunătură de ratați, o clică de pierde-vară cu nasul pe sus, de genii cu fantezie bogată, e adevărat, dar irosită în van, fără simțul realității și rupte de viață, o societate de cilibii și ariviști aroganți, însă în fond niște paraziți, a căror profesie și al căror conținut de viață consta într-o joacă, într-o desfătare stearpă a spiritului.
Knecht luă cunoștință cu indiferență de ambele atitudini; pentru el nu avea nici o însemnătate că în pălăvrăgelile lor studenții îl venerau ca pe o ființă miraculoasă sau îl batjocoreau ca pe un parvenit și un ambițios. Ceea ce rămânea important pentru el erau numai studiile sale, care se încadraseră acum toate în sfera jocului. Importantă pentru el, dincolo de aceasta, era poate și întrebarea dacă jocul este într-adevăr lucrul cel mai sublim din Castalia și ceva vrednic să-i dedice viața.
Căci, pe măsură ce pătrunsese în tainele mereu mai ascunse ale regulilor și posibilităților jocului, pe măsură ce se familiarizase cu labirintul pestriț al arhivei și al lumii interioare atât de complexe a simbolisticii jocului, îndoielile sale nu fuseseră aduse necondiționat la tăcere, aflase încă de atunci, din propria-i experiență spirituală, că certitudinea și îndoiala se leagă una de alta, că se condiționează reciproc ca inspirația și expirația, iar o dată cu progresele sale în toate domeniile microcosmosului jocului i se dezvoltaseră firește și perspicacitatea și sensibilitatea pentru întreaga problematică a jocului. Pentru un scurt răstimp, probabil că idila de la Bambusgeholz îl liniștise sau îl și deconcertase; exemplul Fratelui mai Mare îi arătase că există totuși căi de ieșire din orice situație problematică, puteai să te faci, de pildă, ca acela, chinez, să te fereci înapoia unui zaplaz de grădină și să trăiești într-un fel destul de frumos de desăvârșire. Probabil că puteai deveni și pitagorician sau monah și scolastic, dar toate acestea erau ieșiri din impas, renunțări, puțin posibile și îngăduite, la universalitate, o renunțare la astăzi și mâine de dragul unei perfecțiuni trecătoare, era un mod sublim de bejenie, iar Knecht simțise între timp că acesta nu era un drum pentru el. Dar care era drumul lui? în afară de marele său talent pentru muzică și pentru jocul cu mărgele de sticlă, știa că mai există în el și alte forțe, o anume independență interioară, o îndărătnicie de ordin superior, care nu-i interziceau și nu-i îngreunau deloc capacitatea de a sluji, dar îi porunceau să se pună numai în serviciul stăpânului celui mai mare. Iar această forță, această independență, această îndărătnicie nu alcătuiau numai o trăsătură a portretului său moral, nu erau întoarse și active numai spre interior, își vădeau eficiența și în afară, încă din timpul anilor de școală, și mai ales în perioada rivalității sale cu Plinio Designori, Knecht constatase deseori că unii tineri de vârsta lui, și cu atât mai mult camarazii mai mici, nu numai că îi arătau simpatie și-i căutau prietenia, dar erau înclinați să se lase conduși de el, să-i ceară sfatul, să intre sub influența lui, iar această constatare se repetase de atunci adesea. Avea o latură foarte plăcută și măgulitoare constatarea aceasta, satisfăcea ambiția și dădea tărie conștiinței de sine. Dar avea și o cu totul altă latură, una întunecată și înspăimântătoare, deoarece aplecarea urechii spre colegii care-i cereau sfatul și doreau să-și facă din el un conducător și un model, ei fiind slabi, lipsiți de voință și demnitate, bucuria tainică, ivită când și când (cel puțin mental) de a face din ei niște sclavi supuși erau ceva neîngăduit și respingător, în afară de aceasta, pe vremea disputelor cu Plinio, începuse să-și dea seama cu câtă răspundere, încordare și apăsare interioară este plătită orice poziție strălucită și reprezentativă; știa și cu câtă greutate o suportă uneori pe a sa maestrul muzicii.
Era ceva frumos și ademenitor să ai putere asupra oamenilor și să strălucești înaintea altora, dar și demonic și periculos, iar istoria universală consta dintr-un șir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoți și comandanți, care cu extrem de puține excepții au început frumos și au terminat rău, care cu toții, cel puțin după cum au pretins ei înșiși, au luptat pentru putere împinși de bune intenții, pentru ca, după aceea, să devină posedați și orbiți de putere și s-o iubească numai de dragul ei. Trebuia ca acea putere cu care-l înzestrase natura să fie sfințită și făcută utilă, trebuia ca el să se pună în serviciul ierarhiei; lucrul acesta îi apăruse întotdeauna ca de la sine înțeles. Dar care era locul în care forțele sale ar putea să slujească mai bine și să dea roade? Capacitatea de a-i atrage pe alții, îndeosebi pe tineri, și a exercita asupra lor o influență mai mare sau mai mică ar fi avut valoare pentru un ofițer sau un politician, dar aici în Gastalia nu existau asemenea profesii, aici aceste capacități îi puteau sluji propriu-zis numai profesorului și educatorului, iar tocmai asemenea activități nu-l atrăgeau deloc pe Knecht. Dacă ar fi fost după voia lui, ar fi profesat mai întâi de orice viața savantului independent ― sau pe aceea a jucătorului cu mărgele de sticlă. Se afla astfel în fața vechii, chinuitoarei întrebări: era într-adevăr acest joc cel mai sublim, era el într-adevăr regele domeniului spiritual? Nu era el oare, la urma urmelor și în ciuda tuturor, doar un simplu joc? Era jocul cu mărgele de sticlă vrednic de o dăruire deplină, de o viață întreagă pusă în serviciul lui? Cu generații în urmă, acest joc faimos începuse ca un fel de surogat al artei, iar acum, pentru mulți, în orice caz, se afla pe cale de a deveni treptat un soi de religie, o posibilitate de concentrare, înălțare Și adorație pioasă pentru inteligențele foarte dezvoltate. Cum se vede, în sufletul lui Knecht se desfășura vechiul conflict dintre estetic și etic.
Întrebarea, niciodată formulată explicit, dar nici adormită cu totul vreodată, era aceeași care apăruse ici-colo, atât de sumbru și amenințător, în poeziile sale scrise ca elev la Waldzell, era o întrebare ce nu privea numai jocul cu mărgele de sticlă, ci Castalia în genere.
Odată, tocmai în vremea când această problematică îl apăsa stăruitor și când retrăia adeseori în vis disputele cu Designori, trecând printr-o curte vastă din orașul jucătorilor de la Waldzell, își auzi numele strigat din urmă de o voce pe care n-o recunoscu numaidecât, dar care totuși îi era foarte familiară. Când se întoarse, văzu un bărbat tânăr, înalt, cu fața împodobită de o bărbuță, care se repezi furtunos spre el. Era Plinio și, cu sufletul inundat de amintiri și duioșie, îl salută din toată inima, își dădură întâlnire pentru aceeași seară. Plinio, care își terminase de multă vreme studenția la universitățile profane și devenise funcționar, aflându-se într-un scurt concediu, venise ca oaspete la un curs despre jocul cu mărgele de sticlă, curs cum mai absolvise unul cu câțiva ani în urmă. întâlnirea din acea seară îi puse totuși repede în încurcătură pe cei doi prieteni. Plinio era aici un elev-oaspete, un diletant din afară, tolerat, care, ce-i drept, își urma cu mult zel cursul, dar un curs pentru amatori, pentru cei ce nu făceau parte din Castalia, distanța dintre ei era mult prea mare; oaspetele se afla în fața unui specialist și inițiat care, chiar menajându-l și făcând concesii amabile de dragul prieteniei, nu se putea să nu-l facă să simtă că pentru el nu e un coleg, ci un copil, unul ce-și află mulțumire la periferia unei științe cunoscute de dânsul până în profunzime. Knecht încercă să abată discuția de la joc, îl rugă pe Plinio să-i povestească despre serviciul lui, despre munca lui, despre viața pe care o ducea în lumea din afară, în această direcție, Josef era cel rămas în urmă, copilul ce punea întrebări de ignorant și era dăscălit cu menajamente de celălalt. Plinio lucra ca jurist, se străduia să-și facă drum în politică, era pe cale să se logodească cu fiica unui șef de partid, vorbea o limbă înțeleasă de Josef numai pe jumătate, multe expresii adesea repetate sunau pentru el goale de înțeles, în orice caz nu aveau pentru dânsul nici un conținut. Seputea totuși deduce că, în lumea lui, Plinio era cineva, știa multe și avea teluri ambițioase. Dar cele două lumi, care cu zece ani în urmă se atinseseră și se adulmecaseră în cei doi tineri, cu o proaspătă curiozitate și nu fără simpatie, se arătau acum despărțite ca de o prăpastie, străine și de neîmpăcat.
Desigur, se putea observa că acest om de lume și politician își păstrase un anumit atașament față de Castalia și-și sacrifica pentru a doua oară un concediu de dragul jocului cu mărgele de sticlă; dar, în definitiv, gândi Josef, asta era cam așa ca și cum el, Knecht, s-ar găsi, pentru o zi, în sfera de activitate a lui Plinio și ar lua parte ca un spectator curios la niște ședințe ale tribunalului sau ar cere să i se arate câteva fabrici ori instituții de asistentă publică. Amândoi fură dezamăgiți. Knecht găsea că prietenul său de odinioară devenise superficial și cam grosolan; Designori, la rându-i, vedea în fostul său camarad un orgolios închistat în spiritualitatea și esoterica lui exclusivistă, un ins unilateral, fermecat excesiv de sine însuși și de sportul pe care-l practica. Cu toate acestea, amândoi își dădură osteneala, iar Designori știa să povestească de toate, despre studiile și examenele lui, despre călătoriile în Anglia și în Sud, despre adunările politice și despre parlament. La un moment dat, el rosti o vorbă care sună ca o amenințare sau ca un avertisment:
― Ai să vezi, vor veni în curând vremuri tulburi, poate război, și nu e imposibil ca întreaga voastră existență castaliană să fie pusă din nou în mod serios sub semnul întrebării.
Josef nu luă lucrurile prea în serios, se mulțumi doar să întrebe:
― Și tu, Plinio? Tu vei fi pentru Castalia sau împotriva ei?
― Ah, răspunse Plinio cu un râs forțat, mie n-o să-mi ceară nimeni părerea, încolo, firește, sunt pentru dăinuirea netulburată a Castaliei, altminteri nu m-as găsi aici. Totuși, oricât de modeste ar fi pretențiile voastre materiale, Castalia costă țara o sumă destul de frumușică pe an.
― Da, râse Josef, suma asta atinge, cum mi s-a spus, cam a zecea parte din ceea ce a cheltuit țara noastră pe arme și numiții în vremea secolului însângerat de războaie.
S-au mai întâlnit de câteva ori și, cu cât se apropia sfârșitul cursului urmat de Plinio, cu atât mai zeloși se arătau în a-și da dovezi de amabilitate. Dar amândoi se simțiră ușurați când cele două sau trei săptămâni trecură și Plinio plecă.
Maestru al jocului cu mărgele de sticlă era pe vremea aceea Thomas von der Trave, un bărbat celebru, umblat prin lume și monden, conciliant și extrem de politicos față de ori, cine se apropia de el în chestiuni privitoare la joc, dar de o strășnicie ascetică și foarte trează, un muncitor de o mare hărnicie, ceea ce nici n-ar fi bănuit cei ce-l cunoșteau numai prin prisma funcției oficiale, de exemplu în veșmântul festiv de conducător al marilor jocuri sau la primirea delegațiilor din străinătate.
Se șoptea despre el că ar fi un suflet de gheață, un om stăpânit de o reținere rece, care tratează artele cu un fel de stimă curtenitoare, iar uneori printre tinerii și entuziaștii amatori de joc se auzeau despre el aprecieri mai curând negative ― aprecieri greșite, chiar dacă nu era un entuziast și la marile jocuri publice evita să atingă teme mari și emoționante; totuși, pentru cunoscători, jocurile sale strălucit construite, desăvârșite ca formă, vădeau o familiaritate deplină cu problemele fundamentale ale universului jocului, într-o zi, magister ludi trimise după Josef Knecht, îl primi în locuința sa, în haină de casă, și îl întrebă dacă ar putea și i-ar face plăcere să-l viziteze în zilele următoare, la aceeași oră, pentru câte o jumătate de ceas. Knecht, care nu mai fusese niciodată singur la maestru, primi ordinul cu uimire. Deocamdată, magister ludi îi puse înainte un manuscris mare, o propunere ce-i parvenise de la un organist, una dintre nenumăratele propuneri a căror examinare face parte din activitatea celor mai înalți membri ai ierarhiei jocului. De cele mai multe ori e vorba de propuneri privitoare la acceptarea în arhivă a noii materii: unul, de pildă, prelucrase deosebit de amănunțit istoria madrigalului și descoperise în evoluția stilului o curbă, pe care o reprezentase muzical și matematic, astfel încât să fie preluată în limbajul jocului. Altul studiase latina lui Iuliu Cezar din unghiul de vedere al calităților sale ritmice și descoperise o coincidență izbitoare cu rezultatul cunoscutului studiu al intervalelor în muzica bisericească bizantină. Un exaltat inventase o nouă cabală pentru notația din secolul al cincisprezecelea, ca să nu mai vorbim despre scrisorile furtunoase ale unor experimentatori aberanți care, de pildă, scoteau cele mai surprinzătoare chei dintr-o paralelă între horoscopul lui Goethe și cel al lui Spinoza și le anexau adesea desene geometrice, multicolore, foarte frumoase și cu aspect veridic.
Knecht aborda cu toată sârguința propunerea ce i se înmânase; el însuși avusese de mai multe ori în cap propuneri de acest fel, chiar dacă nu le trimisese niciodată; fiecare jucător activ cu mărgele de sticlă visează la o continuă extindere a domeniului jocului, până la cuprinderea lumii întregi, mai mult chiar, realizează aceste extinderi în reprezentările sale și în exercițiile lui particulare de joc și dorește ca acelea care par a-și afla confirmarea să fie acceptate oficial. Finețea propriu-zisă, supremă a jocului practicat în particular de jucătorii foarte avansați constă tocmai în aceea că ei stăpânesc în așa măsură forțele expresive, apelative și plastice ale legilor jocului, încât pot cuprinde în orice joc cu valori obiective și istorice până și reprezentările strict individuale, unice, în această ordine de idei, un apreciat botanist a rostit odată această butadă: „În jocul cu mărgele de sticlă trebuie să fie posibil orice, chiar și, de pildă, ca o plantă să se întrețină pe latinește cu domnul Linné".
Knecht îl ajută deci pe magistru în analiza schemei propuse: jumătatea de ceas trecu repede, a doua zi se prezentă punctual și astfel veni zilnic, vreme de două săptămâni, să lucreze singur cu magister ludi. Chiar din primele zile observă cu surprindere că acesta îi punea chestiuni de o importanță minoră, a căror inutilitate se vădea de la prima privire, lăsându-l totuși să le prelucreze critic, cu grijă, până la sfârșit; se minună că maestrul are timp de așa ceva, dar treptat începu să bage de seamă că aici nu era vorba numai de a face un serviciu maestrului și de a prelua o părticică din munca lui, ci că această activitate, deși utilă și în sine, era în primul rând un prilej ca el însuși, tânărul adept, să fie examinat cu cea mai mare grijă, într-o formă cât se poate de amabilă. I se întâmplă atunci ceva asemănător cu ceea ce i se întâmplase în copilărie la apariția maestrului muzicii, remarcă brusc consecințele și în comportarea camarazilor săi, care deveniră mai sfioși, mai distanți, uneori ironic-respectuoși; se pregătea ceva, o simțea, dar îl încerca mai puțină bucurie ca altădată.
După ultima lor ședință, maestrul jocului cu mărgele de sticlă îi spuse cu vocea sa cam înaltă, politicoasă, rostind cuvintele fără nici o solemnitate, dar cu precizia de accent care-i era caracteristică:
― Bine, mâine nu mai e nevoie să vii, treburile noastre au luat pentru moment sfârșit, în curând însă va trebui să te obosesc din nou. îți mulțumesc mult pentru colaborarea ta, mi-a fost de mare folos. In altă ordine de idei, sunt de părere că ar trebui să formulezi cererea de a fi primit în Ordin; nu vei avea dificultăți, am și încunoștințat autoritățile Ordinului. Ești de acord? Apoi adăugă, ridicându-se: încă un cuvânt ― probabil că și tu ești înclinat, ca majoritatea bunilor jucători cu mărgele de sticlă în tinerețe, să folosești uneori jocul nostru ca pe un fel de instrument pentru a filozofa. Cuvintele mele singure nu te vor tămădui de asta, totuși îți spun: pentru a filozofa trebuie folosite mijloace legitime, cele ale filozofiei. Jocul nostru nu este nici filozofie, nici religie, e o disciplină proprie, înrudită prin caracterul ei cel mai mult cu arta, este o artă sui generis. Ajungi mai departe dacă ții seama de acest adevăr, decât dacă îl admiți abia după o sută de insuccese. Filozoful Kant ― azi e puțin cunoscut, dar a fost o minte de primul rang ― a numit filozofia teologică „o lanternă magică ce proiectează fantome". Nu trebuie să facem și din jocul nostru cu mărgele de sticlă așa ceva.
Josef fu surprins, iar acest ultim avertisment aproape că nici nu-l auzi din pricina emoției, pe care altminteri nu și-o dădu pe față. Fulgerător îi trecu prin minte: cuvintele magistrului puneau capăt libertății lui, însemnau sfârșitul perioadei studiilor lui independente, primirea în Ordin și apropiata încadrare în ierarhie. Mulțumi cu o adâncă plecăciune și se duse numaidecât la cancelaria din Waldzell a Ordinului, unde se și găsi într-adevăr pe lista noilor candidați. Ca toți studenții de pe treapta sa, cunoștea destul de bine regulile Ordinului și-și aminti prescripția că învestitura putea fi săvârșită de oricare membru al Ordinului care deținea o funcție oficială de un rang superior. Ca atare, își formulă rugămintea ca îndeplinirea ceremoniei să fie încredințată maestrului muzicii, i se înmână o dovadă și i se acordă un scurt concediu, iar chiar a doua zi porni la drum spre Monteport, la protectorul și prietenul său. îl găsi pe venerabilul bătrân cum suferind, totuși fu întâmpinat cu bucurie:
― Vii de parcă te-as fi chemat eu, spuse bătrânul. în curând n-aș mai fi avut împuternicirea să te primesc ca tânăr frate în Ordin. sunt pe cale să-mi părăsesc funcția, demisia mea a și fost aprobată.
Ceremonia în sine fu simplă. A doua zi, așa cum cereau statutele, maestrul muzicii pofti la el, ca martori, doi frați din Ordin; Knecht primise mai înainte, ca temă a unui exercițiu de meditație, un paragraf din regulile Ordinului. Era paragraful acesta: „Dacă te cheamă autoritatea superioară vre-o funcție, atunci să știi: fiecare urcare a unei trepte în serviciu nu e un pas spre libertate, ci spre încătușare. Cu cât mai înaltă e funcția, cu atât mai strânsă e încătușarea. Cu cât e mai mare puterea pe care ti-o dă funcția, cu atât e mai riguroasă obligația de a sluji. Cu cât mai puternică e personalitatea, cu atât mai prohibit arbitrarul." Acum toți cei chemați să fie de fată se adunaseră în chilia maestrului muzicii, aceeași în care Knecht primise cândva prima sa inițiere în arta meditației; maestrul ceru celor de față să interpreteze, în cinstea acestui ceas, un preludiu coral de Bach, apoi unul dintre martori dădu citire unui text prescurtat al regulilor Ordinului, iar maestrul muzicii însuși adresă tânărului său prieten întrebările rituale și îi luă jurământul. După aceea, bătrânul îi mai dărui încă o oră din timpul său, stătu cu el în grădină, îi dădu indicații amicale în ce sens să-și însușească regulile Ordinului și să trăiască în conformitate cu ele.
― E minunat, spuse el, că tocmai în clipa în care eu mă retrag, tu intri ca să umpli acest gol; e ca și când aș avea un fiu, care în viitor va fi bărbat în locul meu.
Când văzu că fața lui Josef exprimă întristare, magistrul adăugă:
― Nu fi tulburat, nici eu nu sunt. sunt tare obosit și mă bucur de tihna de care mai vreau să am parte și din a cărei desfătare te vei împărtăși și tu adesea, după cum trag nădejde. Iar data viitoare când ne vom revedea spune-mi „tu". Nu ți-am putut îngădui asta câtă vreme am fost în funcție.
Maestrul îl concedie cu acel surâs cuceritor de inimi, pe care Josef îl cunoștea de douăzeci de ani.
Knecht se întoarse în grabă la Waldzell; obținuse de acolo un concediu de numai trei zile. Abia ajunsese, când fu chemat de magister ludi, care-l primi cu o voioșie colegială Și-l felicită pentru primirea în Ordin.
― Ca să fim pe deplin colegi și camarazi de muncă, reluă el, mai e nevoie de încadrarea ta într-un anumit loc din ierarhia noastră.
Josef se sperie puțin. Așadar, acum trebuia să-și piardă libertatea.
― Ah, zise el cu timiditate, sper că voi fi folosit într-un oarecare post modest. Nădăjduiam totuși, ca să vorbesc deschis, că-mi voi mai putea continua o vreme studiile libere.
Magistrul îl privi țintă în ochi cu zâmbetul lui șiret, nițel ironic:
― O vreme, spui tu, dar cât de lungă? Knecht râse stingherit.
― Sincer să fiu, nu știu.
― Mă gândeam eu la asta, conveni maestrul, tu mai vorbești încă limbajul studențesc și gândești în noțiuni de student, Josef Knecht, și nu-i nimic rău în asta, dar în curând n-o să mai fie bine, deoarece avem nevoie de aportul tău. Tu știi că și mai târziu, chiar dacă vei ocupa cele mai înalte funcții în ierarhia noastră, vei putea obține concedii pentru studii, dacă vei reuși să convingi autoritatea de valoarea acestor studii; predecesorul și profesorul meu, de exemplu, era magister ludi și un om bătrân când a cerut și a căpătat un concediu de un aii întreg, ca să întreprindă studii de arhivă la Londra. Dar concediul i s-a dat nu pentru „o vreme", ci pentru un număr precis de luni, săptămâni, zile. Așa că în viitor va trebui să te deprinzi să numeri. Iar acum am să-ți fac o propunere: avem nevoie de un om de încredere, necunoscut încă în afara cercului nostru, pentru o misiune specială.
Era vorba de următoarea însărcinare: mânăstirea benedictină Mariafels ― unul dintre cele mai vechi lăcașe de cultură din țară, cu care Castalia întreținea raporturi prietenești și care de câteva decenii participa la jocul cu mărgele de sticlă ― ceruse să i se trimită pentru câtva timp un tânăr profesor, ca să țină lecții introductive despre joc și să-i stimuleze pe cei câțiva jucători mai avansați din mânăstire, iar alegerea magistrului căzuse pe Josef Knecht. De aceea acesta îl și examinase cu atâta grijă, de aceea se urgentase primirea lui în Ordin.



DOUÃ ORDINE

Într-o anumită privință se procedase cu el cam la fel ca pe vremea când era elev la școala de latină, după vizita maestrului muzicii. Lui Josef nici nu-i trecea prin minte că trimiterea lui la Mariafels era o distincție deosebită și că egala cu urcarea primei trepte importante pe scara ierarhiei; dacă ar fi deschis mai bine ochii la cele din jurul său, și-ar fi dat seama limpede de asta, după atitudinea și comportamentul colegilor săi.
De câtăva vreme făcea parte din cercul cel mai restrâns al elitei jocului cu mărgele de sticlă; acum, prin neobișnuita însărcinare ce i se dăduse, fusese scos în evidență ca unul pe care superiorii îl țineau sub ochi și de care intenționau să se folosească. Camarazii și tovarășii de năzuințe de până ieri nu se dădură chiar înapoi și nici nu deveniră neprietenoși, așa ceva manierele din acest cerc foarte aristocratic nu îngăduiau, dar o distanță apăru totuși între Knecht și ceilalți; camaradul de ieri putea fi superiorul de poimâine, iar asemenea stratificări și diferențieri în relațiile reciproce erau înregistrate și exprimate de acest cerc prin oscilații abia simțite.
Excepție făcu Fritz Tegularius, pe care, alături de Ferromonte, îl putem considera drept cel mai devotat prieten din viața lui Josef Knecht. Acest bărbat, pe care aptitudinile îl îndreptățeau să ajungă în funcțiile cele mai înalte, dar care era grav stânjenit de sănătatea precară, de lipsa echilibrului și a încrederii în sine, avea aceeași vârstă cu Knecht; așadar, la primirea acestuia în Ordin, împlinise vreo treizeci și patru de ani; se întâlniseră pentru prima dată cam cu un deceniu în urmă la un curs despre jocul cu mărgele de sticlă, iar Knecht simțise încă de atunci cât de mult era atras de el acest tânăr tăcut și cam melancolic. Cu flerul său în aprecierea oamenilor, care-i era propriu încă de atunci, deși nu-și dădea seama în mod conștient de el, a intuit și natura acestei simpatii; era o prietenie și o stimă gata de dăruirea cea mai necondiționată și dornică de subordonare, aprinsă de o exaltare aproape religioasă, dar umbrită și ținută în frâu de noblețea sufletească și de presentimentul apăsător al tragismului interior. Pe atunci, încă zguduit și sensibilizat de epoca lui Designori, devenit de-a dreptul suspicios, Knecht îl ținuse pe acest Tegularius la distanță, cu o asprime consecventă, deși se simțea și el atras de acest camarad interesant și neobișnuit. Pentru caracterizare, să ne folosim de o filă din însemnările oficiale secrete ale lui Knecht, redactate cu ani mai târziu, exclusiv pentru informarea autorității superioare.
Textul sună astfel:
„Tegularius. Prieten personal al referentului. Elev eminent la diverse discipline în școala din Keuperheim, bun cunoscător al filologiei clasice, foarte interesat de filozofie, i-a studiat pe Leibniz, Bolzano , apoi pe Platon. Cel mai talentat, cel mai strălucit jucător cu mărgele de sticlă pe care îl cunosc. Ar fi un predestinat magister ludi, dacă pentru aceasta caracterului său nu s-ar dovedi cu totul nepotrivit, ca o consecință a sănătății sale delicate. T. nu va trebui să ajungă niciodată într-o funcție de conducere, reprezentativă sau organizatorică; ar fi o nenorocire atât pentru el, cât și pentru funcție. Fizic, lipsurile sale se exteriorizează prin stări de depresiune, perioade de somnolență și suferințe nervoase; sufletește, e stăpânit periodic de melancolie, simte imperios nevoia de singurătate, îl încearcă frica de datorie și de răspundere, e de presupus că-l chinuie și gândul sinuciderii. Acest om asaltat de atâtea primejdii se ține pe picioare datorită meditației și unei solide autoeducații, cu atâta eroism, încât cei mai mulți din jurul său nici nu bănuiesc măcar gravitatea suferințelor lui și nu iau cunoștință decât de timiditatea și de firea lui rezervată. Dacă așadar T. nu e, din păcate, apt pentru posturi de conducere superioare, el rămâne totuși în Vicus Lusorum o bijuterie de om, o comoară cu totul de neînlocuit. Stăpânește tehnica jocului nostru așa cum un mare muzician e stăpân pe instrumentul său, descoperă cu ochii închiși nuanțele cele mai subtile și nu poate fi ignorat nici ca profesor. La cursurile recapitulative superioare și la cele mai înalte ― pentru cele inferioare e păcat de ei ― aproape că n-aș mai putea-o scoate la capăt fără dânsul; este ceva unic modul cum analizează el jocurile de probă ale tinerilor, fără a-i descuraja, cum îi prinde cu ocaua mică și cum recunoaște infailibil și dă la iveală orice contrafacere sau exercițiu pur decorativ, cum descoperă sursele de erori și le indică, de parcă ar fi niște preparate anatomice ireproșabile, la jocurile încă nesigure și rău compuse. Această privire incoruptibilă și ascuțită pusă în valoare în activitatea de analiză și corectare este, înainte de toate, calitatea ce-i asigură respectul elevilor și al colegilor, respect care, altminteri, ar fi grav pus în pericol de comportarea sa nesigură și inegală, sfielnică și timidă.
Aș vrea să ilustrez printr-un exemplu cele spuse mai sus despre genialitatea lui T. ca jucător cu mărgele de sticlă, genialitate cu totul fără egal. La începutul prieteniei mele cu el, pe vremea când noi doi nu prea mai găseam la cursuri multe de învățat în privința tehnicii, T. mi-a arătat, într-un ceas de confesiune plină de o deosebită încredere, câteva jocuri compuse de el atunci. La prima privire le-am găsit strălucitoare și într-un fel inovatoare și originale ca stil; l-am rugat să-mi dea schemele grafice ca să le studiez și am găsit în aceste compoziții de joc niște adevărate poeme, ceva atât de surprinzător și de personal, încât am socotit că nu pot să le trec sub tăcere. Aceste jocuri erau niște mici drame, având aproape o structură de monolog pur, și reflectau ca un autoportret desăvârșit al autorului viața lui spirituală individuală, în egală măsură pândită de pericole și genială. Pe de o parte, diversele teme și grupuri de teme pe care se baza jocul, și a căror suită și opoziție vădeau o mare ingeniozitate, erau concentrate și puse în conflict într-un mod dialectic; pe de alta, sinteza și armonizarea vocilor contrarii nu duceau spre un final obținut în felul obișnuit, clasic; mai curând a-ceastă armonizare suferea un șir de fracturi și rămânea de fiecare dată ca istovită și deznădăjduită, în pragul soluției, pierzându-se în întrebări și îndoieli. Datorită acestor însușiri, jocurile căpătau o cromatică emoționantă și, după știrea mea, încă nemai încercată vreodată; mai mult chiar, jocurile în întregul lor deveneau expresia unei îndoieli și renunțări tragice, căpătau aspectul unei demonstrații simbolice a caracterului îndoielnic al oricărei strădanii spirituale. Cu toate acestea, în spiritualitatea lor, ca și în caligrafia și desăvârșita lor realizare tehnică, erau atât de neobișnuit de frumoase, încât simțeai nevoia să plângi. Fiecare dintre aceste jocuri năzuia atât de intim și serios spre o soluție și renunța în cele din urmă la oricare cu o atât de nobilă resemnare, încât căpăta caracterul unor elegii în sens absolut, care deplângea caducitatea intrinsecă oricărei frumuseți și zădărnicia, în ultimă instanță, a oricărui țel spiritual superior. ― Idem , în cazul că mi-ar supraviețui mie sau duratei cât îmi voi ocupa funcția, îl recomand pe Tegularius ca pe un bun extrem de gingaș și prețios, dar aflat în primejdie.
Trebuie să se bucure de multă libertate, sfatul său trebuie luat în seamă în toate problemele importante privitoare la joc. Totuși să nu i se încredințeze niciodată elevi puțini numai sub singura lui îndrumare."
În cursul anilor, acest om remarcabil a devenit într-adevăr prietenul lui Knecht. Față de acesta, la care, în afară de spirit admira și firea lui de stăpân, Tegularius nutrea un devotament mișcător, și multe din cele ce știm despre Knecht ne-au parvenit datorită lui. Probabil că în cercul cel mai restrâns al tinerilor jucători cu mărgele de sticlă el a fost singurul care nu l-a invidiat pe prietenul său din cauza însărcinării primite și singurul pentru care plecarea aceluia pentru un timp nelimitat a însemnat o pierdere și o suferință adâncă, aproape insuportabilă.
Îndată ce s-a putut elibera de o anumită teamă pricinuită de pierderea bruscă a libertății îndrăgite, Josef însuși și-a acceptat noua situație cu bucurie; se gândea cu plăcere că va călători, că va munci, era curios să cunoască lumea străină în care fusese trimis. De altfel, tânărul frate al Ordinului n-a fost lăsat să plece la Mariafels fără nici o pregătire; mai înainte a fost vârât timp ce trei săptămâni la „politie". Așa era numită printre studenți acea mică secțiune din aparatul autorității educative, care ar putea fi asimilată cu departamentul ei politic sau chiar cu un minister de externe, dacă acestea n-ar fi denumiri prea răsunătoare pentru un lucru așa de mărunt. Acolo, Knecht a luat cunoștință de regulile de comportare ce trebuiau respectate de frații din Ordin în timpul șederii lor în lumea din afară, iar aproape în fiecare zi domnul Dubois, șeful acestui serviciu, i-a acordat personal o oră. E drept că acestui bărbat priceput i se părea cam nepotrivită trimiterea într-un asemenea post exterior a unui om încă lipsit de experiență și cu totul ignorant în ale lumii; el n-a făcut nici un secret din faptul că nu era de acord cu hotărârea maestrului jocului cu mărgele de sticlă și și-a dat o îndoită osteneală în a-l lămuri cu grijă amicală pe tânărul frate din Ordin asupra pericolelor din lumea exterioară și asupra mijloacelor de a le preîntâmpina eficace. Atitudinea grijulie, părintească și loială a șefului s-a întâlnit într-un chip atât de fericit cu dorința tânărului bărbat de a se lăsa instruit, încât, în timpul acestor ore de inițiere în regulile de comportare în lume, Josef Knecht a câștigat inima profesorului său și în cele din urmă acesta i-a îngăduit să plece în misiunea lui cu sufletul împăcat și cu o totală încredere.
A încercat chiar, mai mult din bunăvoință decât din vreo intenție politică, să-i mai încredințeze și un fel de mandat personal. Domnul Dubois, ca unul dintre puținii „politicieni" ai Castaliei, făcea parte din acea grupă restrânsă de funcționari, ale cărei idei și studii priveau în cea mai mare parte dăinuirea juridică și economică a Castaliei, relațiile cu lumea exterioară și dependența față de ea. Cei mai mulți castalieni, funcționarii nu mai puțin decât savanții și studenții, trăiau în provincia lor pedagogică și în Ordinul lor ca într-un univers stabil, etern și de la sine înțeles, despre care știau firește că nu existase din-totdeauna, că odată luase ființă, anume că se cristalizase încetul cu încetul în vremuri de mare impas și prin lupte amare, la sfârșitul epocii războinice, din conștiința de sine și din strădaniile intelectualilor, ca și din nevoia profundă de ordine, norme, rațiune, lege și măsură, resimțită de popoarele epuizate, însângerate și fără apărare. Ei știau asta și cunoșteau funcțiunea tuturor ordinelor și a „provinciilor" din lume: să se abțină de la guvernare și de la concurența pentru putere și, în schimb, să asigure permanența și trăinicia fundamentelor spirituale prin tot felul de măsuri și reguli. Ei nu știau însă că această ordine a lucrurilor nu este nicidecum de fa sine înțeleasă, că ea presupune o anumită armonie între lume și spirit, armonie mereu în pericol de a fi tulburată, că istoria universală, luată în ansamblul ei, nu năzuiește și nu favorizează nicidecum ceea ce e cu adevărat dezirabil, rezonabil și frumos, ci, cel mult, tolerează când și când câte o excepție; tăinuitul caracter problematic al existenței Castaliei nu era în fond ignorat de mai toți castalienii, dar chestiunea era lăsată pe seama celor câtorva capete politice printre care se număra și directorul Dubois. După ce-i câștigase încrederea, de la el, de la Dubios, a obținut Knecht o sumară inițiere în bazele politice ale Castaliei, fapt care, ca mai tuturor fraților din Ordin, mai întâi i-a repugnat și i s-a părut neinteresant, apoi însă i-a readus în memorie remarca lui Designori asupra pericolului posibil ce amenința Castalia și, o dată cu aceasta, gustul amar, aparent de mult pierit și uitat, al disputelor lui tinerești cu Plinio, în cele din urmă inițierea devenind dintr-o dată foarte importantă și o treaptă pe drumul trezirii sale.
La sfârșitul ultimei lor întâlniri, Dubois i-a spus:
― Cred că te pot lăsa să pleci. Vei fi exigent în îndeplinirea însărcinării pe care ți-a dat-o venerabilul magister ludi și nu mai puțin în respectarea regulilor de comportare pe care ți le-am comunicat aici. Mi-a făcut plăcere să-ți pot fi de ajutor; vei vedea că cele trei săptămâni în care te-am reținut aici nu au fost irosite în zadar. Iar dacă vreodată vei dori să-mi arăți mulțumirea pentru informațiile căpătate de la mine și pentru cunoștința noastră, am să-ți indic acum o cale. Ai să pătrunzi într-un așezământ benedictin, iar în cazul că vei rămâne acolo o vreme și vei câștiga încrederea cuvioșilor patres , vei avea probabil prilejul" să auzi discuții politice și să sesizezi opinii politice în cercul respectabililor domni și al oaspeților lor. Þi-aș fi recunoscător dacă m-ai informa ocazional despre ele. înțelege-mă bine: nu trebuie nicidecum să te consideri un fel de spion sau să crezi că trădezi încrederea cuvioșilor patres. Nu ești obligat să-mi dai informații pe care ti le interzice conștiința ta. Mă fac chezaș că eventualele informații ce-mi vor parveni de la tine vor fi reluate și valorificate de noi numai în interesul Ordinului nostru și al Castaliei. Nu suntem niște politicieni adevărați și nu avem nici o putere, dar depindem de o lume ce are nevoie de noi sau măcar ne suportă. După împrejurări, ne e de folos să știm când vine la mânăstire un om politic, când se spune că papa e bolnav sau când noi pretendenți sunt trecuți pe lista viitorilor cardinali. Nu avem nevoie neapărată de informațiile tale, dispunem de unele surse, dar o mică sursă în plus nu strică. Poți să pleci, nu ești obligat să răspunzi astăzi la propunerea mea nici prin da, nici prin nu. Nu-ți propun altceva decât să-ți îndeplinești bine, înainte de toate, misiunea oficială și să ne reprezinți cu cinste în mijlocul cuvioșilor părinți, îți urez drum bun.
În Cartea drumețiilor, pe care o consultă înainte de plecarea în călătorie, îndeplinind ceremonialul tulpinițelor de traista-ciobanului, Knecht dădu peste semnul Lü, care însemnează „Drumețul", cu sentința „Succes prin lucruri mărunte. Călătorul ajunge la reușită prin stăruință". Pe al doilea loc găsi un sase și deschise cartea la această lămurire:
Drumețul ajunge la gazdă.
Își are averea cu sine.
Dobândește statornicia unui tânăr slujitor.
Despărțirea avu loc într-o atmosferă de voioșie, numai ultima conversație cu Tegularius fu pentru amândoi o grea probă de stăpânire de sine. Fritz își stăpâni pornirile cu putere și, în răceala pe care și-o impuse, era ca încremenit; o dată cu prietenul său, simțea că se desparte de tot ce avea mai bun. în ceea ce-l privește pe Knecht, firea lui nu-i îngăduia o legătură atât de pasionată și exclusivistă cu un prieten, la nevoie se și putea lipsi de prietenia cuiva, revărsându-și raza simpatiei, fără reținere, asupra a noi lucruri și oameni. Ca atare, despărțirea nu fu pentru el o pierdere resimțită dureros; însă își cunoștea încă de atunci destul de bine prietenul, ca să știe ce zguduire și ce examen greu era pentru el această despărțire și să-și facă griji în privința lui. Reflectase adesea la această prietenie; o dată discutase despre ea și cu maestrul muzicii și se deprinsese până la un anumit grad să-și obiectivizeze și să-și aprecieze critic propriile-i trăiri și simțăminte. Ajunsese astfel la concluzia că ceea ce-l lega de celălalt și-i trezea o adevărată pasiune nu era propriu-zis, sau numai, marele talent al aceluia, ci tocmai coexistența acestui talent cu lipsuri atât de grave, cu o slăbiciune atât de mare, că unilateralitatea și exclusivismul iubirii pe care i-o arăta Tegularius, avea unu numai frumusețe și farmec, ci și un aspect periculos, constând anume în tentația de a face să-i fie simțită puterea de către cel mai slab în forțe, nu însă în iubire, în cele din urmă își făcuse o datorie din a-și impune în această prietenie o mare reținere și autodisciplină. în viața lui Knecht, celălalt, oricât de drag îi era, n-ar fi avut nici o importanță mai profundă, dacă prietenia cu acest om delicat, fascinat de amicul său cu mult mai robust și mai sigur de sine nu i-ar fi dezvăluit forța de atracție și puterea care îi era dat să le aibă asupra unor oameni. Knecht a ajuns să înțeleagă că ceva din această putere capabilă să atragă și să influențeze pe alții face parte dintre calitățile de bază ale unui profesor și educator, prezentând însă pericole și impunând răspundere. Tegularius era numai inul printre alții, Knecht se vedea fixat de multe priviri gata de supunere. Totodată, în ultimul an, atmosfera de tensiune din Satul jucătorilor devenise pentru el mereu mai limpede Și mai bine înțeleasă. Aici, el aparținuse unui cerc fără existență oficială, dar foarte strict limitat, un cerc sau o stare, făcuse parte din mănunchiul select cel mai restrâns al candidaților și repetitorilor, un cerc din mijlocul căruia, e adevărat, unul sau altul era chemat în serviciul auxiliar al magistrului, la arhivă sau la cursurile de joc, dar nimeni nu era pus în slujba funcționarilor și profesorilor de rang inferior sau mediu; ei formau rezerva din care erau promovați titularii posturilor de conducere.
Aici se cunoșteau foarte bine unul pe altul, penibil de bine, aproape că nu exista nici o posibilitate să se înșele cineva în privința talentelor, caracterului și realizărilor celorlalți. Și tocmai pentru că aici, între acești repetitori ai studiilor de joc și aspiranți la demnitățile superioare, fiecare reprezenta o forță remarcabilă, deasupra mediei, fiecare era de primul rang în privința performanțelor, a științei, a certificatelor, trăsăturile și coloratura caracterelor, care predestinau pe un pretendent să devină conducător și om de succes, jucau un rol deosebit de mare, urmărit cu atenție. Un plus sau un minus ca ambiție, ca bună comportare, dimensiuni ale corpului sau înfățișare agreabilă, un mic plus sau minus ca farmec, amabilitate, influență asupra celor mai tineri sau asupra autorității atârnau aici greu la cântar și puteau decide în alegerea între mai mulți concurenți. Dacă, de pildă, Fritz Tegularius aparținea acestui cerc numai ca outsider, ca oaspete și tolerat și se situa într-o anume măsură la periferia lui, fiindcă, vădit, nu poseda nici un fel de talent de conducător, Knecht, în schimb, făcea parte din însuși focarul lui. Ceea ce-l recomanda tinerilor și-i câștiga adoratori erau prospețimea și farmecul lui încă foarte juvenil, care-i dădeau aparența unui suflet inabordabil pentru pasiuni, incoruptibil și chiar copilărește iresponsabil, într-un cuvânt, așadar, o anumită inocență. Iar ceea ce-l făcea plăcut în ochii superiorilor era cealaltă latură a acestei nevinovății: lipsa aproape totală de orgoliu și sete de parvenire.
Ecourile trezite de personalitatea sa, mai întâi printre inferiori și abia treptat și în cele din urmă și printre superiori, deveniră evidente pentru tânărul bărbat foarte de timpuriu, iar când ajunse la această înțelegere și privi în urmă descoperi cele două linii trasate înapoi în viața lui până în vremea când era un băiețaș, și ele se evidențiau în: prietenia competitivă pe care i-o arătau camarazii și colegii mai mici, pe de o parte, iar pe de alta atenția plină de bunăvoință cu care-l trataseră mulți superiori. Existaseră și excepții, ca rectorul Zbinden, dar, în schimb, și distincții deosebite, ca protecția pe care i-o arătaseră maestrul muzicii, iar acum de curând domnul Dubois și magister ludi. Lucrurile erau limpezi, și totuși Knecht nu voise să le vadă și să le admită niciodată pe de-a-ntregul.
Vădit, drumul lui, prestabilit, era să ajungă pretutindeni în elită, ca de la sine și fără eforturi să întâlnească prietenii admirative și protectori sus-puși, drumul lui era să nu poată rămâne în umbră la baza ierarhiei, ci să se apropie necontenit de vârful acesteia și de lumina lui vie Avea să fie nu un subaltern și un erudit rămas în voia lui cu un stăpân. Faptul că observase aceasta mai târziu decât alții cu o situație similară îi dădea acel indescriptibil plus de farmec, acea nevinovăție de care vorbeam. Dar de ce observase el cum stau lucrurile așa de târziu și cu atâta nemulțumire? Deoarece nu năzuise deloc la toate acestea și nu le dorea deoarece nu simțea nevoia să stăpânească nu-i făcea plăcere să dea porunci, deoarece îl tenta mai mult o viață contemplativă decât una activa și ar fi fost mulțumit să rămână încă vreo câțiva ani, dacă nu toată viața, un cercetător neluat in seamă, un pelerin plin de curiozitate și pios prin țara sfântă a trecutului, prin catedralele muzicii, grădinile și pădurile mitologiei, limbilor și ideilor. Acum, când se vedea împins fără cruțare în vita activa, simțea în juru-i, cu mult mă intens decât înainte, tensiunile setei de a parveni, ale spiritului de concurentă, ale ambiției, își dădea seama că Docența lui e periclitată și nu și-o va mai putea păstra. A pricepu totul că trebuie să vrea și să primească ceea ce i se încredințase și i se hotărâse fără vrerea lui, fiindcă numai așa putea să-și biruie simțământul că e pus în cătușe și nostalgia după pierduta libertatea ultimilor zece ani, iar cum sufletul lui era încă pregătit pentru noua situație, temporara plecare din Waldzell și din Provincie, ca și călătoria în lumea din afară apăruseră ca o mântuire.
De-a lungul multelor veacuri de când exista așezământul și mânăstirea Mariafels își adusese partea de contribuție de suferință la mersul istoric al Occidentului, trăise epoci de înflorire, de decadentă, de renaștere și noi prăbușiri iar m unele epoci se bucurie de o faimă plină de strălucire m diferite domenii. Odinioară lăcaș al erudiției scolastice și al artei discuțiilor în contradictoriu, astăzi încă m posesia unei uriașe biblioteci de teologie medievală, se ridicase după epoci de amorțeală și inerție la o nouă strălucire, de astă dată prin cultura ei muzicala și mult lăudatul ei cor, prin missele și oratoriile scrise și interpretate de cuvioșii ei patres; de atunci încoace adăpostea între zidurile sale o frumoasă tradiție muzicală și o jumătate de duzină de sipete din lemn de nuc, pline de manuscripte muzicale, și cea mai frumoasă orgă din țară.
Apoi venise epoca politică a mânăstirii; și această epocă lăsase în urmă o anumită tradiție și o experiență câștigată. În vremurile de cruntă sălbăticie războinică, Mariafels devenise de mai multe ori o mică insulă a chibzuinței și a rațiunii, unde capetele cele mai de ispravă din partidele adverse se căutau reciproc cu prudență și tatonau terenul pentru o înțelegere, iar odată ― acesta a fost ultimul moment culminant al istoriei sale ― Mariafels ajunsese locul de naștere al unui tratat de pace, care satisfăcuse pentru o vreme setea de liniște a popoarelor epuizate. Când, după aceea, începu o nouă perioadă și fu întemeiată Castalia, mânăstirea se ținu în expectativă, făcu chiar opoziție, probabil nu fără a fi primit indicații în acest sens de la Roma. O cerere a autorității educative, prin care se solicita găzduirea amicală a unui învățat ce voia să lucreze câtva timp în biblioteca scolastică a mânăstirii, fu respinsă într-o formă politicoasă, ca și invitația adresată celor de la Mariafels de a trimite un reprezentant la o consfătuire dedicată istoriei muzicii. Abia în vremea abatelui Pius, care, deși la o vârstă înaintată, începu să arate un viu interes jocului cu mărgele de sticlă, Mariafels și Castalia inițiată legături și schimburi, care de atunci se dezvoltaseră, luând forma unor relații dacă nu foarte intense, totuși amicale. Se făcea schimb de cărți, se acordau reciproc găzduiri; protectorul lui Knecht, maestrul muzicii, stătuse și el câteva săptămâni la Mariafels, copiase manuscrise muzicale și cântase la faimoasa orgă. Knecht știa asta și se bucura că va fi oaspetele unui așezământ despre care venerabilul maestru îi povestise ocazional cu bucurie.
Fu primit cu un respect și cu o amabilitate ce-i întreceau așteptările și aproape că-l făcură să se simtă stingherit. De altfel, pentru prima oară Castalia punea la dispoziția mânăstirii, pe un timp nelimitat, un profesor din elita specialiștilor în jocul cu mărgele de sticlă. Dubois îl avertizase că, mai ales la începutul rolului său de oaspete la Mariafels, trebuia să se considere nu o persoană particulară, ci doar un reprezentant al Castaliei și, ca atare, să ia cunoștință de și să răspundă la toate amabilitățile și, eventual, la toate atitudinile rezervate numai ca un ambasador; indicația aceasta îl ajută să suporte cu bine sfielile de la început.
Făcu față și sentimentului incipient de înstrăinare și de teamă, ca și ușoarei surescitări din timpul primelor nopți, când dormi puțin, iar, pentru că abatele Gervasius îi arătă o bunăvoință blinda și voioasă, nu după multă vreme începu să se simtă în largul lui în mediul cel nou. îl bucurau prospețimea și forța peisajului, o aspră regiune montană, cu pereți de stâncă abrupți și pășuni cu iarbă grasă, pe care pășteau multe vite frumoase; se simțea fericit privind soliditatea și vastitatea vechilor clădiri, unde se puteau descifra semnele istoriei multor veacuri, îl cuceriră frumusețea și confortul simplu al locuinței sale, două încăperi situate la etajul superior al spațiosului arhondaric, îi plăceau expedițiile prin micul stat impunător, cu două biserici, ganguri boltite, arhive, bibliotecă, stăreție, mai multe curți, cu grajduri încăpătoare pline de vite bine îngrijite, fântâni țâșnitoare, uriașe beciuri boltite, pentru vin și pentru fructe, cu două refectorii, cu vestita sală a capitulului, cu grădini îngrijite, ca și cu ateliere ale fraților pielari, dogari, ciubotari, croitori, fierari și așa mai departe, care formau un mic sat în jurul curții celei mai mari. Numai-decât avu acces la bibliotecă, organistul îi arătă fără întârziere orga magnifică și îi dădu permisiunea să cânte la ea, și nu puțin îl ispitiră sipetele cu note muzicale, unde știa că se află un număr impunător de manuscrise nepublicate, în parte încă necunoscute, datând din epoci mai vechi.
Cei de la mânăstire nu păreau să aștepte cu prea multă nerăbdare începerea activității lui oficiale; au trecut nu numai zile, ci și săptămâni până când să se ia în vedere în mod serios scopul propriu-zis al prezenței lui aici. E adevărat că încă din primele zile câțiva patres, printre ei și abatele însuși, s-au întreținut cu plăcere cu Josef despre jocul cu mărgele de sticlă, dar despre vreun curs sau despre orice altă activitate sistematică încă nu se adusese vorba, în genere, Knecht remarcă în comportarea, stilul de viață și tonul cuvioșilor un ritm necunoscut de el până atunci, o anume încetineală ceremonioasă, o răbdare statornică și blajină pe care păreau să și le fi însușit toți părinții, chiar cei ce personal nu arătau deloc a fi lipsiți de temperament. Era spiritul ordinului lor, era respirația milenară a unei străvechi orânduieli privilegiate, probate de sute de ori în împrejurări fericite și în vremuri grele, la care participau cu toții, așa cum fiecare albină împărtășește soarta și existența stupului ei, îi doarme somnul, îi îndură suferințele, îi tremură tremuratul, în comparație cu stilul de viață al Castaliei, traiul acesta benedictin părea la prima vedere mai puțin spiritual, mai puțin agil și iscoditor, mai puțin activ, în schimb însă mai calm, mai nefluențabil din afară, mai bătrânesc, mai verificat; aici părea că domnesc un spirit și o concepție redevenite de multă vreme natură.
Knecht primi în sufletul său, cu mare interes și curiozitate, chiar cu o mare uimire ecoul acestei vieți mânăstirești, care pe vremea când Castalia nici nu luase ființă era aici aproape la fel ca astăzi, care cu un mileniu și jumătate mai înainte fusese tot atât de veche și care convenea atât de mult laturii contemplative a naturii sale. Era oaspete, i se arăta respect, era stimat cu mult peste așteptări și îndatoriri, totuși simțea limpede: acestea erau forma și uzul, și nu se refereau nici la persoana lui, nici la spiritul Castaliei sau la jocul cu mărgele de sticlă, erau curtenia maiestuoasă a unei vechi mari puteri față de una mai recentă. Fusese pregătit pentru așa ceva numai parțial, iar după o vreme, în ciuda vieții tihnite pe care o ducea la Mariafels, se simți atât| de dezorientat, încât ceru de la autoritatea sa prescripții mai precise în privința comportamentului său. Magister ludi îi scrise personal câteva rânduri. „Să nu-ți pară rău, îl sfătui magistrul, că îți jertfești oarecare timp pentru studiul vieții de acolo. Folosește-ți zilele, învață, caută să te faci iubit și util, în măsura în care cei de-acolo sunt receptivi la așa ceva, dar nu fi grăbit, nu te arăta niciodată nerăbdător, nu lăsa să se vadă că ai mai puțin răgaz decât gazdele tale. Chiar dacă te-ar trata un an întreg ca și când te-ai afla în prima zi a sosirii tale în casa lor, acceptă situația cu calm și poartă-te ca și când nici doi sau zece ani n-ar mai avea vreo importanță pentru tine. Consideră aceasta ca o întrecere întru exersarea răbdării. Meditează cu grijă! Dacă ai timp, dedică în fiecare zi câteva ceasuri, nu mai mult de patru, unei munci organizate, ca de pildă studierea sau copierea unor manuscrise. Dar să nu lași impresia că lucrezi, fă-ți timp pentru oricine are chef să stea la taifas cu tine."
Knecht urmă sfatul și, în curând, se simți din nou mai liber. Până acum se gândise prea mult la misiunea sa precisă de profesor, chemat să predea unor împătimiți ai jocului cu mărgele de sticlă, în timp ce părinții din mânăstire îl tratau mai curând ca pe un ambasador al unei puteri prietene, a cărui bunăvoință voiau s-o păstreze.
Când, în cele din urmă, abatele Gervasius își aminti totuși această misiune profesorală și îi repartiza mai întâi câțiva patres, care își făcuseră prima inițiere în arta jocului cu mărgele de sticlă și cu care trebuia să țină un curs de un nivel mai înalt, Knecht descoperi spre surprinderea sa și, la început, spre profunda sa dezamăgire că în acest loc ospitalier toată cultura nobilului joc era foarte superficială și diletantistică, cei de-aici mulțumindu-se, aparent, cu un extrem de modest bagaj de cunoștințe în ceea ce privește jocul. Ca o urmare a acestei constatări, i se impuse cu încetul și cealaltă: arta jocului cu mărgele de sticlă și cultivarea lui în mânăstire nu erau nicidecum motivele pentru care fusese trimis aici. Sarcina de a-i mai instrui întrucâtva, în mod elementar, pe acești câtivapatres cu oarecare interes pentru joc și de a le procura satisfacția unor realizări sportive modeste era ușoară, prea ușoară și orice alt candidat la joc ar fi putut să-i facă față, chiar dacă n-ar fi aparținut nici pe departe elitei. Așadar, cursul acesta nu putea fi scopul propriu-zis al misiunii sale. Knecht începu să priceapă că fusese trimis mai puțin pentru a-i învăța pe alții, cât mai ales pentru a învăța el însuși.
Firește, când își formă această părere, autoritatea lui în mânăstire i se păru iarăși brusc mult mai importantă, iar sentimentul valorii sale i se impuse de asemenea dintr-o dată, fapt explicabil, deoarece, oricât de plin de farmec și de agreabil fusese rolul său de oaspete, misiunea ce i se încredințase îi apăruse uneori aproape ca un surghiun. Se mai întâmplă ca, într-o zi, în timpul unei conversații cu abatele, să-i scape întâmplător o aluzie la chinezescul I-Ching; abatele ciuli urechea, puse câteva întrebări și nu-și mai putu ascunde bucuria, când constată că oaspetele său este neașteptat de competent în cele chinezești și în Cartea drumețiilor. Abatele nutrea un viu interes pentru I-Ching și, deși nu știa limba chineză, iar în ceea ce privește cunoștințele sale asupra Cărții oracolelor și a altor taine chinezești era de aceeași superficialitate naivă cu care actualii locuitori ai mânăstirii păreau să se mulțumească în mai toate domeniile științifice, totuși se putea observa că omul acesta inteligent și, în comparație cu oaspetele său, atât de experimentat și cunoscător în ale lumii, nu era străin de spiritul înțelepciunii cu care vechii chinezi tratau problemele de viață și de stat.
Rezultă o discuție neobișnuit de însuflețită, care se abătu pentru prima dată de la curtenia existentă până atunci între gazdă și oaspete și duse la aceea că Josef Knecht fu rugat să dea respectabilului domn câte două lecții pe săptămână despre I-Ching.
În timp ce relațiile sale cu abatele-gazdă se înviorară astfel și deveniră mai eficiente, prietenia colegială cu organistul prospera, iar micul stat monahal în care trăia îi deveni din ce în ce mai familiar, făgăduința oracolului, pe care îl interogase înainte de plecarea din Castalia, se apropie și ea de îndeplinire. I se promisese lui, drumețului ce-și ducea averea cu sine, nu numai că va ajunge la o gazdă, ci și „statornicia unui tânăr slujitor". Faptul că făgăduința începea să se împlinească putea fi luat de drumeț ca un semn bun, ca un semn că într-adevăr „își poartă averea cu sine", că și departe de scoli, profesori, camarazi, protectori și sprijinitori, departe de atmosfera familiară a Castaliei, care-i hrănea sufletul și-l ajuta, el purta concentrate în sine spiritul și forțele datorită cărora se îndrepta spre o viață activă și valoroasă. Prevestitul „tânăr slujitor" se apropie de el în persoana unui novice cu numele de Anton; și chiar dacă acest tânăr însuși n-a jucat nici un rol în viața lui Knecht, el a fost totuși în acea ciudată perioadă de început, plină de îndoieli, de la mânăstire o dovadă, un herald al unor lucruri noi și mari, un vestitor al evenimentelor viitoare. Anton, un tânăr tăcut, dar focos și cu privirea isteață, aproape copt ca să fie primit în cercul monahilor, îl întâlni relativ des pe jucătorul cu mărgele de sticlă, a cărui origine și artă continuau să fie atât de misterioase pentru el, în timp ce mica ceată a jucătorilor, adăpostiți într-o aripă izolată a clădirii, inaccesibilă pentru oaspete, îi rămânea aproape necunoscută și departe de priviri. Novicilor le era interzisă participarea la cursurile despre joc. Acest Anton era însă de serviciu la bibliotecă de mai multe ori pe săptămână, ca ajutor; aici îl întâlni Knecht, stătu ocazional de vorbă cu el și, cu timpul, observă că omul acesta tânăr, cu ochii întunecați și iscoditori sub groase sprâncene negre, i se devota cu aceeași dragoste fanatică și gata de a servi, o dragoste de tânăr discipol și elev respectuos pe care o mai întâlnise de atâtea ori și în care recunoscuse de mult un element viu și important în viața Ordinului, deși, ori de câte ori i se arătase, simțise dorința să o respingă.
Aici, în mânăstire, se decise să fie de două ori mai rezervat; a căuta să-l influențeze pe acest tânăr aflat încă în faza de noviciat monahal i-ar fi apărut ca un fel de atentat împotriva ospitalității; cunoștea prea bine și porunca severă a castității, care domnea aici, și fu de părere că, în aceste împrejurări, libovia unui tânăr băiat putea fi cu atât mai periculoasă, în orice caz, trebuia să evite orice posibilitate de scandal și procedă în consecință.
La bibliotecă, singurul loc în care îl întâlnea mai des pe Anton, Knecht mai făcu cunoștință cu un bărbat, pe care la început aproape că nici nu-l băgă în seamă, atât era de insignifiant, pe care însă cu vremea îl cunoscu mai bine, ca să ajungă a-i acorda pentru toată viața o stimă plină de recunoștință, cam la fel numai cu aceea purtată bătrânului maestru al muzicii. Era pater Jakobus, desigur cel mai de seamă istoric al ordinului benedictinilor, pe atunci în vârstă de vreo șaizeci de ani, un bărbat bătrânicios, uscățiv, cu un cap de uliu pe un gât lung și vânos, cu un chip care din față, mai ales din pricina pleoapelor mai totdeauna lăsate, părea lipsit de viață și stins, dar care din profil indica o personalitate viguroasă și voluntară, datorită liniei frontale avântate cutezător, scobiturii adânci de la rădăcina nasului coroiat și ascuțit, precum și datorită bărbiei cam scurte, dar precis pregnante. Bătrânul bărbat liniștit, care, de altfel, cunoscut mai de aproape, se arăta foarte plin de temperament, avea un pupitru personal întotdeauna acoperit de cărți, manuscrise și hărți, situat în încăperea mai mică din fundul bibliotecii, și părea să fie singurul învățat ce muncea cu adevărat serios în această mânăstire care poseda tomuri de o valoare inestimabilă. De altfel, cel care-i atrase atenția lui Josef Knecht, asupra lui pater Jakobus fără nici o intenție, fu novicele Anton. Knecht băgase de seamă că încăperea din fundul bibliotecii, unde savantul își avea pupitrul, era considerată aproape ca o cameră personală de studiu, în ea intrând numai puțini dintre cercetătorii bibliotecii, și aceia numai la mare nevoie, călcând ușor, respectuos, în vârful picioarelor, deși învățatul pater ce lucra acolo nu dădea deloc impresia că ar putea fi așa de ușor tulburat.
Firește, Knecht își impuse îndată ca o lege grija celorlalți de a nu-l deranja pe pater, dar tocmai prin aceasta bătrânul cel harnic ieși din sfera observației sale. într-o zi, Anton îl servi pe savant cu niște cărți, iar când reveni din încăperea din fond, pe Knecht îl izbi faptul că novicele rămăsese un răstimp în ușa deschisă, cu privirea ațintită asupra celui scufundat în lucru deasupra pupitrului său, cu o expresie exaltată de admirație și venerație, amestecată cu acel simțământ de grijă și serviabilitate aproape tandră pe care tinerii cuminți îl arată uneori față de pleșuvia și neputința bătrânească. Mai întâi, priveliștea aceasta îl bucură pe Knecht; era frumoasă și în sine, dar totodată îi vădi că față de oamenii mai bătrâni și admirați Anton putea nutri și o exaltare lipsită de erotism. După o clipă îi veni în minte un gând mai curând ironic, de care aproape că-i fu rușine, și anume gândul acesta: cât de puțin dedați studiului trebuiau să fie cei din acest institut, dacă singurul savant cu activitate serioasă din mânăstire era admirat de un tânăr ca o apariție fantastică și o ființă din basme. Oricum, această privire aproape tandră de stimă admirativă, cu care Anton îl fixa pe bătrân, i-a deschis lui Knecht ochii asupra persoanei învățatului pater și, observându-l de atunci când și când, în trecere, îi descoperi profilul roman și mai descoperi treptat și alte trăsături ale lui pater Jakobus, care păreau a da în vileag un spirit și un caracter nu obișnuit. Știa că e istoric și că trece drept unul dintre cunoscătorii cei mai inițiați ai istoriei benedictinilor.
Într-o zi, pater Jakobus îi adresă cuvântul; glasul lui nu avea nici urmă din tonul sfătos, apăsat binevoitor, voit bine dispus și cam tutelar, care părea să aparțină stilului casei. Istoricul îl pofti pe Josef să-i facă o vizită în chilia lui, după vecernie.
― Nu veți afla în mine, spuse el cu o voce înceată și aproape sfioasă, dar cu un accent uimitor de precis, un cunoscător al istoriei Castaliei și mai puțin încă un jucător cu mărgele de sticlă, dar pentru că acum, după cât se pare, cele două ordine ale noastre, atât de diferite, leagă o prietenie mereu mai strânsă, n-aș vrea să fac excepție și aș dori să trag și personal unele foloase, când și când, de pe urma prezenței dumneavoastră aici.
Vorbea cu o deplină seriozitate, dar vocea lui înceată și fața lui bătrânească, isteață, dădeau cuvintelor sale extrem de curtenitoare acea duplicitate curioasă și jucăușă între seriozitate și ironie, între devoțiune și oarecare batjocură, între patos și ușurătate, pe care o poți afla în jocul plin de politețe și răbdare al nesfârșitelor plecăciuni cu care se salută doi sfinți sau doi principi ai bisericii. Pentru Knecht, această mixtură de superioritate și batjocură, de înțelepciune și ceremonial îndărătnic, atât de bine cunoscută de la chinezi, fu ca o băutură înviorătoare; își dădu seama că nu mai auzise de multă vreme acest ton, pe care-l stăpânea perfect și maestrul jocului cu mărgele de sticlă, Thomas; primi invitația cu bucurie și recunoștință. Seara, în timp ce căuta locuința lui pater Jakobus, situată departe, la capătul unei tăcute aripi laterale, și se întreba la ce ușă să bată, auzi spre surprinderea lui muzică interpretată la pian. Se opri să asculte; era o sonată de Purceii, interpretată fără pretenții și fără virtuozitate, dar curățel și cu precisa respectare î ritmului; muzica pură, simțită ș i prietenoasă, intim-voioasă, cu dulcile ei acorduri triple răsună parcă în întâmpinarea lui și-i amintea vremea petrecută la Waldzell, când exersase asemenea bucăți la diferite instrumente, cu prietenul său Ferromonte. Așteptă, ascultând cu desfătare, încheierea sonatei; aceasta răsună în coridorul tăcut, învăluit în umbrele amurgului, atât de însingurată și străină de lume, atât de cutezătoare și inocentă, atât de copilărească și meditativă în același timp, cum răsună orice muzică bună în mijlocul neizbăvitei mulțimi a lumii. Bătu la ușa, pater Jakobus strigă: „Intră!" și-l primi cu modesta lui demnitate; pe micul pian continuau să ardă două luminări. Da, spuse pater Jakobus, răspunzând la o întrebare a lui Knecht, în fiecare seară cântă câte o jumătate de ceas sau un ceas întreg, își încheie munca zilnică la lăsarea întunericului, iar în orele dinainte de culcare renunță la lectură și scris. Statură de vorbă despre muzică, despre Purceii, despre Händel, despre străvechea cultivare a muzicii la benedictini, un ordin cu adevărat iubitor de artă, a cărui istorie Knecht se arătă curios s-o afle. Convorbirea se însufleți și atinse sute de probleme, cunoștințele istorice ale bătrânului păreau într-adevăr admirabile, dar acesta nu ascunse faptul că istoria Castaliei, a gândirii castaliene și a Ordinului de acolo îl preocupase și îl interesase puțin, nu făcu o taină nici din poziția lui critică față de această Castalie, al cărei „Ordin" era după el o imitație a congregațiilor catolice, în fond chiar o imitație blasfematorie, întrucât ordinul castalian nu avea drept fundament nici o religie, nici un Dumnezeu și nici o biserică.
Ascultând această critică, Josef Knecht rămase un auditor respectuos, totuși atrase atenția că în afară de concepțiile benedictine și romano-catolice asupra religiei, a lui Dumnezeu și a bisericii mai existau și existaseră și altele posibile, cărora nu li se puteau nega nici puritatea voinței și a strădaniilor, nici profunda influență asupra vieții spirituale.
― Just, spuse Jakobus, vă gândiți între altele la protestanți. Aceștia nu numai că au reușit să-și mențină religia și biserica, dar au și arătat uneori mult eroism și au avut oameni exemplari. Au fost câțiva ani din viața mea, când diversele tentative de împăcare dintre diferitele crezuri și biserici creștine vrăjmașe au făcut parte dintre obiectele mele predilecte de studiu, în special tentativele de conciliere din epoca de pe la 1700, când oameni ca filozoful și matematicianul Leibniz și, după el, admirabilul conte Zinzendorf s-au străduit să-i unească din nou pe frații îndușmăniți. îndeosebi secolul al optsprezecelea, oricât de superficial și diletantistic ar putea să apară spiritul său, este deosebit de interesant sub aspectul istoriei religioase, având o îndoită semnificație, și tocmai protestanții din acel secol m-au preocupat mai adesea. Am descoperit o dată printre ei un filolog, profesor și educator de mari dimensiuni, altminteri pietist șvab, un bărbat a cărui influență morală poate fi urmărită clar de-a lungul a două secole ulterioare întregi ― dar cu asta ajungem în alt domeniu, așadar să revenim la problema legitimității și misiunii istorice a ordinelor propriu-zise...
― Ah, nu, strigă Knecht, vă rog să mai rămâneți la acest profesor, despre care tocmai voiați să vorbiți; cred că aproape l-am ghicit.
― Atunci, ghiciți-l.
― Mai întâi mi-a venit în minte Francke din Halle, dar trebuie să fie un șvab, așa că nu mă pot gândi la altul decât la Johann Albrecht Bengel.
Învățatul izbucni în râs și fața îi străluci de bucurie.
― Mă surprindeți, dragul meu, strigă el, cu vioiciune, chiar Bengel este cel la care mă gândeam. De unde ați aflat despre el? Sau e ceva de la sine înțeles în ciudata voastră provincie să cunoașteți lucruri și nume atât de îndepărtate și uitate? Fiți sigur: dacă i-ați întreba pe toți părinții, profesorii și școlarii din mânăstirea noastră, și chiar de i-ați putea întreba și pe cei din ultimele generații, nici măcar unul singur n-ar cunoaște acest nume.
― Și în Castalia l-ar cunoaște puțini: poate că nimeni în afară de mine și doi dintre prietenii mei. M-am ocupat odată cu studierea secolului al optsprezecelea și cu pietismul, dintr-un motiv personal, iar cu acest prilej mi s-au impus câțiva teologi șvabi și mi-au câștigat admirația și respectul, iar printre ei îndeosebi acest Bengel mi s-a părut pe atunci un profesor și conducător ideal pentru tineret. Am fost atât de captivat de acest om, încât am pus chiar să mi se facă o copie fotografică după imaginea lui dintr-o carte veche și am ținut-o o vreme agățată deasupra mesei mele de lucru.
Pater Jakobus continua să râdă.
― Ne întâlnim sub un semn neobișnuit, spuse el. Este remarcabil însuși faptul că dumneavoastră și cu mine am fost împinși de studiile noastre către acest bărbat uitat. Poate că mult mai de mirare este că acest protestant șvab a putut impresiona în egală măsură pe un pater benedictin și un castalian jucător cu mărgele de sticlă. Altminteri, eu îmi imaginez jocul vostru cu mărgele de sticlă ca pe o artă care necesită multă fantezie și mă minunez că un om atât de rigid și sobru ca Bengel v-a putut atrage în așa măsură.
Acum fu rândul lui Knecht să râdă satisfăcut.
― Ei bine, zise el, dacă vă amintiți de studiul întreprins mulți ani în șir de către Bengel asupra Revelațiilor sfântului Ioan și asupra sistemului său de interpretare a profețiilor din această carte , atunci va trebui să conveniți că prietenul nostru nu era cu totul străin nici de polul opus al sobrietății.
Apocalipsul Sfântului Ioan. Bengel, comentând Apocalipsul, a stabilit ca dată a venirii lui Antichrist anul 1836. Calculele sale au făcut mare impresie, iar în 1740 s-a constituit și un ordin cu numele de „Apocalipsul sfântului Ioan lămurit".
― Așa este, acceptă cu voioșie pater Jakobus. Și cum vă explicați asemenea contradicții?
― Dacă mi-ați îngădui o glumă, aș zice așa: ceea ce i-a lipsit lui Bengel și ceea ce a căutat și râvnit el fără să-și dea seama, dar cu patimă, a fost jocul cu mărgele de sticlă, îl socotesc printre predecesorii și strămoșii secreți ai jocului nostru.
Devenind prudent și din nou serios, Jakobus spuse:
― Mi se pare că vi-l anexați cam cutezător tocmai pe Bengel la galeria strămoșilor dumneavoastră. Și cum justificați asta?
― A fost o glumă, dar o glumă care poate fi apărată, încă din anii săi tineri, mai înainte de a-l preocupa marea lucrare asupra Bibliei, Bengel a împărtășit odată prietenilor săi un plan, prin mijlocirea căruia nădăjduia să ordoneze și să sintetizeze sinoptic și simetric, în jurul unui centru, într-o operă enciclopedică, toate cunoștințele din vremea sa. Asta nu-i nimic altceva decât ceea ce face și jocul cu mărgele de sticlă.
― Aceasta-i gândirea enciclopedică, strigă pater Jakobus, cu care s-a jucat tot secolul al optsprezecelea.
― Într-adevăr, admise Knecht, numai că Bengel nu se gândea doar la o alăturare a domeniilor științei și cercetării, ci la o întrepătrundere, la o orânduire organică a lor, era pe calea căutării numitorului comun. Iar aceasta este una dintre ideile elementare ale jocului cu mărgele de sticlă. As afirma încă și mai mult, anume: dacă Bengel ar fi fost în posesia unui sistem similar jocului nostru, poate că ar fi fost scutit de lunga lui cale greșită, cu toate acele calcule de convertire a numerelor profetice, cu prevestirea lui Antichrist și a imperiului de o mie de ani. Pentru diverse talente, pe care le reunea în persoana lui, Bengel n-a găsit pe de-a-ntregul dorita direcție spre un țel comun, și astfel talentul său matematic, în colaborare cu perspicacitatea filologică, a dat acea bizară „ordine a timpurilor", un amestec de acribie și fantastic, care l-a preocupat timp de câțiva ani.
― E bine, fu de părere Jakobus, că nu sunteți istoric, aveți o certă înclinație spre fantazare. Dar înțeleg ce vreți să spuneți; pedant nu sunt decât în specialitatea mea.
A fost o discuție fertilă, un prilej de cunoaștere reciprocă, un fel de împrietenire. Pentru învățat era mai mult decât o întâmplare, sau cel puțin o întâmplare cu totul deosebită faptul că amândoi, el, cel supus rigorilor benedictine, și tânărul, subordonat celor castaliene, făcuseră această descoperire și dăduseră de bietul preceptor mânăstiresc wurttem-berghez, acest bărbat cu o inimă pe cât de gingașă, pe atât de tare ca stânca, acest om, pe cât de visător, pe atât de sobru; probabil că era ceva care-i lega pe amândoi, exercitând asupra amândurora aceeași ascunsă putere magnetică. Din acea seară, care începuse cu sonata lui Purceii, acel ceva, acel fir de legătură fu simțit de amândoi. Jakobus era bucuros să schimbe păreri cu un spirit tânăr atât de învățat și încă maleabil, această plăcere nu i se oferea prea des, iar pentru Knecht relațiile începute cu istoricul și cele ce putea învăța de la el deveniră o nouă treaptă pe drumul trezirii, spre care a năzuit toată viața. Pentru a nu face risipă de vorbe: Josef Knecht a învățat de la pater Jakobus istorie, a învățat legitatea și contradicțiile studiului istoric și ale istoriografiei, iar în anii următori a învățat încă mai mult, anume: a privi prezentul și propria lui viață ca pe o realitate istorică. Discuțiile lor se transformau adesea în adevărate dispute, atacuri și justificări; la început, cel ce se arăta mai agresiv fu, firește, pater Jakobus. Cu cât cunoștea mai bine spiritul tânărului său prieten, cu atât îl durea mai mult să-l știe pe acest foarte promițător tânăr lipsit de educație religioasă și crescut într-o fals orientată spiritualitate intelectual-estetică. Tot ceea ce găsea reprobabil în modul de gândire al lui Knecht ― îndepărtarea de realitate, înclinația spre jocul abstracțiunilor ― trecea în contul acestui spirit castalian „modern". Atunci când Knecht îl surprindea prin concepții și mărturisiri juste, îndeaproape înrudite cu propriul său mod de a gândi, trăia un sentiment de triumf, provenit din aprecierea că natura cea bună a tânărului său prieten opusese o rezistență atât de viguroasă educației castaliene. Josef asculta în toată liniștea criticile la adresa Castaliei, iar atunci când i se părea că bătrânul domn, în pasiunea sa, împinge prea departe lucrurile, îi respingea atacurile cu răceală. De altfel, printre opiniile negative ale lui pater Jakobus asupra Castaliei erau și unele pe care Josef se vedea nevoit să le considere îndreptățite, iar într-un anume punct și-a schimbat cu totul părerea, în timpul petrecut la Mariafels.
Era vorba de raportul dintre spiritul castalian și istoria universală, de ceea ce pater Jakobus numea „totala lipsă de simț istoric".
― Matematicienii și jucătorii voștri cu mărgele de sticlă, spunea el, v-au distilat o istorie universală care constă exclusiv dintr-o istorie a spiritului și a artei, istoria voastră e lipsită de sânge și nu are nici o contingență cu realitatea; voi cunoașteți în amănunt decăderea sintaxei latine în al doilea sau al treilea secol și n-aveți habar de Alexandru cel Mare, Cezar sau Isus Christos. Voi tratați istoria universală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există numai legi și formule, dar nu realități, bine și rău, în care nu există timp, nici un ieri și nici un mâine, ci doar prezent veșnic, neted, matematic,
― Dar cum să te îndeletnicești cu istoria, fără a pune ordine în ea? întrebă Knecht.
― Evident că trebuie să pui ordine în istorie, tună Jakobus. Orice știință este, între altele, o ordine, o simplificare, o activitate care face asimilabil pentru spirit ceea ce acesta n-ar putea mistui altminteri. Suntem de părere că am recunoscut în istorie câteva legi și încercăm să ne referim la ele, pentru a distinge adevărul istoric. Aceasta e cam la fel cum i se întâmplă anatomistului care, făcând disecția unui corp, nu se pomenește în fața unor descoperiri cu totul și cu totul surprinzătoare, ci în toată alcătuirea de organe, mușchi, ligamente și oase găsite sub epidermă, află confirmarea unei scheme știute dinainte. Când însă anatomistul nu vede decât o schemă și din cauza ei neglijează realitatea unică, individuală a obiectului său, atunci el e un castalian, un jucător cu mărgele de sticlă, face matematici cu un obiect nepotrivit pentru așa ceva. Cine ia în considerare istoria, acela trebuie să aducă cu sine, după opinia mea, cea mai mișcătoare și proaspătă încredere în puterea ordonatoare a spiritului nostru și a metodelor noastre, dar, în afara și în ciuda acestui lucru, trebuie să trateze cu respect adevărul inefabil, realitatea, unicitatea evenimentului. A te îndeletnici cu istoria, dragul meu, nu este o glumă și un joc iresponsabil. A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuiești spre ceva imposibil și totuși necesar și de maximă importanță.
A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului și a-ți păstra totuși credința în ordine și sens. Este o misiune foarte serioasă, tinere, și probabil una tragică.
Dintre cuvintele lui pater Jakobus, pe care Knecht le-a făcut cunoscute atunci prietenilor săi prin scrisori, mai trebuie relevat unul, de asemenea caracteristic.
― Oamenii mari sunt pentru tinerime stafidele din cozonacul istoriei universale, ei și formează desigur substanța propriu-zisă a acesteia, dar nu este nicidecum atât de simplu și de ușor, cum se crede, să distingi pe cei cu adevărat mari de cei doar aparent mari. La cei aparent mari, ceea ce le dă aparența de mărime este momentul istoric, cu tot ceea ce acesta a crezut că intuiește și a găsit atractiv la ei; nu lipsesc istoricii și biografii, ca să nu mai vorbim de jurnaliști, pentru care aceste intuiții și înțelegeri limitate dintr-un moment istoric, vreau să spun: succesul momentan, egalează cu semnele distinctive ale marii personalități. Caporalul care ajunge de azi pe mâine dictator, curtezana care reușește să decidă pentru o vreme buna sau reaua dispoziție a unui stăpânitor al lumii sunt figuri predilecte ale unor asemenea istorici. Și, dimpotrivă, tinerii cu porniri idealiste îndrăgesc cel mai mult figurile tragice, pe cei lipsiți de succes, pe martirii care au venit pe lume o clipă prea devreme sau prea târziu. Pentru mine, care sunt, firește, înainte de toate un istoric al ordinului nostru benedictin, ceea ce are istoria universală cel mai atractiv, mai uimitor și mai vrednic de studiu nu sunt persoanele și nici loviturile de teatru, succesele sau prăbușirile, ci fenomenele pe care le găsesc vrednice de dragoste și care-mi trezesc o curiozitate insațiabilă, cum ar fi congregația noastră, una dintre acele organizații foarte longevive, în care se face încercarea de a se aduna, educa și forma oamenii, cu grijă pentru spiritul și sufletul lor, de a-i transforma prin educație, nu prin eugenie, prin spirit, nu prin sânge, într-un fel de aristocrație capabilă în egală măsură să slujească și să domnească. Pe mine, în istoria grecilor m-a captivat nu constelația eroilor și nici strigătele pătrunzătoare din agora, ci încercări ca acelea ale pitagoreicilor sau ale academiei platoniciene; la chinezi nici un alt fenomen nu m-a interesat mai mult decât longevitatea sistemului confucianist, iar în istoria noastră occidentală ceea ce mi s-au părut valori istorice de prim rang au fost înainte de toate biserica creștină și ordinele ce fac parte din ea și o slujesc.
Faptul că un aventurier a avut o dată noroc și a cucerit sau a fondat un imperiu care a durat după aceea douăzeci, sau cincizeci, sau chiar o sută de ani, sau că un rege ori împărat idealist și bine intenționat a practicat un mod onest de politică sau a încercat să realizeze un ideal cultural, că, impulsionat puternic, un popor sau altă colectivitate au fost capabile să săvârșească sau să suporte ceva nemaiauzit, toate acestea nu mă mai interesează de mult în măsura în care mă interesează, iară și iară, încercările de a se constitui înjghebări cum e ordinul nostru și faptul că unele dintre aceste încercări au putut dăinui o mie sau două mii de ani. Despre însăși sfânta biserică nu vreau să vorbesc; pentru noi, credincioșii, ea se află mai presus de orice discuție. Dar faptul că asemenea congregații cum este aceea a benedictinilor, a dominicanilor, mai târziu a iezuiților și așa mai departe au atins vârsta de câteva sute de ani și, în ciuda acestor sute de ani, în ciuda progreselor, a degradărilor, a acomodărilor și a silniciilor, și-au păstrat chipul și vocea proprie, gesturile, sufletul individual, faptul acesta este pentru mine fenomenul cel mai remarcabil și cel mai respectabil din istorie.
Knecht îl admira pe pater Jakobus și în judecățile sale nedrepte rostite la mânie. Pe atunci încă nu știa deloc cine e în realitate acest pater; vedea în el doar un savant profund și genial și nu avea habar că, în afară de aceasta, era și un bărbat care se afla el însuși, în mod conștient, împlântat în miezul istoriei universale, conducătorul politic al congregației lui, un cunoscător al istoriei politice și al politicii contemporane, solicitat din multe părți pentru informații, sfaturi, intervenții mediatoare. Timp de vreo doi ani, până la primul său concediu, Knecht l-a tratat pe pater Jakobus, în relațiile lor, numai ca pe un învățat și n-a cunoscut din viața, activitatea, faima și influența acestuia decât o singură fațetă, aceea ce i se arătase, învățatul domn știa să și păstreze tăcerea, chiar față de prieteni, iar frații din mânăstire se pricepeau la așa ceva mai bine decât i-ar fi crezut în stare Josef.
După vreo doi ani, Knecht se încadrase în viața mânăstirii în modul cel mai desăvârșit posibil pentru un oaspete și un om de aiurea, îi fusese de ajutor organistului în strădania acestuia de a duce mai departe pe o linie subțire și modestă, cu micul său cor de mottete, o mare și străveche tradiție.
Făcuse unele descoperiri în arhiva muzicală a mânăstirii și expediase la Waldzell și mai ales la Monteport copiile câtorva opere vechi. Formase o mică clasă de începători în jocul cu mărgele de sticlă, printre care elevul cel mai sârguincios era tânărul Anton, îl învățase pe abatele Gervasius, e adevărat, nu limba chineză, dar, oricum, manipularea tulpinițelor de traista-ciobanului și o mai bună metodă de meditație asupra zicerilor din Cartea oracolelor; abatele se obișnuise foarte tare cu el și renunțase de mult la tentativele de la început de a-l face pe oaspetele său să bea, la ocazii, vin. Rapoartele asupra activității lui Josef Knecht la Mariafels, prin care răspundea semestrial la chestionarul oficial al maestrului jocului cu mărgele de sticlă erau întotdeauna elogioase, în Castalia însă, cu mai multă atenție decât aceste rapoarte, erau examinate listele de lecții și de atestate privind cursul de joc ținut de Knecht; nivelul cursului era considerat modest, dar factorii din conducere erau satisfăcuți de modul în care profesorul se adaptase acestui nivel și, mai ales, moravurilor și spiritului mânăstirii. Dar autoritatea castaliană era mulțumită în gradul cel mai înalt și cu adevărat surprinsă, firește, fără a-l lăsa pe Knecht să observe aceasta, de relațiile strânse, bazate pe încredere reciprocă, în cele din urmă aproape prietenești stabilite de trimisul lor cu vestitul pater Jakobus.
Aceste relații dăduseră fel de fel de roade, despre care fie-ne îngăduit să spunem o vorbă, anticipând oarecum desfășurarea povestirii, sau cel puțin să vorbim despre acel rod care i-a fost cel mai drag lui Knecht. S-a copt încet, încet, a crescut anevoie și cu bănuială parcă, așa cum cresc plantele de munte semănate în solul fertil al văilor joase: semințele acestora, predate unui pământ gras și unei clime blânde, poartă în sine, ca o moștenire, reținerea și neîncrederea cu care au crescut părinții lor, ritmul încet de creștere face parte dintre însușirile lor ereditare. Aidoma acestor plante, istețul bătrân, deprins să controleze cu suspiciune orice posibilitate de a fi influențat din afară, a îngăduit numai cu ezitări și cedând pas cu pas să prindă rădăcini în el spiritul castalian adus de tânărul său prieten, colegul de la polul opus.
Cu toate acestea, spiritul castalian a încolțit treptat în sufletul său, și din toate cele bune trăite de Knecht în anii petrecuți la mânăstire lucrul cel mai plăcut și mai de preț a fost încrederea receptivă a experimentatului bătrân, care, după începuturi aparent lipsite de speranță, s-a dezvoltat cu șovăieli, a germinat încet, transformându-se încă mai încet într-o mărturisită înțelegere nu numai a ceea ce era remarcabil în persoana tânărului, ci și a ceea ce constituia pecetea specific castaliana a acestuia. Tânărul, în aparență aproape numai discipol, auditor și învățăcel, l-a condus pas cu pas pe pater Jakobus, care pronunțase la început cuvintele „castalian" sau „jucător cu mărgele de sticlă" numai cu o intonație ironică, sau le folosise direct ca vorbe de ocară, spre recunoașterea, mai întâi îngăduitoare și abia în cele din urmă convinsă și respectuoasă, și a acestei modalități spirituale, și a ordinului castalian, ca o încercare de formare a unei aristocrații spirituale. Pater Jakobus a încetat a mai lua în râs tinerețea ordinului, care, cu a sa existență de numai două secole și ceva, se afla, firește, cu mult mai prejos de ordinul benedictin, vechi de un mileniu și jumătate , a încetat de a vedea în jocul cu mărgele de sticlă doar un dandysm estetic, în sfârșit, a încetat de a mai respinge ca imposibile în viitor prietenia și alianța celor două ordine de o vârstă atât de inegală. Knecht nici n-a bănuit o vreme că autoritatea vedea în această parțială câștigare a lui pater Jakobus, care pentru el era doar un succes personal și particular, realizarea culminantă a misiunii sale la Mariafels.
Când și când, el reflecta, fără a ajunge la vreo concluzie, asupra situației sale de fapt în mânăstire, întrebându-se dacă face într-adevăr ceva și e de folos aici, dacă nu cumva trimiterea lui în acest loc, care la început i se păruse o promovare și o distincție și pentru care fusese invidiat de concurenți, nu se transforma cu timpul mai curând într-o sinecură obscură sau într-o împingere a lui pe o linie moartă. De învățat se putea învăța oriunde, de ce nu și aici? Dar în sensul castalian, mânăstirea de la Mariafels, cu excepția lui pater Jakobus, nu era deloc o grădină și un model de zel la învățătură și, în ceea ce-l privea, nu-și putea da seama de nu cumva, izolat între diletanți în majoritate fără pretenții, nu a și început să prindă rugină și să facă regrese ca jucător cu mărgele de sticlă, în vreme ce se simțea copleșit de incertitudini, de un real ajutor i-au fost absența oricărei dorințe de parvenire și acel amor fati, încă de pe atunci relativ larg cuprinzător. Una peste alta, viața de oaspete și specialist mărunt, dusă în această tihnită lume mânăstirească, îi plăcea mai mult decât ultima perioadă de la Waldzell, când se aflase în cercul unor ambițioși, iar dacă soarta avea să-l uite pentru totdeauna în acest mic post colonial, va încerca să schimbe câte ceva din viața lui, de pildă să încerce a manevra pe vreunul dintre prietenii săi de aici sau, cel puțin anual, să obțină câte un concediu mai îndelungat pe care să-l petreacă în Castalia, dar rămânând în rest mulțumit cu ceea ce avea.
Cititorul acestei schițe biografice așteaptă probabil informații despre o altă latură a vieții duse de Knecht la mânăstire, anume despre latura religioasă. Nu cutezăm să dăm în privința aceasta decât unele indicații prudente. Că Josef Knecht a avut la Mariafels un contact mai intim cu religia, cu creștinismul practicant de fiecare zi este un fapt nu numai plauzibil, el reiese limpede și din unele declarații și atitudini ulterioare ale sale; totuși ne vedem siliți să lăsăm fără răspuns întrebarea dacă și în ce măsură a devenit el acolo creștin, domeniul acesta rămânând inabordabil pentru cercetarea noastră.
Dincolo de respectul față de cele religioase cultivat în Castalia, Knecht nutrea un fel de venerație, pe care am putea-o numi de-a dreptul pioasă, fusese bine instruit în scoli, în special la studiul muzicii bisericești, asupra învățăturii creștine și a formelor ei clasice, înainte de toate îi erau cunoscute taina missei și ritualul liturghiei solemne. La benedictini, aflase nu fără mirare și respect că religia pe care o cunoscuse până atunci teoretic și istoric era încă vie, lua parte la multe slujbe religioase și, îndeosebi după ce aprofundase câteva lucrări ale lui pater Jakobus și resimțise influența discuțiilor purtate cu dânsul, fenomenul acestui creștinism i se dezvălui vădit și pe deplin, un creștinism devenit de atâtea ori, de-a lungul secolelor, nemodern și depășit, învechit și închistat și totuși mereu și mereu reîntors la sursele sale, reînnoit, lăsând în urmă ceea ce fusese modern și victorios ieri. Nu se pusese serios în gardă împotriva gândului, iscat când și când în cursul discuțiilor cu pater Jakobus, că poate și cultura castaliană nu e decât o formă anexă și târzie, profană și caducă a culturii creștin-occidentale, care va fi cândva din nou resorbită și asimilată de aceasta. Dacă va fi așa, îi spuse el părintelui o dată, atunci locul și serviciul său rămân totuși în cadrul ordinului castalian, și nu în al celui benedictin, în Castalia trebuie să-și aducă contribuția și să-și afle verificarea, indiferent dacă orânduirea al cărei membru era avea pretenția să dăinuiască veșnic sau numai o vreme îndelungată; o convertire i s-ar fi părut o formă de evadare nu prea demnă. Ca și el, acel respectat Johann Albrecht Bengel a fost la vremea sa în serviciul unei biserici mici și trecătoare, fără a-și trăda obligația de a sluji cele veșnice. Pietatea, adică împlinirea cu devotament și credință, până la sacrificiul vieții, a unei obligații de slujitor, este posibilă pentru orice crez și pe orice treaptă, iar pentru justețea și valoarea fiecărei pietăți personale, această voință de a sluji și acest devotament reprezintă singura probă valabilă.
Knecht se afla la părinții benedictini de vreo doi ani, când în mânăstire apăru un oaspete, care fu vizibil ținut departe de el cu mare grijă, evitându-se până și o prezentare fugitivă.
Devenind din cauza aceasta curios, el îl observă cu atenție pe străin, care de altfel nu rămase la Mariafels decât câteva zile, și făcu fel de fel de ipoteze. Veșmântul monahal pe care-l purta străinul i se păru o travestire. Cu abatele, și mai ales cu pater Jakobus, necunoscutul ținu lungi ședințe cu ușile închise, primea adesea mesaje urgente și expedia altele. Knecht, care știa puține lucruri, și numai din zvonuri, despre Relațiile și tradițiile politice ale mânăstirii, ajunse la presupunerea că oaspetele trebuie să fie un înalt om de stat aflat în misiune secretă sau un principe călătorind incognito; în timp ce reflecta asupra observațiilor sale, își aminti că și în lunile trecute mai fuseseră în mânăstire niște oaspeți care acum, când îi aprecia retrospectiv, i se păreau tot atât de misterioși și de plini de importanță. Cu acest prilej îi veni deodată în minte șeful „poliției", prietenosul domn Dubois cu rugămintea acestuia de a deschide când și când ochii asupra unor asemenea întâmplări din mânăstire și, chiar dacă inima nu-i dă ghes și nici nu se simțea apt pentru astfel de rapoarte, conștiința îl mustra că de atâta vreme nu-i scrisese binevoitorului bărbat, cu siguranță dezamăgindu-l. îi adresă deci domnului Dubois o lungă scrisoare, încercă să-și justifice tăcerea și povesti, pentru a da totuși scrisorii oarecare substanță, câte ceva despre relațiile sale ca pater Jakobus. Nu bănuia cu câtă grijă și de cine va fi citită această scrisoare a sa.



MISIUNEA

Cea dintâi ședere a lui Knecht la mânăstire a durat doi ani; pe vremea despre care e vorba aici avea treizeci și șapte de ani. La sfârșitul găzduirii sale la mânăstirea Mariafels, cam la două luni după lunga scrisoare adresată lui Dubois, abatele îl chemă într-o dimineață în vorbitor. Knecht își spuse că afabilul domn are chef să se întrețină nițel despre cele chinezești și făcu anticamera fără nici o grijă. Gervasius îl întâmpină cu o scrisoare în mână.
― Multprețuitule, mi se face onoarea unui comision pentru dumneavoastră, strigă el bine dispus, în felul său ușor protector, și trecu numaidecât la tonul glumeț-ironic, care era de fapt o creație a lui pater Jakobus și o expresie a relațiilor amicale, încă insuficient clarificate, dintre ordinul monahal și cel castalian.
De altfel, toată cinstea pentru al vostru magister ludi! Omul ăsta se pricepe să scrie scrisori! Mie mi-a scris în latinește, Dumnezeu știe de ce; la voi, castalienii, nu se știe niciodată, când întreprindeți ceva, dacă aveți intenții amabile sau batjocoritoare, dacă faceți un gest de cinstire sau dați o povățuire. Așadar, acest venerabil dominus mi-a scris în latinește, și anume într-o latinească pe care nimeni n-ar descurca-o astăzi în ordinul nostru, exceptându-l cel mult pe pater Jakobus. E o latină ca provenită direct de la școala lui Cicero și totuși parfumată cu o picătură bine cântărită de lătinie bisericească, despre care iarăși nu se știe, evident, dacă vrea să fie o momeală naivă, pentru noi, popii, sau rezultă dintr-o intenție ironică, ori, pur și simplu, dintr-un impuls ne-înfrânat spre joc, rafinament stilistic și decorativ. Așadar, preacinstitul îmi scrie: cei din Castalia doresc să vă revadă și să vă îmbrățișeze, totodată să constate în ce măsură v-a influențat lunga ședere între noi, semibarbarii, în stare să vă corupem moralicește și stilisticește. Pe scurt, atât cât am reușit să pricep și să lămuresc bine lunga operă literară, vi se acordă un concediu, iar eu sunt solicitat să-mi trimit oaspetele acasă la Waldzell, pentru un răstimp nestabilit, totuși nu pentru totdeauna, căci în intenția autorităților de-acolo este să vă întoarceți curând, dacă așa ceva ar intra în dorințele noastre. Ei bine, iertați-mă, n-aș fi în stare nici pe departe să interpretez cum se cuvine toate finețurile epistolei, cred că magistrul Thomas nici nu s-a așteptat la așa ceva de la mine. Scrisorica asta de-aici trebuie să vi-o predau, și-acum duceți-vă și reflectați dacă și când vreți s-o porniți la drum. Vă vom simți lipsa, dragul meu, iar dacă va fi să rămâneți prea mult plecat, nu vom uita să vă cerem înapoi de la autoritatea dumneavoastră.
În scrisoarea ce-i fusese înmânată, Knecht era informat de autoritate că i se acorda un concediu ca să se odihnească și să discute cu superiorii, așa că era așteptat curând la Waldzell. Să nu-și facă nici o problemă din întreruperea cursului curent pentru începătorii în jocul cu mărgele de sticlă, dacă abatele nu va formula în mod expres dorința de a-l duce până la capăt înainte de plecare.
Fostul maestru al muzicii îi trimite salutări. La lectura acestor rânduri, Knecht șovăi și deveni gânditor: cum a putut fi însărcinat autorul scrisorii, magister ludi, cu transmiterea acestor salutări, care de altfel nici nu prea se potriveau într-o corespondență oficială? Probabil că avusese loc o conferință generală a autorității, la care participase și fostul maestru al muzicii. Ei da, ședințele și hotărârile autorității educative nu-l priveau, dar acest salut îl mișca într-un mod curios, i se părea că suna ciudat de colegial. Pe de o parte, indiferent ce problemă fusese înscrisă în ordinea de zi a acelei conferințe, salutul dovedea că superiorii discutaseră cu acest prilej și despre Josef Knecht. Îl așteptau lucruri noi? Era rechemat de aici? Și era asta o promovare sau o retrogradare? Scrisoarea nu vorbea însă decât despre un concediu. Da, concediul acesta îi făcea o mare bucurie, ar fi dorit din toată inima să plece chiar mâine. Trebuia însă cel puțin să-și ia rămas bun de la elevii săi și să le lase unele îndrumări. Anton va fi foarte tulburat de vestea plecării. Și câtorva dintre patres va trebui să le facă o vizită personală de rămas bun. Se gândi apoi la Jakobus și, aproape spre surprinderea sa, simți o ușoară durere în suflet, o emoție care-i arăta că acest Mariafels îi câștigase inima mai mult decât își dăduse seama până acum. îi lipseau aici multe lucruri cu care se obișnuise și care îi erau dragi; în cursul celor doi ani, Castalia, fiind departe de ea și ducându-i dorul, devenise și mai frumoasă în imaginația lui; în clipa aceasta însă înțelegea limpede: ceea ce reprezenta pentru el pater Jakobus era ceva de neînlocuit, iar în Castalia îi va simți absența. Gândul acesta îl făcu să vadă mai clar decât până acum ce trăise și învățase aici, arătându-i totodată că bucuria și speranța provocate de călătoria la Waldzell, cu revederile, jocul cu mărgele de sticlă, vacanțele și satisfacțiile de acolo ar fi fost mai mici fără certitudinea că se va întoarce la Mariafels.
Luând o hotărâre bruscă, îl căută pe pater, îi povesti despre chemarea lui în concediu și cât de surprins fusese el însuși de a descoperi de pe acum, dincolo de bucuria reîntoarcerii acasă și a revenirii cu ai lui, bucuria revenirii la mânăstire, iar pentru că această bucurie se datora în primul rând preacinstitului pater, și-a luat inima în dinți și îndrăznește să-i facă o mare rugăminte, anume ca, îndată ce se va întoarce aici, să-l primească pe lângă dânsul ca discipol, acordându-i fie și numai o oră sau două pe săptămână.
Jakobus râse, dând înapoi, și-și formulă din nou preafrumoasele complimente ironice la adresa culturii castaliene, o cultură multilaterală de neîntrecut, în fața căreia el, ca simplu frate monah ce era, nu poate decât să caște ochii mut de admirație și să clatine capul de uimire; Josef își dădu seama numai decât că refuzul nu era serios, iar când îi întinse mâna de rămas bun, pater îi spuse prietenește că nu trebuie să-și facă nici o grijă în privința rugăminții lui, i-o va satisface pe cât îi va sta în putință; apoi se despărțiră în modul cel mai cordial.
Knecht plecă spre casă, în vacanță, cu bucurie, sigur în inima lui că timpul petrecut la mânăstire nu fusese fără folos. La plecare se simți de parcă ar fi fost un băiat, își dădu seama firește numaidecât că nu mai e băiat și nici măcar un tânăr; înțelese asta după sentimentul de jenă și de rezistență interioară care i se iscă în suflet îndată ce voia să răspundă cu un gest, un strigăt, o mică copilărie la bucuria școlărească de a se vedea liber și de a pleca în vacanță. Nu, ceea ce odinioară fusese de la sine înțeles și izbăvitor, un strigăt de triumf către păsările din copaci, un marș cântat cu voce tare, câteva mișcări plutitoare și ritmice de dans ― toate acestea nu mai mergeau acum, ar fi fost țepene și artificiale, ar fi fost prostești și puerile. Knecht simțea că e bărbat, un bărbat tânăr în simțiri și în puteri, dar care nu mai putea să se lase în seama dispoziției sufletești de moment, care nu mai era liber, ci treaz, dependent și obligat ― de cine? De funcție? De sarcina de a-și reprezenta țara și Ordinul printre călugări? Nu, era Ordinul însuși, era ierarhia în care, cu prilejul acestei bruște introspecții, se văzu încadrat și sudat într-un chip de neînțeles, era sentimentul de răspundere, sinteza de valori universale și majore, datorită căreia unii tineri puteau să pară bătrâni și unii bătrâni tineri, care pe unul îl înlănțuia, pe celălalt îl sprijinea și în același timp îi răpea libertatea, întocmai ca tutorele de care e legat un copac tânăr, care unuia îi lua inocența, în timp ce de la celălalt solicita tocmai o puritate mereu candidă.
La Monteport îl salută pe fostul maestru al muzicii, care fusese el însuși cândva, în anii săi tineri, oaspete al mânăstirii de la Mariafels, unde studiase muzica benedictină, și care îl întrebă acum despre multe lucruri.
Îl găsi pe bătrânul domn, e adevărat, mai domol în mișcări și mai încovoiat, dar cu o înfățișare mai robustă și mai senină decât ultima dată; oboseala îi pierise de pe chip, iar după ce-și părăsise funcția devenise, nu mai tânăr, ci mai arătos și mai distins. Knecht fu surprins că-l întreabă despre orgă, despre dulapurile cu note și despre muzica corală de la Mariafels; voia să știe și dacă mai există copacul din grădina crucii, dar nu părea deloc curios să afle amănunte despre activitatea lui acolo, despre cursul dedicat jocului cu mărgele de sticlă, despre scopul concediului său. Totuși, înainte ca Josef să-și continue călătoria, bătrânul lăsă să-i scape o vorbă de mare preț pentru el.
― Am aflat, spuse el pe un ton ca de glumă, că ai fi devenit un fel de diplomat. Nu-i propriu-zis o meserie frumoasă, dar se pare că lumea e mulțumită de tine. Gândește despre asta cum vrei! Dacă însă ambiția ta nu e să rămâi pentru totdeauna în funcția aceasta, atunci fii atent, Josef, cred că vor să te prindă în cursă. Ferește-te, ai dreptul s-o faci. Nu, nu mă întreba, nu mai suflu o vorbă. Ai să vezi.
În ciuda acestui avertisment, pe care-l purta ca pe un ghimpe în inimă, sosind la Waldzell, bucuria reîntoarcerii în patrie și a revederii îi umplu sufletul ca niciodată; i se părea nu numai că acest Waldzell e patria lui și locul cel mai frumos de pe lume, ci că între timp devenise încă mai frumos și mai interesant, sau el revenise aici cu alți ochi și cu altă capacitate, superioară, de a vedea. Părerea aceasta îmbrățișa nu numai porțile, turnurile, copacii și râul, curțile și sălile, persoanele și chipurile cunoscute demult, în timpul concediului lui resimți și pentru spiritul Waldzellului, pentru Ordin și pentru jocul cu mărgele de sticlă o simpatie sporită, înțelegerea mai adâncă și plină de recunoștință a celui ce s-a întors acasă, care a fost plecat, care a devenit mai matur și mai înțelept.
― Am impresia, îi spuse el prietenului său Tegularius, la sfârșitul unui însuflețit ditiramb în cinstea Waldzellului și a Castaliei, am impresia că toți anii mei de-aici i-am petrecut în somn, e adevărat, fiind fericit, dar nu conștient, iar acum parcă m-am trezit și văd precis și limpede realitatea. Cum au putut să-mi ascută astfel privirile doi ani de înstrăinare!
S-a bucurat de concediu ca de o sărbătoare, a gustat din plin mai ales jocurile și discuțiile cu camarazii, în cercul elitei din Vicus Lusorum, s-a desfătat revăzându-și prietenii și redescoperind minunatul genius loci de la Waldzell. Desigur, acest viu sentiment de fericire și bucurie a ajuns la înflorire abia după prima audiență la maestrul jocului cu mărgele de sticlă; până atunci, în bucuria lui se amestecase și o cantitate de teamă.
Magister ludi puse mai puține întrebări decât se așteptase Knecht; abia pomeni despre cursul de joc pentru începători și despre studiul lui Josef în arhiva muzicală, numai despre pater Jakobus nu se mai sătura să audă, revenea mereu la el, nu i se păru deloc prea mult ceea ce îi povesti Josef despre acest bărbat. Că erau mulțumiți de el și de felul cum își îndeplinise misiunea la benedictini, chiar foarte mulțumiți, Knecht putu să deducă nu numai din marea amabilitate a maestrului, ci aproape încă mai mult din conduita domnului Dubois, la care magistrul îl trimisese numaidecât.
― Þi-ai îndeplinit excelent sarcina, spuse acesta și adăugă cu un râs ușor: Instinctul meu a dat greș atunci când am cerut să nu fii trimis la mânăstire. Faptul că în afară de abate l-ai captivat și pe marele pater Jakobus, determinându-l să devină favorabil față de Castalia, însemnează mult, mai mult decât a cutezat cineva să spere.
După două zile, maestrul jocului cu mărgele de sticlă îl invită la masă, împreună cu Dubois și cu directorul de atunci al scolii de la Waldzell, succesorul lui Zbinden, iar la discuția de o oră de după masă mai fură de față, în chip neprevăzut, și noul maestru al muzicii, ca și arhivarul Ordinului, așadar alți doi membri ai autorității superioare, iar unul dintre ei îl conduse la sfârșit pe Knecht la casa de oaspeți, unde statură îndelung de vorbă. Această invitație îl introduse pe Knecht, prima dată vizibil pentru toată lumea, în cercul cel mai restrâns al candidaților la posturile înalte și ridică între el și media jucătorilor de elită o barieră sensibilă imediat, de care își dădu și el foarte bine seama, acum când înțelegerea lucrurilor i se ascuțise. încolo, i se dădu un concediu provizoriu de patru săptămâni și i se înmânară dovezile necesare funcționarilor pentru a obține găzduire la casele de oaspeți din Provincie.
Deși nu i se impuseseră nici un fel de însărcinări, nici măcar pe aceea de a se prezenta autorităților locale, a putut totuși observa că e supravegheat de sus, căci atunci când făcu într-adevăr câteva vizite și excursii, la Keuperheim, la Hirsland și la așezământul de studii est-asiatice, primi numaidecât invitații din partea funcționarilor superiori de acolo; în aceste câteva săptămâni avu astfel prilejul să-i cunoască propriu-zis pe toți componenții autorității educative și pe cei mai mulți magiștri și conducători de studii. Dacă n-ar fi fost aceste invitații și luări de contact foarte oficiale, atunci excursiile sale ar fi însemnat pentru Knecht o reîntoarcere în lumea și libertatea anilor săi de studii. S-a limitat doar la vizitele amintite, de hatârul lui Tegularius, care suporta greu orice întrerupere a reîntâlnirii lor, dar și de dragul jocului cu mărgele de sticlă, deoarece ținea foarte mult să ia parte și să se verifice la cele mai noi exerciții și probleme, iar în această privință Tegularius i-a adus servicii de neînlocuit. Celălalt prieten apropiat, Ferromonte, făcea parte din statul-major al noului maestru al muzicii și nu l-a putut vedea în timpul acesta decât de două ori; l-a găsit muncind de zor și bucuros de muncă, începuse studiul unei mari teme de istorie a muzicii privind muzica greacă și perpetuarea ei în dansurile și cântecele populare din Balcani; dornic să vorbească despre preocupările lui, i-a povestit prietenului său despre cele dintâi lucrări și descoperiri, care îmbrățișau epoca decăderii treptate a muzicii baroce, începând cam de pe la finele secolului al optsprezecelea, și despre pătrunderea unei noi substanțe muzicale din direcția muzicii populare slave.
Cea mai mare parte a vacanței sale cu mireasmă de sărbătoare Knecht și-a petrecut-o însă la Waldzell și la jocul cu mărgele de sticlă, a repetat cu Fritz Tegularius notițele luate de acesta la in privatissimum ținut de magistru, în ultimele două semestre, pentru cei mai avansați și s-a reîncadrat cu toate puterile, după doi ani de nedorită renunțare, în nobila lume a jocului, al cărei farmec părea tot atât de nedespărțit și intim legat de viața lui, ca și cel al muzicii.
Abia în ultimele zile ale concediului, magister ludi reluă vorba despre misiunea lui Josef la Mariafels, despre viitorul apropiat și sarcinile ce-l așteptau. Mai întâi pe un ton de taifas, apoi din ce în ce mai serios și stăruitor îi povesti despre un plan al autorității, la care țineau foarte mult majoritatea magistrilor, ca și domnul Dubois, anume planul de a statornici în viitor o reprezentanță permanentă a Castaliei pe lângă Sfântul Scaun de la Roma. Venise momentul istoric, continuă maestrul Thomas în felul său cuceritor și într-o formă de exprimare desăvârșită, sau în orice caz acest moment era aproape, pentru a se arunca o punte peste vechiul abis dintre Roma și Ordin; în eventuale primejdii viitoare, Roma și Ordinul vor avea certamente inamici comuni, vor urma aceeași soartă, ca aliați firești, iar starea de până acum nu mai putea dura, fiind de-a dreptul nedemnă: cele două puteri din lume, a căror sarcină istorică stătea în conservarea și cultivarea spiritului și a păcii, nu mai puteau conviețui mai departe izolate și aproape străine una de alta. în ciuda grelelor pierderi pe care le suferise, biserica romană rezistase zguduirilor și crizelor din timpul ultimei epoci de mari războaie și dăinuia reînnoită și purificată în focul acelor încercări, în timp ce așezămintele științifice și școlare laice se angajaseră în procesul de decadență a culturii; Ordinul și gândirea castaliană se ridicaseră abia pe ruinele acestora din urmă. Tocmai de aceea, precum și datorită vârstei sale venerabile, bisericii trebuia să i se dea un loc de frunte, ea era cea mai veche, cea mai nobilă, era puterea verificată în furtuni mai numeroase și mai mari. Cel dintâi obiectiv care trebuia atins era trezirea și cultivarea și la Roma a conștiinței înrudirii celor două puteri și a poziției lor comune în toate crizele viitoare.
(Aici, Knecht gândi: „Oh, așadar vor să mă trimită la Roma, și te pomenești că pentru totdeauna!" și, amintindu-și avertismentul fostului maestru al muzicii, se pregăti numaidecât în sinea lui de apărare.)
Maestrul Thomas continuă: un mare pas în direcția acestei evoluții dorite de mult de partea castaliană fusese făcut prin misiunea lui Knecht la Mariafels. Această misiune, în sine numai o încercare, un gest de curtenie și care nu obliga la nimic, fusese hotărâtă fără nici o altă intenție la invitația venită de la partenerul de acolo, altminteri n-ar fi fost utilizat firește un jucător cu mărgele de sticlă fără nici o pregătire politică, ci de pildă vreun funcționar tânăr din serviciul domnului Dubois.
Iată că această încercare, această mică misiune inocentă dăduse un rezultat surprinzător de bun; datorită ei un spirit conducător al catolicismului actual, pater Jakobus, cunoscuse mai îndeaproape concepția Castaliei și-și formase o idee mai favorabilă despre această concepție pe care până acum o respinsese cu hotărâre. îi sunt recunoscători lui Knecht pentru rolul pe care-l jucase în această privință. Aici rezidau sensul și succesul misiunii sale și, pornind din acest punct, trebuiau luate în considerare și continuate nu numai chestiunea generală a unei încercări de apropiere, ci, îndeosebi, și sarcina și munca lui Knecht. I se acordase un concediu care ar mai putea fi prelungit, dacă ar dori-o, s-a vorbit cu el în linii mari, i s-a dat prilejul să-i cunoască pe cei mai mulți membri ai autorității supreme, superiorii și-au exprimat încrederea în Knecht, și -l însărcinaseră acum pe el, maestrul jocului cu mărgele de sticlă, să-l trimită pe Knecht, cu o misiune specială și cu competențe lărgite, înapoi la Mariafels, unde poate fi sigur, din fericire, că i se va face o primire prietenoasă.
Ajuns aici, maestrul făcu o pauză, ca pentru a-i da celui ce-l asculta răgaz să pună vreo întrebare, dar acesta, cu un gest politicos de supunere, îi dădu să înțeleagă că a fost atent la tot ce i se spusese și că e gata să primească însărcinarea.
― Însărcinarea pe care ți-o transmit, spuse acum magistrul, este așadar aceasta: noi plănuim, pentru un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, să stabilim o reprezentanță permanentă a Ordinului nostru la Vatican, pe cât posibil pe bază de reciprocitate. Ca mai tineri, suntem dispuși să luăm față de Roma o atitudine, e adevărat, nu servilă, dar foarte respectuoasă, să acceptăm cu dragă inimă rangul al doilea și să i-l lăsăm ei pe primul. Probabil că papa ar accepta propunerea noastră chiar astăzi, știu întrucâtva lucrul acesta, precum îl știe și domnul Dubois; ceea ce însă trebuie să evităm neapărat este un răspuns negativ dat de acolo. Cunoaștem un singur om la care putem ajunge și al cărui cuvânt are cea mai mare pondere la Roma, pe pater Jakobus.
Iar misiunea ta este să te întorci la mânăstirea benedictină, să trăiești acolo ca și până acum, să faci studii, să ții un inofensiv curs despre jocul cu mărgele de sticlă și să-ți îndrepți toată atenția și grija spre pater Jakobus, pentru a-l câștiga de partea noastră și pentru a-l face să-și dea consimțământul la proiectul nostru privitor la Roma. De data aceasta, ținta finală a misiunii tale este așadar precis delimitată. De cât timp vei avea nevoie ca s-o atingi, aceasta rămâne o chestiune secundară; ne gândim că va dura cel puțin încă un an, dar ar putea fi și doi, și mai mulți Cunoști ritmul benedictin și te-ai deprins să i te adaptezi, în nici un caz nu trebuie să dăm impresia că suntem nerăbdători și avizi să ne atingem scopul; lucrurile trebuie să se coacă treptat, ca de la sine, până când să ajungem la o discuție deschisă, nu-i așa? Nădăjduiesc că ești de acord cu misiunea ce ți se încredințează și te rog să-ți exprimi deschis orice obiecție ai de făcut. Dacă vrei, ai la dispoziție câteva zile, ca să reflectezi.
Knecht, pentru care misiunea ce i se încredințase nu mai constituia o surpriză după alte câteva discuții anterioare, declară că nu mai avea nevoie de timp ca să reflecteze, accepta cu supunere însărcinarea, dar adăugă:
― Știți că misiunile de acest fel reușesc cel mai bine dacă persoana căreia i s-au încredințat mi are de luptat cu opoziții și rețineri interioare. Nu am nici o opoziție fată de misiunea însă și, îi înțeleg importanța și sper să fiu vrednic de ea. Mă încearcă însă o anume teamă și apăsare sufletească în ceea ce privește viitorul meu; fiți atât de bun, magister, și ascultați-mi o rugăminte și o mărturisire cu totul personale și egoiste. Sunt, precum știți, jucător cu mărgele de sticlă, ca b consecință a trimiterii mele printre cuvioșii patres mi-am întrerupt timp de doi ani întregi studiile, nu am făcut nici un progres și mi-am neglijat arta, iar acum se va mai adăuga cel puțin încă un an, probabil mai mulți. N-aș vrea ca în acest timp să dau și mai mult înapoi. De aceea vă rog să-mi asigurați scurte concedii mai dese, în timpul cărora să vin la Waldzela, precum și contactul permanent prin radio cu prelegerile și exercițiile speciale din cadrul seminarului dumneavoastră pentru avansați.
― Sunt de acord cu plăcere, strigă maestrul, rostind cuvintele pe tonul celui gata să-și concedieze interlocutorul; atunci însă Knecht ridică vocea și-și exprimă și cealaltă temere, anume că, în cazul când acțiunea lui la Mariafels ar reuși, să nu cumva să fie trimis la Roma ori să fie utilizat pentru alte servicii diplomatice.
― Și această perspectivă, încheie el, m-ar apăsa sufletește și m-ar stânjeni în ostenelile mele la mânăstire. Căci mi-ar displăcea extrem să fiu abătut pe calea serviciul diplomatic o vreme mai îndelungată.
Magistrul încruntă din sprâncene și ridică un deget a dojana:
― Vorbești de o abatere, cuvântul e într-adevăr rău ales, nimeni nu s-a gândit aici la o abatere, mai curând la o distincție, la o promovare. Nu sunt autorizat să te informez asupra modului în care vei fi utilizat mai târziu sau să-ți fac promisiuni. Totuși îți înțeleg reticențele și poate că îți voi putea fi de ajutor, dacă temerile tale se vor arăta întemeiate. Și acum ascultă: tu posezi o certă calitate de a te face agreabil și îndrăgit, un răuvoitor aproape că te-ar putea numi un charmeur : probabil că și acest dar a determinat autoritatea să te trimită pentru a doua oară la mânăstire. Dar nu abuza prea mult de darul tău, Josef, și nu căuta să ridici prețul realizărilor tale. Dacă vei ajunge la un rezultat fericit în misiunea ta pe lângă pater Jakobus, atunci vei găsi momentul potrivit să adresezi autorității o rugăminte personală. Astăzi mi se pare prea devreme. Dă-mi de veste când ești gata de plecare.
Josef ascultă aceste cuvinte în tăcere, mai sensibil la bunăvoința pe care o mascau decât la dojana, și nu după multă vreme plecă înapoi la Mariafels.
Acolo, siguranța pe care o dă misiunea precis trasată avu asupra lui un efect binefăcător, în afară de aceasta, însărcinarea era importantă și de mare cinste, iar într-o privință coincidea cu o dorință personală a trimisului: aceea de a fi cât mai mult posibil în preajma lui pater Jakobus și de a-i câștiga pe deplin prietenia. Că noua lui misiune era luată în serios și aici, la mânăstire, și că el era privit ca o persoană ridicat în rang a reieșit și din atitudinea întrucâtva schimbată a personalului din conducerea așezământului, în special a abatelui; această atitudine fu la fel de amicală, însă cu un spor sensibil de stimă. Josef nu mai apărea ca un oaspete tânăr fără nici un rang, primit cu amabilitate numai din pricina locului de unde venea și din bunăvoință față de propria-i persoană, acum fu primit și tratat mai curând ca un funcționar superior din Castalia, cam ca un ambasador cu puteri depline.
Nemaifiind acum orb la asemenea lucruri, își trase din toate acestea concluziile sale.
La pater Jakobus n-a putut descoperi desigur nici o schimbare de atitudine: amiciția și bucuria cu care îl salută monahul, precum și reamintirea înțelegerii de a lucra împreună, fără nici o rugăminte și referire la ea din partea lui Knecht, îl mișcară profund pe acesta. Planul de muncă și programul său zilnic căpătară acum o cu totul altă înfățișare decât înainte de concediu, în acest plan de muncă și în sfera îndatoririlor sale, cursul despre jocul cu mărgele de sticlă nu mai ocupa de astă dată nici pe departe locul întâi, iar despre studiile în arhiva muzicală, ca și despre colaborarea colegială cu organistul nici nu mai era vorba. Mai presus de toate se aflau acum orele de studiu ca pater Jakobus, un studiu dedicat mai multor ramuri ale istoriei, căci savantul îl iniția pe discipolul său preferat nu numai în preistorie și în istoria timpurie a ordinului benedictin, ci și în știința surselor privind Evul Mediu timpuriu, iar în afară de aceasta, într-o oră specială, citi împreună cu el pe unul dintre vechii cronicari, după textul original. Lui pater Jakobus îi făcu plăcere faptul că Josef îl asalta cu rugămintea de a-i îngădui și tânărului Anton să ia parte la ore, dar nu-i fu greu să-l convingă că un al treilea participant, oricât de bine intenționat, ar stânjeni considerabil acest fel de studiu foarte particular, și astfel Anton, care nu știa nimic despre intervenția lui Knecht, fu invitat numai când și când la lecturile din cronicari, fapt care-l făcu foarte fericit. Fără îndoială că orele acestea au fost pentru tânărul frate, despre a cărui viață nu mai știm nimic altceva, o evidențiere, o plăcere și un stimulent de cel mai mare preț; i se îngăduia să ia parte nițel ca auditor și tânăr recrut la activitatea și schimbul de opinii a două dintre spiritele cele mai pure și capetele cele mai originale din vremea sa. Partea de contribuție a lui Knecht consta, după fiecare lecție de epigrafie și de știință a izvoarelor, în continuarea inițierii lui pater Jakobus în istoria și structura Castaliei și în ideile călăuzitoare ale jocului cu mărgele de sticlă, împrejurare când elevul devenea profesor, stimatul profesor, auditor atent, greu de mulțumit când punea întrebări și formula critici Suspiciunea bătrânului față de mentalitatea castaliană rămânea mereu trează; regretând lipsa unei atitudini religioase propriu-zise, pater Jakobus se îndoia de eficiența educativă a acestei mentalități în direcția creării unui tip uman vrednic de luat în serios, deși în persoana lui Knecht avea în față un rezultat atât de nobil al acestei educații.
Chiar și după ce se săvârșise cu el, de mult și pe cât era cu putință, un fel de convertire, datorită inițierii și exemplului lui Knecht, și luase de mult hotărârea de a pleda pentru apropierea dintre Roma și Castalia, neîncrederea lui pater Jakobus tot nu se stinsese cu totul; însemnările lui Knecht abundă în exemple categorice, notate de fiecare dată pe moment, din care extragem unul: Pater
― Sunteți mari savanți și esteticieni, voi, castalienii, cântăriți greutatea unei vocale într-o poezie antică și-i puneți formula în raport cu orbita unei planete. Lucrul acesta este încântător, dar nu-i decât un joc. Un joc este și marele vostru mister și simbol, jocul cu mărgele de sticlă. Recunosc și că faceți încercarea de a înălța jocul acesta plăcut la nivelul unui fel de sacrament sau cel puțin la acela al unui mijloc de elevație spirituală. Dar din asemenea eforturi nu rezultă nici o sfântă taină, jocul rămâne joc.
Josef:
― Vă referiți, pater, la faptul că ne lipsește fundamentul teologiei?
Pater:
― Ah, despre teologie nu vom vorbi nimic acum, de așa ceva sânteți încă foarte departe. V-ați putea sprijini cu folos pe alte fundamente, pe antropologie de exemplu, o teorie adevărată și o știință adevărată despre om. Voi nu-l cunoașteți pe om, nu-i cunoașteți nici bestialitatea, nici chipul făurit după asemănarea lui Dumnezeu. Nu cunoașteți altceva decât pe castalian, o specialitate, o castă, o încercare aparte de educație.
Pentru Knecht era o împrejurare excepțional de fericită faptul că în aceste ore i se deschidea câmpul cel mai larg imaginabil și cel mai favorabil pentru misiunea sa de a-l câștiga pe pater în favoarea Castaliei și de a-l convinge de valoarea unei alianțe. I se oferea o situație care corespundea atât de desăvârșit dorinței și năzuințelor sale, încât în curând începu să resimtă mustrări de conștiință, căci i se părea rușinos și nedemn să-l vadă pe stimatul bărbat stând plin de încredere și devotament în fața lui sau plimbându-se cu el încolo și încoace prin gangul boltit al mânăstirii, în vreme ce nu era decât obiectul și ținta unor intenții și afaceri politice tăinuite.
Knecht n-ar fi putut suporta multă vreme această situație în tăcere și nu se mai gândea decât la forma în care să se autodemaște, când, spre surprinderea sa, bătrânul veni în întâmpinarea acestui gând.
― Dragă prietene, spuse el într-o zi ca în treacăt, am găsit aici un mod într-adevăr extrem de plăcut și, sper, rodnic de a schimba păreri, în orele noastre de muncă comună am descoperit o frumoasă combinație nouă a celor două activități care mi-au fost cele mai dragi toată viața ― a învăța, de la alții și a învăța pe alții ―, iar pentru mine asta s-a întâmplat tocmai în momentul cel mai potrivit, deoarece încep să îmbătrânesc și nici nu mi-aș fi putut imagina o cură și o reîmprospătare mai bune decât orele noastre. Așadar, în ceea ce mă privește, în schimbul nostru de idei eu sunt, oricum, cel câștigat. În schimb însă, nu sunt chiar atât de sigur dacă și dumneavoastră prietene, și mai cu seamă cei al căror trimis sunteți și în al căror serviciu vă aflați, aveți de câștigat din toată treaba asta atât cât probabil sperați. Aș vrea să previn o viitoare dezamăgire, iar în afară de asta n- aș dori să rezulte între noi relații neclare, de aceea îngăduiți unui bătrân cu spirit practic să pună o întrebare: oricât de plăcută mi-ar fi prezența dumneavoastră în mica noastră mânăstire, am reflectat, firește, adesea asupra ei. Până de curând, anume până la recentul dumneavoastră concediu, am avut impresia că nici dumneavoastră personal nu v-au fost deloc clare sensul și țelul vizitei la noi. Observația mea corespunde adevărului?
Când Knecht răspunse afirmativ, pater Jakobus continuă:
― Bine. După ce v-ați întors din concediu, lucrurile s-au schimbat. Nu vă mai faceți gânduri și griji în privința scopului prezenței dumneavoastră aici, ci știți bine ce urmăriți. Așa e?
― Bine, deci nu m-am înșelat. Probabil că nu greșesc nici în presupunerea pe care o fac în legătură cu însărcinarea pe care o aveți la Mariafels. Aveți o misiune diplomatică, iar aceasta nu se referă nici la mânăstirea noastră, nici la domnul abate, ci la mine.
― Vedeți, mare lucru n-a mai rămas din secretul dumneavoastră. Pentru a clarifica deplin situația, fac ultimul pas și vă sfătuiesc să-mi spuneți în întregime tot restul. Cum sună deci însărcinarea pe care o aveți?
Lui Knecht îi sărise inima și ședea surprins, stingherit, aproape consternat.
― Aveți dreptate, strigă el, venindu-mi în întâmpinare, mă ușurați și totodată mă faceți de ocară, încă de mai multă vreme mă tot gândesc cum să limpezesc raporturile dintre noi, pe care le-ați definit atât de rapid acum. Din fericire, rugămintea de a-mi da lecții și învoiala noastră cu privire la inițierea în știința dumneavoastră au avut loc înainte de concediul meu, altminteri, poate, s-ar fi părut că toate astea au fost o diplomație din partea mea, iar studiile noastre doar un pretext.
Bătrânul îl liniști prietenește:
― N-am dorit nimic altceva decât să ne ajutăm pe amândoi să facem un pas înainte. Sinceritatea intențiilor dumneavoastră nu are nevoie de nici un gaj. Dacă v-am venit în întâmpinare și v-am oferit un prilej pe care oricum îl doreați, atunci totul e în ordine.
Privitor la obiectul misiunii lui Knecht, pe care acesta i-l împărtăși acum, pater Jakobus spuse:
― Domnii din Castalia voastră nu sunt tocmai geniali, dar diplomați foarte acceptabili sunt totuși; pe deasupra, mai au și noroc. Voi reflecta în toată liniștea la însărcinarea dumneavoastră, iar hotărârea mea va depinde în parte de măsura în care veți reuși să mă inițiați în concepția și lumea de idei castaliană și să mi le faceți plauzibile. Ne vom lua timp pentru toate astea.
Când îl văzu pe Knecht încă stingherit, râse în hohote și zise:
― Dacă vreți, îmi puteți interpreta modul în care am procedat tot ca un fel de lecție. Suntem doi diplomați și, ca atare, întâlnirea noastră rămâne mereu o luptă, chiar dacă în forme amicale, în lupta noastră eu am fost până acum în dezavantaj, îmi lipsea cunoașterea regulilor tocmelii; dumneavoastră știați mai mult decât mine. Acum suntem deci pe același plan! Mișcarea piesei de șah a reușit, a fost așadar justă.
Dacă Josef Knecht socotea drept prețioasă și importantă câștigarea lui pater Jakobus pentru planurile autorității castaliene, mult mai importante i se părea să învețe cât mâi mult posibil de la el și, din partea lui, să fie un îndrumător vrednic de încredere al învățatului și puternicului bărbat în lumea castaliană.
Knecht era invidiat din multe motive de către prietenii și elevii săi, așa cum oamenii eminenți sunt invidiați de obicei nu numai din pricina măreției și energiei lor interioare, ci și din cauza fericirii lor aparente, a soartei lor aparent privilegiate. Cel mic vede în cel mare ceea ce e în stare să vadă, iar cariera și ascensiunea lui Knecht și are, de fapt, pentru orice observator, ceva neobișnuit de strălucitor, de rapid, aparent fără nici un efort; despre acea perioadă a vieții lui erai tentat să spui: a avut noroc. Nu dorim să facem încercarea de a explica dintr-un unghi de vedere rațional sau moral acest „noroc", fie ca o consecință cauzală a unor circumstanțe exterioare, fie ca un fel de răsplată a virtuții lui deosebite. Norocul nu are nimic a face nici cu rațiunea, nici cu morala, este prin esența lui ceva magic, aparținând unei trepte timpurii, tinerești a umanității. Fericitul naiv, cel dăruit de zâne, cel răsfățat de zei nu este un obiect de considerații raționale și, ca atare, nici biografice, el este un simbol și se află dincolo de factorul personal și istoric. Cu toate acestea, există oameni eminenți din viața cărora nu poate fi omisă ideea de „noroc", aceasta constând fie și numai în aceea că ei se întâlnesc și se confundă în realitate, biografic și istoric, cu misiunea ce îi se potrivește, că nu s-au născut nici prea devreme, nici prea târziu; din această categorie se pare că face parte Knecht. Viața lui, cel puțin o parte din ea, dă impresia că tot ceea ce e vrednic de dorit i-a căzut ca de la sine în poală. Nu vom nega acest aspect și nu-l vom omite, l-am putea explica rațional numai printr-o metodă biografică, dar o metodă care nu este a noastră și nu e dezirabilă și îngăduită în Castalia, constând în aglomerarea aproape nelimitată de amănunte privitoare la factorii cei mai personali, cei mai particulari, la sănătate și boală, la oscilații și curbe în simțul vital și în conștiința de sine. Suntem convinși că o asemenea modalitate biografică, pe de-a-ntregul străină de vederile noastre, ne-ar duce la demonstrarea unui echilibru desăvârșit între „norocul" lui Knecht și suferințele lui și totuși i-ar falsifica imaginea ființei și a vieții.
Să punem punct digresiunii. Spuneam că Josef Knecht era invidiat de mulți dintre cei ce-l cunoșteau sau numai auziseră de el. Dar desigur nimic nu a apărut celor mai mici atât de vrednic de invidiat ca relațiile lui cu bătrânul pater benedictin, care însemnau însușire și predare de cunoștințe, posibilitatea de a primi și de a dărui, de a fi cucerit și de a cuceri, în același timp o prietenie și o comunitate intimă de muncă.
De pe vremea Fratelui mai Mare, de la Bambusgeholz, Knecht însuși nu fusese atât de fericit în urma vreuneia dintre cuceririle sale, de nici una nu se simțise atât de onorat și totodată umilit, dăruit și stimulat ca de aceasta. Nu există mai nici unul dintre elevii săi preferați de mai târziu, care să nu depună mărturie cât de des, cu câtă plăcere și bucurie aducea vorba despre pater Jakobus. De la acesta, Knecht a învățat ceva ce aproape că n-ar fi putut deprinde în Castalia de atunci; el și-a însușit nu numai o privire de ansamblu asupra metodelor și mijloacelor aprecierii și cercetării istorice și nu numai că s-a exersat pentru prima dată în folosirea lor, dar mult mai mult decât atâta, el a deprins și a trăit istoria nu ca pe un domeniu științific, ci ca pe o realitate, o viață; de unde, în consecință, transformarea și ridicarea propriei sale vieți personale pe planul istoriei. Așa ceva n-ar fi putut învăța de la un savant pur și simplu. Jakobus, cu mult mai mult decât un savant, era și un vizionar, și un înțelept. Mai mult încă, el trăia și participa direct la crearea istoriei, nu-și folosise locul în care îl pusese soarta pentru a duce în tihnă o existență călduță și contemplativă, ci făcuse ca furtunile lumii să vâjâie prin odaia lui de învățat și ca nevoile și năzuințele vremii sale să-i pătrundă în inimă, devenise părtaș la evenimentele epocii sale, își adusese partea de contribuție la ele și era răspunzător de ele, nu se ocupa numai de sintetizarea, așezarea în ordine și explicitarea unor întâmplări de mult trecute, nu avea a face numai cu idei, ci, în egală măsură, și cu îndărătnicia materiei și a oamenilor, împreună cu colaboratorul și partenerul său, un iezuit decedat nu de mult, era considerat drept fondatorul propriu-zis al puterii diplomatice și morale și al înaltului prestigiu politic pe care biserica romană și-l recâștigase după epoci de resemnare și de totală neputință.
Dacă în discuțiile dintre profesor și elev aproape că nu venea vorba niciodată despre actualitatea politică ― faptul acesta se datora nu numai deprinderii lui pater Jakobus de a păstra tăcerea și de a se ține în rezervă, ci în egală măsură și temerii lui Knecht de a se vedea implicat în afacerile diplomatice și politice ― totuși poziția și activitatea politică a benedictinului se infiltraseră atât de mult în concepția lui asupra istoriei universale, încât din toate opiniile sale, din toate aprecierile asupra haosului comerțului mondial răzbătea și punctul de vedere al politicianului cu activitate practică, desigur nu un politician ambițios, intrigant, nu un șef de stat sau un conducător, nu un ahtiat de putere, ci un sfetnic și un mijlocitor, un bărbat a cărui activitate era îndulcită prin înțelepciune, ale cărui năzuințe aveau în vedere insuficiențele și dificultățile inerente existenței umane, dar căruia faima/experiența profunzimea cunoașterii oamenilor și a stărilor de lucruri nu în ultima linie altruismul și integritatea sa personală de caracter îi confereau o putere însemnată.
Când venise la Mariafels, Knecht nu știuse nimic despre toate acestea, nu auzise nici măcar de numele învățatului pater. Majoritatea locuitorilor Castaliei trăiau într-o totală inocență și ignoranță politică, așa cum nu rareori se întâmplase și cu învățații din epocile anterioare; ei nu aveau drepturi și îndatoriri politice active, ziare aproape că nu le cădeau sub ochi; iar dacă aceasta era atitudinea și deprinderea castalienilor de mijloc, cu atât mai mult teama de actualitate, de politică, de ziare îi stăpânea pe jucătorii cu mărgele de sticlă, cărora le făcea plăcere să se considere elita și crema propriu-zisă a Provinciei și care țineau foarte mult ca atmosfera rarefiată și sublimată î existenței lor de învățați și artiști să nu fie prin nimic tulburată. La prima lui sosire în mânăstire, Knecht nu fusese deținătorul unei misiuni diplomatice; venise doar ca profesor de joc cu mărgele de sticlă și nu avusese alte cunoștințe politice decât acelea pe care i le predase monsieur Dubois timp de câteva săptămâni. Comparativ cu ignoranta lui de atunci, acum știa mult mai multe, totuși nu se lepădase nicidecum de repulsia celor din Waldzell față de politica actuală. Deși, aflându-se în preajma lui pater Jakobus, fusese inițiat și educat multilateral în ceea ce privește politica, aceasta nu se întâmplase pentru că el ar fi simțit nevoia de așa ceva, cum simțise nevoia, de pildă, să se apropie cu o reală curiozitate de istorie, ci se întâmplase ca ceva inevitabil și ocazional.
În scopul de a-și întregi pregătirea și de a fi mai apt pentru sarcina de cinste de a-l avea pe pater ca elev la prelegerile sale de rebus castaliensibus , Knecht adusese cu sine de la Waldzell literatură despre concepția și istoria Provinciei, despre sistemul școlilor de elită și despre istoria evoluției jocului cu mărgele de sticlă.
Unele dintre aceste cărți îl slujiseră cu douăzeci de ani înainte în disputele sale cu Plinio Designori, dar de atunci nu le mai avusese sub ochi; altele, care-i fuseseră tăinuite pe vremea aceea, deoarece erau scrise special pentru funcționarii Castaliei, le citi abia acum. în felul acesta, în timp ce domeniile sale de studiu se lărgeau, el se vedea nevoit și să-și reconsidere, să-și adâncească și să-și întărească propria lui bază spirituală și istorică. Când făcu încercarea de a-i înfățișa lui pater Jakobus cât mai simplu și mai clar posibil esența Ordinului și a sistemului castalian, se izbi de îndată, și nici nu se putea altfel, de punctul cel mai slab al propriei lui culturi și, în genere, al celei castaliene; atunci ieși la iveală faptul că circumstanțele de istorie universală, care făcuseră posibilă și stimulaseră nașterea Ordinului și tot ceea ce rezultase de aici, îi apăreau înt r-o imagine schematică și palidă lipsită de claritate și ordine. Nefiind pater Jakobus, nicidecum un elev pasiv, se ajunse la o colaborare intensă, la un extrem de viu schimb de idei: în timp ce el încerca să relateze istoria ordinului său castalian, pater Jakobus îl ajuta ca în anumite privințe să vadă abia acum just și să trăiască această istorie, găsindu-i rădăcinile în istoria universală și statală luată în ansamblul său. Vom vedea că aceste dezbateri intense, care se transformau nu rareori în dispute violente, datorită temperamentului lui Jakobus, aveau să dea rod și după trecerea mai multor ani, acționând viu asupra lui Knecht până la sfârșitul existenței s ale. Pe de altă parte, din întregul comportament de mai târziu al lui pater Jakobus s-a vădit cu câtă atenție a urmărit el expunerile lui Knecht și în ce măsură a reușit să cunoască și să aprecieze pozitiv Castalia datorită acestor expuneri: acordul prosper dintre Roma și Castalia, existent și astăzi, care a început printr-o neutralitate binevoitoare și s-a dezvoltat cu timpul până la o reală colaborare și alianță, este meritul acestor doi bărbați. Jakobus a dorit în cele din urmă să fie inițiat chiar și în teoria jocului cu mărgele de sticlă ― pe care îl respinsese la început, făcând haz ― deoarece intuia foarte bine că în jocul acesta trebuie căutate secretul Ordinului și într-o anumită măsură credința sau religia acestuia, iar acum, primind să pătrundă în acest univers cunoscut numai din auzite și puțin simpatic, se angaja hotărât, cu tot atâta forță cât și viclenie, spre miezul lucrurilor, și chiar dacă n-a devenit un jucător cu mărgele de sticlă ― pentru așa ceva era de altfel prea bătrân ― se poate spune totuși că spiritul jocului și al Ordinului mai că nu și-a câștigat niciodată în afara Castaliei un prieten mai serios și mai prețios decât marele benedictin.
Uneori, când Knecht își lua rămas bun după o ședință de lucru, pater Jakobus îi dădea de înțeles că în seara aceea era pentru el acasă; după eforturile făcute în timpul lecțiilor și după tensiunea discuțiilor, acestea erau ceasuri de pace, la care Josef își aducea cu sine clavecinul sau vioara, bătrânul se așeza la pian în lumina blândă a unei luminări, al cărui dulce miros de ceară umplea încăperea, o dată cu muzica lui Corelli, Scarlatti, Telemann sau Bach, pe care o interpretau pe rând sau împreună. Bătrânul domn se retrăgea la culcare devreme, în timp ce Knecht, fortificat de mica vecernie muzicală, își prelungea timpul de lucru în noapte, până la limita îngăduită de disciplină.
În afară de activitatea sa de elev și profesor al lui pater Jakobus, de cursul special ținut cam la voia întâmplării în mânăstire, de câte un colocviu chinezesc cu abatele Gervasius, îl mai găsim pe Knecht ocupat în acea vreme cu o altă muncă vastă; lua parte la concursul anual al elitei din Waldzell, concurs la care absentase în cei doi ani anteriori, în cadrul acestui concurs, se cerea să se prelucreze proiectele unor jocuri cu mărgele de sticlă, pe baza a trei până la patru teme principale prescrise, se punea preț pe conexarea nouă, ingenioasă și originală a temelor, pe puritatea formală și caligrafia cea mai desăvârșită, iar ca o îngăduință unică acordată cu acest prilej, se dădea concurenților dreptul să depășească limitele canoanelor, adică li se permitea să utilizeze și cifrări noi, inexistente în codul și în tezaurul oficial de ieroglife. în felul acesta, după marele joc oficial, festiv și sacru, concursul anual, evenimentul care stârnea cea mai mare vâlvă în Satul jucătorilor, căpăta caracterul unei întreceri între cei mai de frunte pretendenți la cinstea de a impune noi semne de joc, iar cea mai mare distincție imaginabilă și foarte rar acordată unui participant învingător la concurs consta nu numai în aceea că jocul său era interpretat festiv, ci și în faptul că adaosul de semne propuse pentru gramatica și limbajul jocului era acceptat și preluat de arhiva și vocabularul jocului.
Cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, marele Thomas von der Trave, actualul magister ludi, se bucurase de această onoare rară, datorită noilor sale abreviații pentru semnificația alchimistă a figurilor zodiacului, după cum tot magister Thomas făcuse și mai târziu mult pentru cunoașterea și preluarea alchimiei ca un domeniu instructiv în direcția îmbogățirii limbajului cifrat. De astă dată, Knecht a renunțat să folosească în joc noi valori, deși se afla în posesia câtorva, ca mai toți candidații; de asemenea, n-a folosit prilejul pentru a-și manifesta adeziunea la metoda psihologică de joc, ceea ce i-ar fi stat foarte mult la inimă; el a compus un joc, e adevărat, cu o structură și o tematică modernă și personală, în primul rând însă având o compoziție extrem de clară, clasică și riguros simetrică, ornamentată cu măsură, o realizare care amintea de măiestria din alte vremuri. Poate că l-a constrâns la aceasta faptul că se găsea departe de Waldzell și de arhiva jocului, poate că n-a putut proceda altfel din cauză că puterile și timpul său erau prea solicitate de studiile istorice, poate că l-a călăuzit mai mult sau mai puțin conștient dorința de a-și stiliza jocul în așa fel, încât să fie cât mai mult pe gustul profesorului și prietenului său, pater Jakobus; nu știm.
Am folosit expresia „metoda psihologică de joc", pe care probabil nu toți cititorii noștri o înțeleg fără un supliment de lămuriri; pe vremea lui Knecht, expresia reprezenta o lozincă des auzită. Pe atunci, printre inițiatorii jocului cu mărgele de sticlă existau desigur curente, mode, dispute, concepții și interpretări oscilante, iar dintre acestea, două erau concepțiile asupra jocului, în jurul cărora se purtau discuțiile și aveau loc disputele. Se făcea distincție între două tipuri de joc, cel formal și cel psihologic, iar noi știm că atât Rnecht, cât și Tegularius, chiar dacă acesta din urmă se ținea departe de disputele publice, făceau parte dintre adepții și promotorii ultimului tip; numai că Josef, în loc de „modul psihologic de joc" prefera să vorbească despre „modul pedagogic". Din conținuturile fiecărui joc, constând în elemente matematice, lingvistice, muzicale și așa mai departe, jocul formal năzuia să realizeze o unitate și o armonie pe cât posibil dense, complete, formal perfecte.
Dimpotrivă, în alegerea, orânduirea, delimitarea, conexiunea și contradicția conținuturilor, jocul psihologic punea mai puțin accentul pe unitate și armonie, pe rotunjimea și desăvârșirea unui cosmos, cât mai ales pe meditația succesivă fiecărei etape a jocului. Un asemenea joc psihologic sau, după expresia preferată de Knecht, pedagogic nu dădea în exterior impresia de ceva desăvârșit, ci, prin succesiunea lui de meditații precis prescrise, îl conducea pe jucător pe calea trăirii perfecțiunii și a divinului. „Jocul, așa cum îl concep eu ― îi scria odată Knecht fostului maestru al muzicii ― îl învăluie pe jucător, după terminarea meditației, întocmai cum suprafața unei sfere învăluie centrul acesteia, și îi conferă sentimentul că din universul stăpânit de hazard și de confuzii s-a constituit altul, perfect simetric și armonios) în care s-a încadrat."
Jocul cu care a participat Knecht la acel mare concurs avea așadar o construcție formală, nu una psihologică. Probabil că, procedând astfel, el a voit să demonstreze superiorilor și lui însuși că șederea la Mariafels și misiunea sa diplomatică nu-l făcuseră să piardă nimic din exercițiul, elasticitatea, eleganța și virtuozitatea sa de jucător cu mărgele de sticlă, iar această demonstrație i-a reușit, întrucât ultima formă și transcrierea pe curat a proiectului jocului său nu se puteau realiza decât la arhiva specială din Waldzell, el i-a încredințat aceste operații prietenului său Tegularius care, de altfel, se număra și el printre participanții la concurs. A avut posibilitatea să -și predea personal hârtiile lui Tegularius și să discute cu el, precum și să examineze împreună și proiectul acestuia, deoarece reușise să-și aducă prietenul pentru trei zile, la el, în mânăstire; magistrul Thomas îi îndeplinise pentru prima dată această rugăminte pe care i-o mai adresase de două ori. Oricât de mult îl bucura această vizită și oricât de mare îi era curiozitatea ca insular castalian, Tegularius s-a simțit extrem de stingherit la mânăstire; acest om sensibil aproape că s-a îmbolnăvit din pricina impresiilor bizare și a societății unor oameni, prietenoși, desigur, dar simpli, sănătoși și ceva cam din topor, care n-ar fi priceput nici o iotă din gândurile, grijile și problemele lui.
― Trăiești aici pe o planetă străină, îi spuse el prietenului său, nu înțeleg și mă minunez cum ai putut să faci față trei ani încheiați. Cuvioșii tați patres sunt foarte amabili cu mine, dar mă simt aici ca alungat și respins de toate, nimic nu mă atrage, nimic nu-și dezvăluie de la sine înțelesul, nimic nu se lasă asimilat fără rezistență și fără suferință; să trăiesc aici două săptămâni ar fi pentru mine un infern.
Knecht trebui să-și dea osteneala cu el, văzu pentru prima dată cu neplăcere, ca spectator, marea deosebire dintre cele două ordine și lumi, și simți că prietenul său hipersensibil nu făcea deloc o impresie bună aici din cauza neajutorării sale pline de spaimă. Dar prietenii reușiră să-și revadă temeinic și critic cele două planuri de joc pentru concurs, iar când, după o asemenea oră, Knecht trecea la pater Jakobus în cealaltă aripă a mânăstirii, sau la masă, avea și el sentimentul că e transpus brusc din țara lui de baștină în alta cu totul diferită, cu alt sol și altă atmosferă, cu altă climă și alte constelații. După plecarea lui Fritz, el provocă la pater Jakobus o discuție asupra acestei impresii.
― Nădăjduiesc, zise Jakobus, că majoritatea castalienilor vă seamănă dumneavoastră mai mult decât prietenului dumneavoastră. Tipul de om pe care ni l-ați înfățișat în persoana lui este unul în care nu te poți încrede, unul prea rafinat, slab și, pe deasupra, mă tem, cam orgolios. Vreau să mă mențin la părerea pe care mi-am făcut-o judecând după tipul pe care-l reprezentați dumneavoastră, altminteri as deveni nedrept față de castalieni. Căci acest biet om sensibil, prea inteligent, prea agitat ar putea păgubi întregii voastre Provincii.
― Ei da, replică Josef Knecht, probabil că și printre domnii benedictini va fi existat în cursul veacurilor vreun bărbat bolnăvicios, slab la trup, dar cu toate acestea valoros spiritualicește, cum este prietenul meu. A fost probabil o ne-iscusință din parte-mi să-l invit aici, unde există ochi foarte pătrunzători pentru a-i descoperi slăbiciunile, dar nu și pentru a-i vedea marile calități. Mie, prin venirea lui aici, mi-a adus un mare serviciu prietenesc.
După această replică, castalianul îi povesti lui pater Jakobus despre participarea sa la concurs. Jakobus întâmpină cu plăcere pledoaria lui Josef întru apărarea amicului său.
― Bine ați nimerit-o! râse el prietenește. Dar, cum se pare, aveți într-adevăr numai prieteni cu care se întrețin relații cam dificile.
După ce degustă confuzia lui Knecht, privindu-i fața uimită, continuă ca într-o doară:
― De data aceasta mă refer la altul. Mai știți ceva nou despre prietenul dumneavoastră Plinio Designdri?
Uimirea lui Knecht ajunse la culme; foarte atins, ceru lămuriri. I se dădură: într-o scriere politică, cu caracter polemic, Designori își expusese punctul de vedere categoric anticlerical și îl atacase foarte energic și pe pater Jakobus. De la prietenii săi din cadrul presei catolice, acesta obținuse informații asupra lui Designori, în cuprinsul cărora erau menționate și perioada școlarității sale castaliene, precum și cunoscutele raporturi cu Knecht. Josef își exprimă dorința de a citi articolul lui Plinio; după aceea avu loc prima lui discuție politică actuală cu pater Jakobus, urmată numai de altele câteva.
„A fost pentru mine ceva uimitor și aproape înspăimântător, îi scrise el lui Ferromonte, să văd persoana lui Plinio al nostru și, ca un pandant, propria mea persoană împinsă brusc pe scena politicii mondiale, un aspect la posibilitatea căruia nu m-am gândit niciodată până acum."
În test, pater Jakobus a vorbit despre scrierea polemică a lui Designori mai curând favorabil, în orice caz fără susceptibilitate, a elogiat stilul autorului, găsind că în acest stil se răsfrânge evident ecoul școlii de elită, căci altminteri în politica curentă oamenii se mulțumesc cu mult mai puțin spirit și cu un nivel mult mai scăzut.
În această vreme, Knecht primi de la prietenul său Ferromonte o copie a primei părți din lucrarea sa devenită mai târziu celebră, cu titlul: Preluarea și prelucrarea muzicii populare slave în muzica germană cultă, începând de la Josef Haydn. În scrisoarea de răspuns a lui Knecht, după primirea copiei, citim între altele: „Din studiile tale, la care am putut fi și eu părtaș, o vreme, ai tras concluzii convingătoare; cele două capitole despre Schubert, în special despre cvartete, se situează printre cele mai temeinice contribuții recente la istoria muzicii, pe care le cunosc. Adu-ți aminte și de mine uneori, eu sunt departe de o recoltă ca aceea ce ți-a reușit ție. Oricât de mulțumit aș putea fi cu existența pe care b duc aici ― căci misiunea mea la Mariafels pare a nu fi lipsită de succes ― lunga mea înstrăinare de Provincie și de cercul castalian căruia îi aparțin îmi devine uneori apăsătoare.
Învăț aici multe, nesfârșit de multe, dar ceea ce obțin nu e o creștere în direcția certitudinii și a capacității profesionale, ci un spor al problematicii. Firește, și o lărgire de orizont, în ceea ce privește nesiguranța, sentimentul de înstrăinare, lipsa de nădejde, de voioșie, de încredere în mine însumi și toate celelalte rele de care m-am resimțit, îndeosebi în timpul primilor doi ani petrecuți la Mariafels, sunt acum, evident, mai liniștit: de curând a fost aici Tegularius, a stat numai trei zile, dar oricât s-ar fi bucurat să se afle în preajma mea și oricât de curios era să cunoască mânăstirea, încă de-a doua zi s-a simțit aproape copleșit de depresiune și de sentimentul înstrăinării. Cum, în definitiv, o mânăstire este mai curând o lume aflată la adăpost, pașnică și favorabilă spiritului și nicidecum o închisoare, o cazarmă sau o fabrică, trag din experiența mea concluzia că noi, cei din scumpa noastră Provincie, suntem niște oameni mult mai răsfățați și mai sensibili decât o bănuim noi înșine."
Chiar în vremea din care datează scrisoarea adresată lui Carlo, Knecht îl determină, fără s-o știe, pe pater Jakobus să-și comunice, printr-o scurtă notă adresată conducerii Ordinului castalian, consimțământul la problema diplomatică știută, adăugind totuși rugămintea ca „jucătorul cu mărgele de sticlă îndrăgit unanim aici" și care îi face cinstea de a-i preda un privatissimum de rebus castaliensibus să mai fie lăsat un răstimp la Mariafels. Firește, cei din Waldzell și-au făcut o onoare din a-i îndeplini dorința. Knecht însă, care crezuse că se află încă atât de departe de „recolta" sa, primi o dovadă, semnată de conducerea Ordinului și de domnul Dubois, prin care se confirma faptul că-și dusese la bun sfârșit misiunea. Ceea ce i se păru pe dată lucrul cel mai important în această hârtie foarte oficială și îi produse cea mai mare bucurie (i-o împărtăși aproape triumfând lui Fritz, într-o scrisorică) fu o frază scurtă, prin care i se aducea la cunoștință că Ordinul fusese informat de către maestrul jocului cu mărgele de sticlă asupra dorinței sale de a se reîntoarce în Vicus Lusorum și că era de acord a da urmare acestei dorințe, după încheierea prezentei însărcinări. Citi acest pasaj și lui pater Jakobus și-i mărturisi cât de bucuros era, totodată cit de mult se temuse că va rămâne poate pentru multă vreme surghiunit din Castalia și trimis la Roma. Pater Jakobus îi replică râzând:
― Da, prietene, așa se întâmplă cu ordinele, trăiești mai bucuros în poala lor decât la periferie sau chiar în exil. Puteți uita în toată liniștea puțintică politică, în a cărei nemijlocită apropiere v-ați pomenit aici, căci un politician nu sunteți. Dar istoriei să nu-i deveniți necredincios, chiar dacă, probabil, va rămâne doar o specialitate secundară și de amator pentru dumneavoastră. Căci stofă de istoric aveți. Iar acum, haideți să profităm reciproc, de câtă vreme vă mal am aici.
Knecht pare a fi făcut doar puțin uz de îngăduința de a întreprinde vizite mai dese la Waldzell; totuși a fost părtaș, prin mijlocirea aparatului de radio, la unele seminare practice, prelegeri și jocuri. Tot astfel, stând într-un fotoliu din arătoasa lui cameră de oaspeți, a luat parte și la solemnitatea în cadrul căreia s-au comunicat în sala de festivități din Vicus Lusorum rezultatele și premiile concursului. Executase o lucrare nu foarte personală și nicidecum revoluționară, dar de bună calitate și foarte elegantă, a cărei valoare o cunoștea, așteptându-se la o mențiune cu elogii sau la un premiu al treilea ori al doilea. Spre surprinderea sa, auzi acum că i se conferise premiul întâi și, mai înainte ca surpriza să facă loc bucuriei, purtătorul de cuvânt al serviciului special al maestrului jocului, continuând lectura cu vocea lui profundă și frumoasă, îl numi ca deținător al premiului al doilea pe Tegularius. Era oricum un eveniment mișcător și plin de farmec ca ei doi, mână în mână, să iasă în evidență din acest concurs, ca învingători încununați! Sări în picioare și, fără a asculta mai departe, coborî în fugă treptele și ieși repede pe ușile răsunătoare în curte, într-o scrisoare adresată în acele zile fostului maestru al muzicii, citim:
„Sunt foarte fericit, mult stimate, precum îți și poți închipui. Ducerea la bun sfârșit a misiunii mele și recunoașterea, ce mă onorează, a acestui fapt de către conducerea Ordinului, perspectiva atât de importantă pentru mine de a mă întoarce curând în patrie, la prietenii mei și la jocul cu mărgele de sticlă, în loc de a fi utilizat pe mai departe în servicii diplomatice, iar acum acest premiu întâi pentru un joc, la care mi-am dat, e adevărat, osteneala în privința aspectelor formale, dar în care din bune motive nu am epuizat tot ceea ce aș fi avut de dat, bucuria de a împărți succesul acesta cu prietenul meu ― toate acestea au fost de fapt mult prea mult deodată. Sunt fericit, da, dar n-aș putea spune că sunt și vesel. Pentru un răstimp atât de scurt, sau care mi s-a părut astfel, aceste satisfacții vin cam repede și sunt prea numeroase pentru simțirea mea; în recunoștința mea se amestecă o anumită teamă, întocmai cum te îngrijorează faptul că un vas plin ochi, la adăugarea unui singur strop, ar putea da pe dinafară, făcând ca totul să redevină îndoielnic. Dar, rogu-te, consideră că n-am spus nimic despre toate acestea, orice cuvânt este aici de prisos."
Vom vedea că vasului clin ochi îi era destinat pe curând mai mult decât un strop, m scurta perioadă care avea să se scurgă până atunci, Knecht și-a trăit fericirea, și teama secretă, amestecată în ea, cu o asemenea dăruire și intensitate, încât parcă ar fi presimțit marea schimbare apropiată. Aceste câteva luni au fost și pentru pater Jakobus o perioadă fericită și înaripată. Îl durea gândul că va trebui să-l piardă curând pe acest discipol și coleg, iar în orele de lucru, și încă mai mult în discuțiile lor libere, căuta să-i transmită și să-i lase moștenire cât mai mult posibil din ceea ce acumulase în viața lui de muncă și cugetare în ceea ce privește înțelegerea înălțărilor și prăbușirilor din viața oamenilor și a popoarelor. Uneori discuta cu el și despre sensul și consecințele misiunii lui Knecht, despre posibilitatea și importanța unei prietenii și alianțe politice intre Roma și Castalia și îi recomanda s ă întreprindă studierea epocii, a le cărei roade au fost atât întemeierea Ordinului castalian, cât și treptata reînălțare a Romei, după o epocă de umilințe și încercări, îi mai recomandă două opere asupra reformei și sciziunii bisericii din secolul al șaisprezecelea, dar cel mai mult îl îndemnă ca, în locul lecturii tomurilor de istorie universală, să prefere studiul temeinic și direct al izvoarelor, cercetarea limitată la acele sectoare pe care le poate cuprinde cu propria-i privire, în sfârșit nu făcu o taină din profunda lui neîncredere în toate filozofiile istoriei.



MAGISTER LUDI



Knecht luase hotărârea să amâne întoarcerea lui definitivă la Waldzell pentru primăvară, perioada marelui joc oficial cu mărgele de sticlă, a așa-numitului ludus anniversarius sau sollemnis .
Dacă punctul culminant din istoria memorabilă a acestui joc, epoca jocurilor anuale care durau săptămâni de-a rândul, cu participarea unor demnitari și reprezentanți din lumea întreagă, trecuse și aparținea pentru totdeauna istoriei, totuși aceste sesiuni de primăvară, cu un joc solemn ce dura de cele mai multe ori zece până la paisprezece zile, rămâneau marele și solemnul eveniment al anului pentru toată Castalia, o sărbătoare căreia nu-i lipsea nici o înaltă semnificație religioasă și morală, deoarece reunea sub semnul unui simbol al armoniei reprezentanți ai tuturor concepțiilor și tendințelor din Provincie, nu întotdeauna pe deplin fundamentate, încheia pace între egoismele diferitelor discipline și redeștepta amintirea unității ce le domina varietatea. Pentru credincioși, jocul solemn poseda forța sacramentală a unei adevărate miruiri, pentru necredincioși reprezenta cel puțin un fel de surogat de religie, iar pentru ambele categorii o baie la izvoarele pure ale frumosului, într-un mod similar, Pasiunile lui Johann Sebastian Bach ― nu atât în perioada când au fost create, cât în aceea a redescoperirii lor din secolul următor ― au fost pentru o parte dintre interpreți și auditori un act cu adevărat religios și de înălțare mistică, pentru altă parte o solemnitate ce ținea locul serviciului divin și al religiei, iar pentru toți laolaltă manifestări solemne ale artei și ale sublimului Creator spiritus .
Knecht nu a fost nevoit să depună eforturi prea mari ca să obțină aprobarea atât a celor de la mânăstire, cât și a autorității din patrie pentru hotărârea sa. El nu putea să-și facă o idee limpede asupra poziției pe care o va avea după ce se va reîncadra în mica republică din Vicus Lusorum, presupunea însă că nu va fi lăsat multă vreme în situația existentă, ci va fi în curând împovărat și onorat cu vreo funcție sau misiune oarecare. Deocamdată se bucura la gândul că se va întoarce acasă, între prieteni, că va asista la apropiatele festivități, gusta din plin ultimele zile de conlucrare cu pater Jakobus și întâmpină cu simpatie și plăcere manifestările de bunăvoința prin care abatele și mănăstirea îl sărbătoriră cu prilejul plecării. Apoi porni la drum, nu fără întristarea că părăsește un loc îndrăgit și o perioadă lăsată în urmă din viața lui, dar și stăpânit de o stare de spirit sărbătorească, obținută prin suita de exerciții contemplative preliminare jocului, pe care le executase, e adevărat, fără îndrumare și camarazi, dar întocmai după litera prescripțiilor.
Această stare de spirit nu i-a fost umbrită de faptul că n-a reușit să-l convingă pe pater Jakobus, de mult invitat solemn de către magister ludi la jocul anual, să accepte invitația și să-l însoțească în călătorie, el a înțeles atitudinea rezervată a vechiului anticastalian, așa că, pentru o clipă, s-a simțit eliberat de orice obligații și îngrădiri, pe deplin pregătit sufletește pentru sărbătoarea ce -l aștepta.
Cu solemnitățile se întâmplă lucruri ciudate, în cazul că nu intervin forțe superioare funeste, festivitatea adevărată nu poate rata niciodată; pentru cei cuvioși, chiar și o procesiune murată de ploaie își menține caracterul sacru, un banchet nu deziluzionează chiar dacă se servesc bucate arse, la fel orice joc anual își păstrează caracterul festiv și într-o oarecare măsură sacru pentru toți jucătorii cu mărgele de sticlă. Cu toate acestea, există, cum știe oricare dintre noi, festivități și spectacole la care factorii se armonizează, se saltă reciproc la un nivel ridicat, înaripează și înalță sufletele, ca acele spectacole teatrale și muzicale ce se ridică, fără motive aparente și ca printr-o minune, până la un punct culminant, provocând emoții puternice, în timp ce altele, cu nimic mai rău pregătite, rămân doar niște realizări cuminți, în măsura în care emoția spectatorului derivă din starea lui sufletească, s-ar putea spune că Josef Knecht era cât se poate de bine pregătit: nu-l apăsa nici o grijă, se întorcea acasă cu cinste din străinătate, aștepta cu bucurie cele ce aveau să urmeze.
Dar de astă dată, marele ludus sollemnis nu s-a ridicat la un nivel remarcabil, n-a fost învăluit de atmosfera unui miracol și învestit cu un grad deosebit de sfințenie și strălucire. A fost de-a dreptul un joc lipsit de voioșie, neobișnuit de nefericit, aproape ratat. Dacă totuși mulți dintre părtași s-au putut simți înviorați și înălțați sufletește, organizatorii și factorii răspunzători propriu-zis i au simțit cu atât mai amar, așa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea cazuri, acea atmosferă de apatie, de nereușită și lipsă de har, de reticență și nenoroc, care a amenințat cerul acestui joc. Deși a intuit și el, firește, insuccesul și s-a văzut oarecum dezamăgit în așteptările lui pline de emoție, Knecht nu s-a numărat nicidecum printre cei ce și-au dat seama foarte limpede de nereușită: nefiind colaborator și factor răspunzător la acest joc, a putut urmări în acele zile, ca un participant pios, jocul altminteri construit cu mult spirit, deși actul a fost lipsit de mireasmă și har; Knecht s-a adâncit netulburat și cu elan în meditații și a trăit dăruirea plină de recunoștință a tuturor părtașilor la acest joc, acea binecunoscută trăire sărbătorească a unei jertfe, acea contopire mistică a colectivității la picioarele celui divin, de care n-au rămas străini nici cei din cercul restrâns al inițiaților acestui act festiv „nereușit". Zodia nenorocoasă care a patronat sărbătoarea l-a mișcat totuși și pe el. Jocul însuși, în planul și realizarea lui, a fost firește ireproșabil, ca orice joc al maestrului Thomas, a fost chiar unul dintre cele mai expresive, mai simple, mai directe. Interpretarea lui a stat însă sub o zodie deosebit de nenorocoasă, ceea ce istoria Waldzellului n-a uitat nici până acum.
La întoarcerea lui în Vicus Lusorum, cu o săptămână înainte de începerea marelui joc, Knecht n-a fost primit, ca să-și dea raportul, de către maestrul jocului cu mărgele de sticlă, ci de locțiitorul acestuia, Bertram, care i-a urat cu amabilitate bun venit, dar i-a comunicat pe scurt și cu mintea cam împrăștiată că stimatul magister se îmbolnăvise chiar în acele zile, iar el, Bertram, nu e informat suficient asupra misiunii lui Knecht, ca să-i poată primi raportul, să se prezinte pentru aceasta deci la conducerea Ordinului, la Hirsland, să-și comunice acolo sosirea și să aștepte dispoziții. Când, la plecare, Knecht își trăda fără voie, prin voce și gesturi, o anume surprindere pricinuită de răceala și durata scurtă a audienței, Bertram își ceru scuze. Să-l ierte colegul, dacă l-a dezamăgit, și să înțeleagă situația specială în care se afla: maestrul s-a îmbolnăvit, marele joc anual bate la ușă și nu se știe nicidecum dacă magistrul îl va putea conduce sau dacă nu cumva el, locțiitorul, va trebui să-i îndeplinească oficiul, îmbolnăvirea venerabilului nu putea să cadă într-un moment mai nefavorabil și mai dificil; ca întotdeauna, era desigur gata să preia îndatoririle magistrului, dar se temea că va fi peste puterile lui ca într-un timp atât de scurt să se pregătească suficient pentru joc și pentru conducerea acestuia.
Knecht îl compătimi pe omul acesta vădit descurajat și cam descumpănit, nu mai puțin regretă că răspunderea festivității trebuia probabil să treacă în mâinile lui.
Lipsise prea mult din Waldzell, ca să știe cât de întemeiate erau grijile lui Bertram, căci acesta suferise cel mai mare rău imaginabil pentru un locțiitor: anume, își pierduse de la o vreme încrederea elitei, a așa-numiților repetitori, și se găsea de fapt într-o situație foarte grea. Knecht se gândea cu îngrijorare la maestrul jocului cu mărgele de sticlă, acest erou al formei clasice și al ironiei, un magister și un castalian desăvârșit; se bucurase la gândul că va fi primit de el, ascultat și reintegrat în comunitatea jucătorilor, poate într-un post de încredere. Dorința lui fusese să vadă jocul solemn celebrat de către maestrul Thomas, să lucreze mai departe sub ochii lui, să-i câștige prețuirea; acum, îndurerându-l și dezamăgindu-i așteptările, îl găsea ascuns de boala ce-l doborâse, iar el, Knecht, se vedea rămas la dispoziția altor instanțe. E adevărat, de toate acestea l-au despăgubit oarecum bunăvoința plină de atenție, chiar colegialitatea, cu care l-au primit și l-au ascultat secretarul Ordinului și domnul Dubois. încă de la prima convorbire a putut constata că nu se intenționează deocamdată să fie folosit mai departe pentru realizarea planului privitor la Roma și că se respectă dorința lui de a se întoarce pentru mai multă vreme la joc; mai întâi, fu poftit prietenește să se stabilească cu locuința în casa de oaspeți de la Vicus Lusorum, să ia din nou contact cu cele de pe aici și să participe la jocul anual, împreună cu prietenul său Tegularius, a dedicat zilele premergătoare acestuia postului și exercițiilor de meditație, apoi a luat parte cu evlavie și recunoștință la acel joc neobișnuit, a cărui amintire a rămas în sufletul unora învăluită în tristețe.
Poziția unui locțiitor de magistru, numit și „umbra", îndeosebi pe lângă maestrul muzicii și pe lângă maestrul jocului, are ceva cu totul particular. Fiecare maestru are un locțiitor, pe care nu-l numește autoritatea, ci îl alege el însuși din cercul restrâns al candidaților, asumându-și întreaga răspundere pentru acțiunile și semnătura lui. Pentru un candidat, faptul că maestrul său îl numește locțiitor este o mare distincție și un semn de desăvârșită încredere; ca locțiitor el e considerat colaborator intim și mâna dreaptă a atotputernicului maestru, îndeplinește oficiile maestrului când acesta e împiedicat de cine știe ce motiv și-l trimite pe el în loc, dar nu pe toate: la scrutinele autorității supreme, de pildă, îl poate reprezenta pe maestru numai ca un purtător de cuvânt îndreptățit să transmită un da sau nu; orator, propunător de moțiuni sau ceva de aceeași natură nu poate fi. în vreme ce numirea unui locțiitor îl așează pe acesta pe un loc foarte înalt și adesea destul de expus, ea egalează totuși în același timp cu un fel de trecere a lui pe o linie secundară, într-o anumită măsură, îi creează o poziție specială în cadrul ierarhiei oficiale, căci în timp ce adesea e învestit cu funcțiile cele mai importante și i se acordă o înaltă cinstire, i se retrag totuși anumite drepturi și posibilități de care se bucură toți ceilalți candidați. Două sunt puncte le în care poziția sa specială iese mai clar în evidență: locțiitorul nu poartă răspunderea acțiunilor sale de serviciu și nu mai poate să avanseze în cadrul ierarhiei. Aceasta nu este o lege strictă, însă reiese din istoria Castaliei: la moartea sau la demisia unui magistru, „umbra" acestuia, care-l reprezentase atât de adesea și a cărui întreagă existență părea a-l predestina ca succesor, nu i-a devenit niciodată urmaș. Este ca și când în această privință tradiția ar voi să accentueze intenționat existența unei granițe și limite aparent labile și mobile: granița dintre magistru și locțiitor are sensul unui simbol al graniței dintre funcție și persoană. Așadar, când acceptă înaltul post de răspundere al unui locțiitor, un castalian renunță implicit la perspectiva de a deveni cândva magistru el însuși, de a intra cândva cu adevărat în posesia vesmintelor oficiale și a însemnelor pe care le-a purtat de atâtea ori în calitate de reprezentant, în același timp obține dreptul ciudat și ambiguu de a nu răspunde personal de eventualele sale greșeli în serviciu, ci de a-l împovăra cu ele pe magistru, singurul responsabil în ceea ce-l privește.
De fapt, s-a și întâmplat ca un magistru sau altul să cadă victimă locțiitorului ales de el și, din cauza vreunei erori mai grave comise de acela, să trebuiască să se retragă din funcție. Expresia prin care e numit la Waldzell locțiitorul maestrului jocului cu mărgele de sticlă este cât se poate de potrivită pentru a califica poziția lui caracteristică, dependența, aproape cvasi identitatea cu magistrul, ca și nota himerică ș i de simplă aparență a existenței sale. Locțiitorul e numit acolo „umbra".
Maestrul Thomas von der Trave a menținut ani de zile în funcția respectivă o „umbră" cu numele de Bertram, căruia pare să-i fi lipsit mai mult norocul decât talentul sau bunăvoința. Cum se înțelege de la sine, Bertram era un excelent jucător cu mărgele de sticlă, era un profesor cel puțin nu lipsit de dibăcie și un funcționar conștiincios, devotat fără rezerve maestrului său; totuși, în cursul ultimilor ani își pierduse simpatiile printre funcționari și-și ridicase împotrivă cea mai tânără pătură de cadre din elită, iar cum nu avea natura cavalerească senină a maestrului său, faptul acesta îi tulbura stăpânirea de sine și atitudinea calmă.
Magistrul nu renunțase la el, dar de ani de zile îl ferise pe cât posibil de fricțiunile cu elita, îi dădea mereu mai rar însărcinări publice și-l întrebuința mai mult în cancelarii și în arhivă. Bărbatul acesta integru, dar nu iubit, sau tocmai atunci intrat în dizgrație, vizibil nefavorizat de noroc, s-a văzut dintr-o dată în fruntea întregului Vicus Lusorum, datorită îmbolnăvirii maestrului său și, dacă ar fi trebuit într-adevăr să conducă jocul anual, ocupând în cursul festivităților postul cel mai la vedere din toată Provincia, s-ar fi arătat totuși la înălțimea acestei mari îndatoriri numai dacă ar fi fost sprijinit de încrederea majorității jucătorilor cu mărgele de sticlă sau măcar a repetitorilor, ceea ce din păcate nu s-a întâmplat. Așa s-a ajuns deci ca de astă dată marele ludus sollemnis să devină o grea încercare, aproape o catastrofă pentru Waldzell.
Abia în ziua din ajunul festivității s-a anunțat oficial că magistrul este grav bolnav și în neputință de a conduce jocul. Nu știm dacă această întârziere a înștiințării a fost dictată de voința magistrului bolnav, care a sperat poate până în ultima clipă că se va restabili și va putea prezida totuși jocul. Mai curând presupunem că era prea bolnav ca să se mai gândească la așa ceva, astfel că „umbra" lui a comis greșeala de a lăsa Castalia până în ceasul al unsprezecelea în neștiință asupra situației din Waldzell. Firește, ar fi discutabil și dacă ezitarea aceasta a fost realmente o greșeală. Fără îndoială, ea a rezultat din buna intenție de a nu discredita dinainte festivitatea și de a nu-i determina pe admiratorii maestrului Thomas să nu mai vină. Dacă totul ar fi mers bine, dacă obștea jucătorilor din Waldzell ar fi avut încredere în Bertram, atunci ― ceea ce e lesne de imaginat ― „umbra" ar fi putut îndeplini cu adevărat rolul de locțiitor și lipsa maestrului ar fi trecut aproape neobservată. Este inutil să mai avansăm în privința aceasta și alte ipoteze; ne-am crezut obligați numai să arătăm că acel Bertram nu era neapărat un ratat sau un nedemn, așa cum îl considera atunci opinia publică din Waldzell. A fost mai curând o victimă decât un culpabil.
Ca în fiecare an, a început să se adune șuvoiul oaspeților veniți la marele joc. Mulți soseau fără să știe nimic, alții îngrijorați de starea respectabilului magister ludi și stăpâni ți de rele presimțiri în legătură cu desfășurarea festivității. Waldzell și așezările apropiate s-au umplut de oameni, conducerea Ordinului și autoritatea educativă se găseau de față aproape în întregime; au sosit și călători animați de sentimente sărbătorești din părți îndepărtate ale țării și din străinătate, umplând până la refuz casele de oaspeți . Ca întotdeauna, în seara din ajunul începerii jocului, festivitatea s-a deschis cu ora de meditație, în vreme ce, la sunetul clopotelor, întreaga regiune, plină de participanții la festivitate, s-a scufundat într-o adâncă și pioasă liniște. î doua zi dimineață a avut loc primul dintre concerte și s -au comunicat cel dintâi enunț al jocului și meditația asupra ambelor teme muzicale cuprinse în acest enunț. Bertram, în veșmintele solemne ale maestrului jocului cu mărgele de sticlă, și-a făcut o apariție de om cumpănit și stăpân pe sine; era numai foarte palid, pentru ca apoi, de la o zi la alta, să se arate mereu mai epuizat, suferind și resemnat, astfel că în ultimele zile a ajuns într-adevăr să semene cu o umbră. Chiar în a doua zi a jocului s-a răspândit zvonul că starea maestrului Thomas s-a înrăutățit și că viața i-ar fi în pericol, iar în seara aceleiași zile au început să circule ici și colo, apoi pretutindeni, printre cei mai inițiați, primele vorbe din care avea să se brodeze treptat legenda din jurul maestrului bolnav și al „umbrei" sale. Această legendă lansată de cercurile cele mai restrânse din Vicus Lusorum, mai exact de către repetitori, susținea că maestrul se simțise mai bine și că ar fi fost în putere să conducă și jocul, dar că făcuse totuși un sacrificiu pentru a satisface ambiția „umbrei", lăsându-i în seamă funcția cu prilejul festivității. Acum însă, când Bertram se arătase a nu prea fi la înălțimea înaltului rol ce-și asumase, și când jocul amenința să-i dezamăgească pe participanți, magistrul bolnav se simțea răspunzător de mersul jocului, ca și de insuccesul umbrei sale și luase asupra sa vina greșelilor acestuia; aici și nu altundeva se găsea cauza înrăutățirii bruște a stării sale și a ridicării febrei. Firește, aceasta n-â fost singura versiune a legendei, dar ea aparținea elitei și arăta limpede că elita, cadrele zeloase considerau situația drept tragică și nu erau deloc dispuse să sprijine abaterea tragediei pe calea limpezirii și a înfrumusețării.
Aversiunea împotriva „umbrei" era pandantul venerației față de maestru, se dorea insuccesul și căderea locțiitorului, chiar dacă maestrul însuși trebuia să ispășească împreună cu acesta. A doua zi iarăși s-a vorbit că, pe patul său de suferință, magistrul i-a conjurat pe locțiitorul său și pe doi seniori din elită să nu tulbure pacea și să nu pună în pericol festivitatea; în altă zi s-a afirmat că și-a dictat ultimele dorințe și a indicat nominal autorității pe cel pe care-l dorea ca succesor; s-au rostit și nume. Paralel cu veștile despre agravarea stării magistrului, au circulat și aceste zvonuri, precum și altele, iar în sala de festivități, ca și în casele de oaspeți dispoziția favorabilă jocului a scăzut de la o zi la alta, chiar dacă nimeni n-a mers atât de departe încât să renunțe la serbare și să plece. O atmosferă grea și sumbră s-a lăsat asupra întregii ceremonii, a cărei evoluție și-a menținut totuși o formă exterioară corectă, dar d in bucuria și elevația cunoscute și așteptate la aceste sărbători se mai simțea prea puțin, iar când, în penultima zi, creatorul jocului festiv a închis pentru totdeauna ochii, eforturile autorității de a opri răspândirea veștii n-au fost încununate de succes și, curios, unii dintre participanți au întâmpinat acest deznodământ cu un sentiment de eliberare. Deși înainte de încheierea marelui ludus sollemnis nu le era îngăduit nici să pună doliu, nici să întrerupă cât de puțin desfășurarea, atât de riguros prescrisă în aceste zile, a orelor, cu alternanța lor de spectacole și exerciții contemplative, elevii cursului de joc și îndeosebi elita au serbat ultimul act și ultima zi a festivităților cu o atitudine și o dispoziție unanimă, de parcă ar fi fost o ceremonie funebră pentru veneratul răposat, făcând ca o rece atmosferă de însingurare să se țeasă în jurul lui Bertram, care își îndeplinea mai departe funcția, frânt de oboseală, nedormit, palid și cu ochii pe jumătate închiși.
Josef Knecht, deși foarte receptiv la toate aceste curente Și stări sufletești, deoarece era un vechi jucător și, datorită lui Tegularius, se afla în strânse relații cu elita, nu s-a lăsat stăpânit de ele, din a patra sau a cincia zi i-a și interzis chiar prietenului său Fritz să-l mai tulbure cu vesti despre boala magistrului; resimțea și înțelegea, e adevărat, umbrirea tra-a festivității, se gândea cu adâncă îngrijorare și tristețe la maestru, cu crescândă neplăcere și compătimire la moartea concomitentă la care fusese condamnat Bertram ― „umbra" ―, dar s-a opus statornic și cu energie oricărei influențe exercitate asupra-i de veștile reale sau legendare, a practicat cu cea mai riguroasă concentrare, s-a dăruit din toată inima exercițiilor și desfășurării jocului frumos construit și a trăit festivitatea într-o stare de serioasă elevație, în pofida tuturor dezacordurilor și înnourărilor.
La sfârșit, Bertram, „umbra", fu scutit de a-i mai primi după obicei, ca vicemagistru, pe cei veniți să-l felicite și pe reprezentanții autorității, de astă dată se renunța și la ziua bucuriei sărbătorită tradițional de cei ce studiau jocul cu mărgele de sticlă, îndată după actul muzical final al serbării, autoritatea a făcut cunoscută moartea magistrului, iar în Vicus Lusorum au început zilele de doliu, la care a fost părtaș și Josef Knecht, adăpostit în casa de oaspeți, înhumarea merituosului bărbat, care se bucură încă și astăzi de o mare considerație, s-a desfășurat cu simplitatea obișnuită în Castalia. „Umbra" lui, Bertram, care-și jucase până la capăt rolul atât de greu din timpul festivităților cu prețul epuizării, își înțelese situația. Ceru un concediu și plecă în munți.
În Satul jucătorilor, chiar în întregul Waldzell, domnea întristarea. Poate că nimeni nu avusese cu magistrul defunct relații personale foarte prietenești, însă chibzuință și puritatea existenței sale pline de distincție, laolaltă cu inteligența și simțul său delicat pentru forme făcuseră din el un conducător și o personalitate reprezentativă cum Castalia, cu organizarea ei în fond foarte democratică, nu promova decât rareori. Provincia fusese mândră de el. Dacă persoana lui părea a fi în afara domeniului pasiunii, a iubirii, a prieteniei, ea era cu atât mai mult aptă să satisfacă nevoia de venerație a generațiilor tinere, iar demnitatea și grația princiară, care-i aduseseră de altfel porecla pe jumătate afectuoasă de „excelență", îi asiguraseră o poziție oarecum specială în consiliul superior, la ședințele și activitățile colective ale autorității educative, după ce ani în șir întâmpinase opoziții dârze. Problema înlocuitorului său în înalta funcție fu discutată, firește, cu aprindere, nicăieri mai aprins ca în elita jucătorilor cu mărgele de sticlă. După retragerea și plecarea „umbrei", a cărei cădere fusese dorită și obținută de elită, funcțiunile magistrului fuseseră împărțite, prin acordul acestei elite, între trei locțiitori provizorii; era desigur vorba numai de funcțiunile interne din Vicus Lusorum, nu și de cele oficiale din consiliul educației.
După datină, acest consiliu nu putea lăsa neocupată funcția de magistru mai mult de trei săptămâni. în cazurile în care un magistru răposat sau demisionat lăsa în locul său un succesor hotărât și fără concurenți, funcția era imediat reocupată, după o singură ședință plenară a autorității. De data aceasta, va dura desigur mai mult. în timpul zilelor de doliu, Josef Knecht discută ocazional cu prietenul său despre jocul încheiat și despre desfășurarea lui sub auspicii neobișnuit de sumbre.
― Acest locțiitor, Bertram, spuse Knecht, nu numai că și-a jucat destul de bine până la capăt rolul, vreau să spun, nu numai că a încercat să joace până la sfârșit rolul unui magistru, dar, după părerea mea, a făcut mult mai mult, s-a jertfit pe sine însuși în folosul acestui luduș sollemnis, îndeplinindu-și ultima și cea mai solemnă obligație de serviciu. Ați fost aspri, nu, îngrozitori cu el, ați fi putut salva festivitatea și l-ați fi putut salva pe Bertram și n-ați făcut-o, nu-mi iau îngăduința să calific atitudinea asta, veți fi avut motivele voastre. Acum însă, când acest biet Bertram a plecat și v-ați realizat dorința, ar trebui să fiți mărinimoși. Dacă va reveni, ar trebui să-i ieșiți în întâmpinare și să-i arătați că i-ați înțeles sacrificiul.
Tegularius clătină din cap.
― L-am înțeles, spuse el, și l-am acceptat. Tu ai fost foarte fericit să poți participa la loc de astă dată ca oaspete și fără părtinire, de aceea desigur n-ai urmărit cu atâta atenție desfășurarea festivității. Nu, Josef, nu vom mai avea nici un prilej să mai traduce m în faptă vreun sentiment oarecare față de Bertram. El știe că sacrificiul său a fost necesar și nu va mai încerca să-l anuleze.
Abia acum îl înțelese pe deplin Knecht și tăcu tulburat, își dădea seama că el nu trăise de fapt aceste zile solemne ca un adevărat waldzellian și ca un camarad, ci, cu adevărat, mai mult ca un oaspete, și astfel pricepu abia în clipa aceasta cum stăteau propriu-zis lucrurile cu sacrificiul lui Bertram. Până acum, Bertram îi apăruse ca un ambițios care fusese răpus de o misiune ce-i depășea puterile, care trebuise să renunțe la alte țeluri ale ambiției sale și să caute să uite că a fost odată „umbra" unui maestru și conducătorul unui joc anual.
Abia acum, la auzul ultimelor cuvinte ale prietenului său înțelesese ― și amuțise pe loc ― că Bertram fusese condamnat fără apel de către judecătorii săi și că nu se va mai întoarce niciodată. I se îngăduise să conducă până la capăt jocul festiv și fusese ajutat numai atât cât să nu iasă scandal, dar se făcuse asta nu pentru a-l cruța pe Bertram, ci Waldzellul.
Poziția unei „umbre" cerea nu numai deplina încredere a magistrului ― aceasta nu-i lipsise lui Bertram ― ci nu mai puțin încrederea elitei, iar din păcate pe aceasta nu putuse s-o obțină. Dacă făcea vreo greșeală, în spatele lui nu stătea, ca în spatele domnului și modelului său, ierarhia, ca să-l apere. Iar dacă foștii săi camarazi nu-l recunoscuseră pe deplin, nu avea nici o autoritate, astfel încât camarazii săi, re-petitorii, îi deveniseră judecători. Dacă aceștia se arătau necruțători, „umbra" era un om pierdut. Și într-adevăr, acest Bertram nu s-a mai întors din excursia sa în munți, iar după o vreme s-a spus că a murit căzând într-o prăpastie. Mai multe nu s-au vorbit despre această întâmplare.
Între timp, în Satul jucătorilor soseau în fiecare zi funcționari superiori și foarte înalți din conducerea Ordinului și cea a autorității educative; în fiecare clipă oameni din elită și funcționari erau chemați individual și supuși unor chestionări, asupra conținutului cărora vorbea unul sau altul numai în interiorul elitei însăși. Josef Knecht fu chemat și el și chestionat în mai multe rânduri; o dată de doi domni din conducerea Ordinului, o dată de magistrul filolog, apoi de monsieur Dubois, și încă o dată de doi magiștri. Tegularius, care de asemenea fusese invitat la câteva astfel de informări, se înviorase și glumea pe socoteala atmosferei de conclav, cum o numea el. încă din timpul zilelor cât se desfășurase jocul, Josef observase cât de puțin rămăsese din vechea lui legătură strânsă cu elita, iar în timpul perioadei conclavului simți asta încă mai limpede. Nu numai că locuia în casa de oaspeți ca un străin și că superiorii săi păreau a-l trata ca pe un egal; elita însăși, repetitorii nu-l mai reprimiseră cu vechea încredere și camaradenie, ci cu o politețe ironică sau, cel puțin, cu răceala unei atitudini de expectativă; se îndepărtase de ei încă de când fusese chemat la Mariafels, iar atitudinea foștilor săi colegi era justă și naturală; cine a făcut o dată pasul de la libertate spre funcție, de la situația de student sau repetitor spre ierarhie, nu mai era un camarad, ci o personalitate pe cale de a deveni superior și bonz, nu mai aparținea elitei și trebuia să știe că aceasta lua pentru un timp față de el o poziție critică.
Așa se întâmpla oricui în situația sa. Acum simțea deosebit de intens această distanțare și răceală, mai întâi pentru că elita, rămasă fără părintele ei și trebuind să primească un nou magistru, se închidea în sine de două ori mai rezervată și parcă apărându-se, apoi și pentru că hotărârea și inflexibilitatea ei se arătaseră de curând atât de dure, determinând soarta „umbrei" Bertram.
Într-o seară, Tegularius veni fuga, extrem de agitat, în casa de oaspeți, îl căută pe Josef, îl trase într-o odaie goală, închise ușa și izbucni:
― Josef! Josef! Dumnezeule, doar ar fi trebuit să-mi închipui, ar fi trebuit să știu, era limpede pentru oricine... Ah, nu-mi pot veni în fire și nu știu zău dacă trebuie să mă bucur.
Tegularius, care cunoștea foarte bine toate sursele de vești din Satul jucătorilor, îi comunică într-un suflet: este mâi mult decât probabil, e ca și sigur că Josef Knecht urmează să fie ales ca maestru al jocului cu mărgele de sticlă. Șeful arhivei, pe care mulți îl consideraseră drept urmașul predestinat al maestrului Thomas, fusese încă de alaltăieri eliminat oficial din grupul cel mai restrâns al eligibililor, iar dintre cei trei candidați proveniți din elită ― și ale căror nume să aflaseră până acum pe primul plan în timpul chestionărilor ― nici unul nu părea să fie sprijinit de favoarea și recomandarea vreunui magistru sau a conducerii Ordinului, în timp ce pentru Knecht pledaseră atât doi membri ai conducerii Ordinului cât și domnul Dubois, la care se adăuga și vocea fostului maestru al muzicii, care avea atâta greutate și pe care, după știri sigure, mai mulți magiștri îl vizitaseră personal zilele acestea.
― Josef, au să te facă magistru! izbucni încă o dată, cu glas tare, Tegularius, dar prietenul său îi astupă gura cu mina.
În prima clipă, Josef fu nu mai puțin surprins și emoționat decât Fritz de presupusa lui alegere; aceasta îi apărea cu totul și cu totul imposibilă, dar încă în timp ce amicul său îi comunica părerile celor din Vicus Lusorum asupra stadiului și evoluției „conclavului", Knecht începu să-și dea seama că ipoteza prietenului său nu era falsă.
Mai mult chiar, el auzea parcă în sufletul său rostirea unui da, era ca și cum ar fi avut sentimentul că știuse de această alegere și o așteptase, că ea era justă și firească. Acum astupă așadar cu mâna gura camaradului emoționat, îl cercetă cu o privire străină și mustrătoare, ca de la o distanță și o depărtare ce-ar fi apărut brusc între ei, și zise:
― Nu mai turui atâta, amice; nu mai vreau să aud nimic din palavrele astea. Du-te la camarazii tăi.
Oricâte ar mai fi avut de spus, Tegularius amuți pe loc, înghețat de această privire cu care îl fixa alt om, necunoscut, deveni palid și părăsi odaia. Mai târziu, el a povestit că în clipa aceea calmul și răceala stranie a lui Knecht l-au izbit mai întâi, ca o lovitură și ca o jignire, de parcă ar fi fost pălmuit, a avut sentimentul unei trădări a vechii lor prietenii intime, tonul de superioritate, care anticipa viitoarea poziție de demnitar foarte înalt a acestuia, i s-a părut aproape de neînțeles. Abia după ce a plecat ― și a plecat într-adevăr ca un om bătut ― i s-a limpezit înțelesul acestei priviri de neuitat, al acestei priviri venite parcă de departe, regești, dar nu mai puțin pline de suferință, iar atunci a priceput că prietenul său primise hotărârea soartei nu cu orgoliu, ci cu smerenie. El, Tegularius, după cum avea să povestească, s-a simțit atunci nevoit să reflecteze la privirea meditativă a lui Josef Knecht și la tonul de profundă compătimire din vocea lui, cu care se interesase de curând despre Bertram și sacrificiul acestuia. Fața cu care Knecht îl privise atunci pe prietenul său arătase de parcă el însuși ar fi fost pe cale să se jertfească și să piară la fel ca „umbra" maestrului Thomas, arătase atât de mândră și smerită în același timp, atât de grandioasă și supusă, însingurată și resemnată, de parcă ar fi fost un monument al tuturor magiștrilor de totdeauna ai Castaliei. „Du-te la camarazii tăi", îi spusese. Așadar, încă din clipa în care aflase pentru întâia oară de noua sa demnitate, Knecht nu mai făcea parte dintre cunoscuții săi și privea lumea dintr-un centru nou; nu mai era un camarad, nu avea să mai fie niciodată.
Knecht ar fi putut foarte bine să bănuiască sau măcar să considere posibilă, ori chiar probabilă numirea sa, aceasta ultimă și cea mai înaltă dintre funcțiile sale; cu toate acestea, l-a surprins, de-a dreptul l-a înspăimântat și de astă dată.
El însuși își spunea mai pe urmă că ar fi trebuit să se gândească la această numire și zâmbea amintindu-și cât de agitat era Tegularius, care e adevărat că nu o așteptase de la bun început, dar contase pe ea și o prevestise cu mai multe zile înainte de a se fi luat o hotărâre și de a fi fost comunicată. De fapt, în cercul autorității superioare n-a pledat împotriva alegerii lui Josef nimic altceva decât relativa lui tinerețe; cei mai mulți dintre colegii săi primiseră înalta funcție la vârsta de cel puțin patruzeci și cinci până la cincizeci de ani, în timp ce Josef nu împlinise nici patruzeci. Totuși o lege care să interzică numirea atât de timpurie nu exista.
Deci atunci când Fritz l-a surprins pe prietenul său comunicându-i rezultatele observațiilor și combinațiilor sale, observațiile unui jucător de elită cu greutate, care cunoștea până în cele mai mici amănunte complicatul aparat al micii comunități din Waldzell, Knecht a priceput că acela avea dreptate, și-a înțeles și și-a acceptat îndată alegerea și soarta, însă prima lui reacție la aflarea vestii a constat în aceea că și-a alungat prietenul cu vorbele că nu vrea să știe „nimic despre palavrele astea". Abia plecase celălalt, atins și aproape jignit, că Josef și-a căutat un loc de meditație, ca să-și pună gândurile în ordine, iar reflecția sa a avut ca punct de plecare o imagine din amintire, care i s-a impus în acest ceas cu o neobișnuită putere, în viziunea lui i-a apărut înainte o odaie goală în care se afla un pian, prin fereastră pătrundea o lumină răcoroasă și veselă de dinainte de amiază, iar în ușa încăperii apărea un bărbat frumos, cu fața prietenoasă, un bărbat mai în vârsta, cu părul cărunt și chipul senin exprimând bunătate și demnitate; el însuși însă, Josef, era un mic elev al școlii de latină, care-l așteptase în odaie, pe jumătate speriat, pe jumătate fericit, pe maestrul muzicii și-l vedea acum pentru întâia oară pe acest venerabil maestru din legendara Provincie a școlilor de elită, pe magistrul care venise să-i arate ce este muzica, pentru ca mai apoi să-l pricească și să-l conducă pas cu pas în Provincia sa, în imperiul Său, în elită și în Ordin; colegul și fratele acestui magistru devenise acum, când bătrânul își depusese bagheta de vrăjitor, sau sceptrul, și se transformase într-o moșneag tăcut și amabil, tot bun, tot venerabil, tot învăluit în taine, a cărui privire și al cărui exemplu continuau să planeze asupra vieții lui Josef și care-l va depăși întotdeauna cu o vârstă de om și câteva trepte de viață, cu un incomensurabil spor de demnitate și în același timp de modestie, de măiestrie și taină, însă constrângându-i mereu cu delicatețe, el, patronul și modelul său, să-i devină succesor, precum un astru ce răsare sau apune își trage după sine frații.
Câtă vreme Knecht s-a lăsat fără nici o intenție în voia șuvoiului de imagini interioare care i s-au înfățișat la începutul stării sale de destindere ca niște visuri, două reprezentări s-au detașat mai ales din șuvoi și au stăruit mai îndelung, două imagini sau simboluri, două alegorii, în una, Knecht, băiat, îl urma prin niște ganguri pe maestrul ce-l preceda ca un ghid și, de fiecare dată când se întorcea și-și arăta fața, devenea tot mai bătrân, mai liniștit și mai venerabil, căpătând vizibil din ce în ce mai mult înfățișarea unei imagini ideale a înțelepciunii și demnității atemporale, în vreme ce el, Josef Knecht, călca abandonat cu totul și cuminte pe urmele modelului său, dar rămânea mereu același băiat, încercat alternativ când de umilință, când de o anumită bucurie, ba chiar de un fel de satisfacție obstinată. Iar a doua imagine era aceasta: scena din camera cu pian, intrarea bătrânului așteptat de băiat se repeta mereu, la nesfârșit, maestrul și băiatul se tot succedau reciproc, ca trași de cablul unui mecanism, în așa fel încât nu se mai putea ști cine vine și cine pleacă, cine conduce și cine urmează, bătrânul sau tânărul. Când părea că tânărul este cel ce arată cinstire și ascultare bătrânului, autorității și demnității; când părea că bătrânul este cel pe care figura, ce-l preceda cu puțin, a tinereții, a începutului, a voioșiei îl obliga să devină urmașul ce slujește sau adoră. Și în timp ce Knecht privea acest carusel oniric, și absurd, și plin de înțelesuri, el însuși se simțea identic în vis când cu bătrânul, când cu băiatul, era când cel ce venea, când veneratul, când conducătorul, când cel aflat sub ascultare, iar în cursul acestei schimbări labile veni o clipa când fu amândoi, în același timp maestrul și micul discipol, ba mai mult, chiar se afla mai presus decât amândoi, era organizatorul, născocitorul, conducătorul și spectatorul caruselului, al întrecerii acesteia dintre bătrânețe și tinerețe, care se desfășura în cerc, fără victoria unuia sau a altuia, și pe care, cu sentimente schimbătoare, acum o încetinea, acum o pornea în cea mai mare iuțeală.
Din acest studiu luă ființă o nouă imagine, mai mult simbolică decât vis, mai mult înțelegere decât tablou, anume imaginea sau mai curând înțelegerea faptului că această alergare în circuit, plină de sens și absurdă totodată, a maestrului și a discipolului, această cursă a înțelepciunii după tinerețe, a tinereții după înțelepciune, acest joc nesfârșit, înaripat era simbolul Castaliei, era jocul vieții în genere, care curge la nesfârșit, dedublată în bătrânețe și tinerețe, în zi și noapte, în Yang și Yin. Pornind de-aici, ceea ce medita găsi drumul din lumea de imagini spre liniște și, după îndelungă scufundare în sine, se reîntoarse întărit și senin.
Când fu convocat peste câteva zile de conducerea Ordinului, Knecht se prezentă încrezător, primi cu o seriozitate senină salutul frățesc al superiorilor, constând în strângeri de mână și îmbrățișări abia schițate. I se aduse la cunoștință numirea în funcția de maestru al jocului cu mărgele de sticlă și fu invitat peste două zile pentru învestitură și jurământ în sala jocurilor festive, aceeași sală în care abia de curând locțiitorul defunctului maestru încheiase sărbătoarea tulburată de neliniști, aidoma unui animal dus la sacrificiu împodobit cu aur. Ziua liberă dinaintea învestiturii fu destinată unui studiu amănunțit, însoțit de meditații rituale, al formulei jurământului și al „micului regulament pentru magiștri", sub îndrumarea și supravegherea a doi superiori; de astă dată, aceștia erau cancelarul Ordinului și magister mathematicae, iar în pauza de odihnă de la prânz, îngăduită în această zi istovitoare, Josef își aminti foarte viu primirea lui în Ordin și expunerea introductivă pe care i-o făcuse atunci maestrul muzicii. De data aceasta, firește, ritualul primirii nu-l conducea, cum se întâmpla anual cu alții, sute, printr-o poartă largă într-o comunitate mare, ci-l trecea ca prin urechile acului în cercul cel mai înalt și cel mai restrâns, acela al maeștrilor. Mai târziu îi va mărturisi fostului maestru al muzicii că în această zi de intens examen de conștiință, un gând, o idee foarte comică i-a dat mult de furcă; anume, s-a temut mereu de clipa în care unul dintre maeștri i-ar fi atras atenția asupra faptului că primea o funcție supremă la o vârstă neobișnuit de tânără. A avut de luptat serios cu această teamă, cu acest gând de o vanitate puerilă, ca și cu plăcerea de a replica, în cazul că s-ar fi făcut vreo aluzie la vârsta lui: „Permiteți-mi să îmbătrânesc în liniște, nu m-am străduit niciodată să obțin această avansare".
Dar continuarea examenului de conștiință i-a arătat că, fără să-și fi dat seama, gândul promovării și dorința de a se vedea numit nu-i fuseseră chiar așa de străine; a admis asta, și-a recunoscut și s-a dezis de vanitatea gândului său, apoi, în fapt, nici în ziua aceea, nici mai târziu, colegii săi nu s-au referit vreodată la vârsta lui.
Ce-i drept, cu atât mai vârtos a fost discutată și criticata alegerea maestrului printre cei pentru care Knecht fusese până atunci un concurent. Nu avusese propriu-zis un anumit adversar, dar concurenți, desigur; printre ei, câțiva care-l depășeau ca vârsta, iar cercul acestora nu era deloc dispus să accepte numirea altuia decât după o prealabilă luptă și verificare, cel puțin după un extrem de atent examen critic. Aproape întotdeauna, preluarea funcției și prima perioadă de serviciu a unui nou magistru egalează cu o trecere prin purgatoriu.
Învestitura unui magistru nu este o ceremonie publică, în afară de autoritatea educativă superioară și de conducere a Ordinului mai participă numai cei mai vârstnici dintre elevi, candidații și funcționărimea disciplinei care capătă un nou magistru. La solemnitatea din sala de festivități, maestrul jocului cu mărgele de sticlă și-a depus jurământul funcției, a primit de la autoritate însemnele acesteia, constând în câteva chei și peceți, s-a lăsat învesmântat de către purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului cu costumul de ceremonii, un fel de pelerină pe care magistrul o poartă la cele mai de seamă festivități, în primul rând la celebrarea jocului anual. Unui asemenea act îi lipsesc, e adevărat, afluxul de participanți și rumoarea serbărilor publice, e prin natura sa o ceremonie mai curând sobră; în schimb, prezența unanimă a ambelor autorități supreme îi conferă o demnitate neobișnuită. Mica republică a jocurilor cu mărgele de sticlă capătă un nou conducător care o va îndruma și o va reprezenta în fața tuturor autorităților; faptul acesta este un eveniment important și rar; dacă elevii și studenții mai țineți nu pot încă înțelege pe deplin însemnătatea sa s i văd în festivitate numai o ceremonie oarecare și o desfătare a ochilor, toți ceilalți participanți sunt conștienți de aceasta însemnătate, suficient de intim legați de comunitatea lor și asemănători în esență pentru a resimți ecoul evenimentului în propriul lor trup și în propria lor viață.
De astă dată, bucuria serbării era umbrită nu numai de moartea magistrului precedent și de doliul după el, ci și de starea de neliniște ce patronase jocul, ca și de tragedia locțiitorului Bertram.
Învesmântarea fu săvârșită de purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului și de arhivarul general al jocului; amândoi ridicară haina de ceremonii și o așezară pe umerii noului maestru al jocului. Scurta cuvântare solemnă fu rostită de magister grammaticae, maestru de filologie clasică de la Keuperheim, un delegat numit de elita de la Waldzell predă cheile și sigiliul, iar la orgă fu văzut stând însuși vechiul maestru al muzicii în persoană, acum bătrân de tot. Venise anume la învestitură, ca să-și vadă protejatul înveșmântat, să-i facă o surpriză plăcută prin prezența lui neașteptată, poate și să-i dea un sfat sau altul. Cu dragă inimă moșneagul ar fi interpretat cu propriile-i mâini imnul solemn, dar nu-și mai putea îngădui un asemenea efort; lăsase deci cântecul pe seama organistului din Satul jucătorilor, dar luase loc în spatele acestuia și-i întorcea foile partiturii. Cu un zâmbet recules îl privea pe Josef, îl vedea primind veșmântul de ceremonii și cheile, îl ascultă mai întâi rostind formula de jurământ, apoi alocuțiunea liberă adresată viitorilor săi colaboratori, funcționari și elevi. Niciodată băiatul acesta Josef nu-i fusese atât de drag , nu-i făcuse atâta bucurie ca astăzi, când aproape că încetase de a mai fi Josef și începea să nu mai fie decât purtătorul unui vesmânt de ceremonii și deținătorul unei funcții, o nestemată într-o diademă, o coloană în construcția ierarhiei. Putu să stea de vorbă singur doar câteva clipe cu băiatul său Josef. îi zâmbi cu voioșie și se gândi să-i recomande:
― Bagă de seamă să te ții bine în viitoarele trei, patru săptămâni; se va cere mult de la tine. Gândește-te mereu la întreg și nu uita că o scăpare din vedere în amănunte cântărește acum puțin. Trebuie să te dedici pe de-a-ntregul elitei, scoate-ți orice altceva din cap. Þi se vor trimite doi oameni să te ajute; unul dintre ei, yoghinul Alexander, e instruit de mine, ascultă-l cu încredere, se pricepe bine în treburile lui. Ceea ce-ți trebuie e să ai o încredere tare ca Stânca în faptul că superiorii au făcut bine că te-au dat în seama lor ai încredere în ei, ai încredere în oamenii ce ți se trimit în ajutor, încrede-te orbește în propriile tale puteri. Elitei însă arată-i o suspiciune senină, mereu trează, ea nici nu se așteaptă la altceva. Ai să ieși victorios, Josef, de asta sunt sigur.
Majoritatea îndatoririlor de serviciu ale unui maestru îi erau bine cunoscute noului magistru, de asemenea îi erau familiare diversele activități, la care participase și mai înainte, fie slujind, fie asistând la ele; cele mai de seamă erau cursurile de joc, de la cursurile pentru elevi, începători, de vacanță, pentru oaspeți, până la exercițiile, prelegerile și seminarele pentru elită. Aceste activități, cu excepția celor din urmă, puteau fi îndeplinite lesne de oricare magistru nou numit, dar funcțiile pe care nu avusese niciodată prilejul să le exercite îi făceau cu mult mai multă grijă și îi dădeau de furcă. Lui Josef i se întâmplă la fel. El ar fi dorit cel mai mult să se dedice cu tot zelul mai întâi tocmai acestor obligații noi, cu adevărat de competența exclusivă a unui magistru, și anume colaborarea în cadrul consiliului educativ suprem, conlucrarea dintre consiliul magiștrilor și conducerea Ordinului, reprezentarea jocului cu mărgele de sticlă și al reședinței acestuia, Vicus Lusorutn, în cadrul autorității generale. Ardea de dorința de a se familiariza cu aceste noi activități și de a le înlătura aspectul amenințător de lucruri necunoscute; ar fi fost foarte bucuros să se dea mai întâi deoparte pentru câteva săptămâni și să se dedice studiului amănunțit al regulamentului formalităților, protocolului ședințelor și așa mai departe. Știa că pentru a se informa și a se instrui în acest domeniu îi stătea la dispoziție, în afară de domnul Dubois, cel mai experimentat cunoscător și maestru în chestiunile de forme și tradiții privind magistratura, îndeosebi purtătorul de cuvânt al conducerii Ordinului, care, ce-i drept, nu era el însuși un magistru, avea un rang inferior magiștrilor, dar făcea oficiul de regizor la toate ședințele autorității, veghea să se respecte orânduiala tradițională, aidoma unui maestru de ceremonii de la o curte princiară. Cât de mult ar fi dorit să-i ceară un privatissimum acestui bărbat iscusit, experimentat, impenetrabil în amabilitatea lui plina de strălucire, ale cărui mâini tocmai îl îmbrăcaseră solemn cu veșmântul de ceremonii, dacă și-ar fi avut locuința la Waldzell și nu la Hirsland, așezare aflată la o jumătate de zi de drum! Cât de mult ar fi dorit să dea o fugă pentru câtva timp până la Monteport și să se lase instruit în treburile acestea de către fostul maestru al muzicii!
Numai că la așa ceva nici nu se putea gândi, asemenea dorințe particulare și studențești nu putea să nutrească un magistru, în prima perioadă trebuia mai curând să se dedice cu o grijă și o dăruire intensă și exclusivă funcțiilor referitor la care era de părere că nu-i vor cere nici un e fort. Ceea ce intuise în timpul jocului festiv condus de Bertram ― când văzuse un magistru lăsat în părăsire de propria-i comunitate, elita, ca să se zbată și să se sufoce ca în vid, ceea ce îi confirmaseră cuvintele bătrânului de la Monteport în ziua înveșmântării ― i se arăta acum în fiecare clipă din cursul unei zile de serviciu și în fiecare moment de reflecție asupra situației sale: trebuia să se dedice înainte de toate elitei și repetitorilor, cursurilor superioare, exercițiilor de seminar și relațiilor foarte personale cu repetitorii. Fără prea mari pagube, putea să lase arhiva pe seama arhivarilor, cursurile pentru începători pe seama profesorilor existenți, corespondența pe seama secretarilor. Elita însă n-o putea lăsa nici o clipă pe seama ei însăși; trebuia să i se dedice, să i se vâre pe gât și să i se facă indispensabil, s-o convingă de valoarea capacităților sale, de puritatea intențiilor, trebuia s-o cucerească, să lupte ca s-o câștige, să se măsoare cu fiecare dintre candidații ei, care ar fi fost gata la așa ceva, iar asemenea candidați nu lipseau, în această strădanie îi veni în ajutor ceva ce mai înainte i se păruse puțin folositor, și anume lunga lui absență de la Waldzell și din mijlocul elitei, unde acum era iar aproape un homo novus . Chiar și prietenia cu Tegularius i se arătă utilă. Căci Tegularius, outsider-ul ingenios dar suferind, era pentru oricine așa de vădit inapt de a face o carieră ambițioasă și se arăta el însuși atât de fără pretenții, încât faptul că noul magistru i-ar fi arătat o eventuală preferință n-ar fi fost considerat de concurenți drept un prejudiciu. Cu toate acestea, Josef Knecht trebuia să îndeplinească partea cea mai mare și mai bună de muncă pentru a răzbate spre cunoașterea acestei pături a lumii jocului, cea mai de sus, cea mai vivace, mai neliniștită și sensibilă, ca s-o ia în stăpânire precum un călăreț un cal de soi.
Căci în orice institut castalian, nu numai la jocul cu mărgele de sticlă, elita candidaților ― formată din oameni cu învățătura încheiată, dar care continuau să studieze liber, fără a fi încă încadrați în serviciul autorității educative sau al Ordinului, cărora li se mai spune și repetitori ― reprezintă tezaurul cel mai prețios și rezerva propriu-zisă, floarea și viitorul, și pretutindeni, nu numai în Satul jucătorilor, această selecție orgolioasă de cadre noi pentru învățământ și posturile de conducere este foarte înclinată spre o rezervă prudentă și spre critică, arată unui șef nou doar un dram de respect și supunere, trebuind să fie câștigată prin efortul exclusiv personal al magistrului, obligat să facă uz de toată puterea lui de captivare, ca s-o convingă și s-o domine, până când elita îl recunoaște ca superior și se supune de bunăvoie conducerii lui.
Knecht își asumă această sarcină fără nici o teamă, fiind totuși mirat de dificultatea ei; și în timp ce o ducea la capăt, câștigând jocul acesta obositor, de-a dreptul extenuant, celelalte obligații și îndatoriri, la care ar fi fost mai curând înclinat să mediteze cu grijă, trecură de la sine pe un plan secundar și părură a-i solicita mai puțină atenție; el a mărturisit unui coleg că la prima plenară a autorității a luat parte aproape ca în vis, ducându-se acolo în viteză și întorcându-se la fel, după încheierea lucrărilor, cărora nu a mai fost în stare să le dedice nici măcar un singur gând, atât de deplin îl preocupa munca lui actuală; chiar în timpul conferinței înseși, deși tema îl interesa și deși se prezentase cu oarecare îngrijorare, fiind întâia lui apariție în cadrul autorității, își dădu seama de mai multe ori că nu se află cu gândul între colegi și la dezbatere, ci la Waldzell, în încăperea zugrăvită în albastru a arhivei, unde ținea pe vremea aceea, din trei în trei zile, un seminar dialectic pentru numai cinci participanți; acolo, o oră îi solicita mai multă încordare și consum de energie decât tot restul zilei de serviciu, care nu era totuși deloc ușoară și căreia nu i se putea sustrage în nici un fel, deoarece, așa cum îl prevenise vechiul maestru al muzicii, autoritatea îi dăduse pentru aceasta primă perioadă un stimulator și un controlor, ca să-i supravegheze ziua ceas cu ceas, să-l consilieze în alcătuirea programului zilnic, să-l prevină împotriva unilateralității și a oboselii excesive. Knecht îi era recunoscător, și încă mai multă recunoștință purta delegatului conducerii Ordinului, un maestru vestit în arta meditației, pe nume Alexander.
Alexander se îngrijea ca Josef, muncind cu o maximă încordare, să îndeplinească de trei ori pe zi „micul" sau „scurtul" exercițiu în așa fel, încât desfășurarea acestuia și durata lui până la minut să fie exact respectate. Cu amândoi, cu cel ce-l biciuia în muncă și cu delegatul Ordinului, care-l îndruma în contemplație, își recapitula retrospectiv, înaintea meditației serale cotidiene, ziua de serviciu, stabilea progresele și eșecurile, își „lua pulsul", după o expresie a profesorilor de meditație, adică își cerceta și-și cântărea starea de moment, condiția fizică, repartizarea forțelor, speranțele și grijile, își aprecia obiectiv realizările zilei, în așa fel în cât să nu-i rămână nimic nerezolvat pentru timpul nopții și pentru a doua zi.
În vreme ce repetitorii asistau, în parte cu simpatie, în parte cu un interes încă ostil la munca uriașă a magistrului lor, fără să piardă ocazia de a-l supune la mici probe, improvizate, de putere, de răbdare și spontaneitate, când ațâțându-l, când punându-i piedici în muncă, în jurul lui Teguiarius se făcu un vid fatal. E adevărat, Fritz pricepea că Josef Knecht nu mai putea păstra pentru el nici atenție, nici timp, nici gânduri, nici interes, cu toate acestea nu reușea să se înarmeze cu destulă tărie și indiferență în fața faptului că prietenul său îl lăsa să se scufunde deodată într-o deplină uitare, aceasta cu atât mai mult cu cât nu numai că i se părea că-și pierde prietenul de la o zi la alta, ci întâmpina și o anume neîncredere din partea camarazilor săi, care aproape că nu-i mai adresau cuvântul. Aceasta nu era de mirare, căci dacă Teguiarius nu putea sta în calea celor ambițioși, el era totuși un partizan al tânărului magistru și-și avea locul în inima lui. Knecht nu putea ignora toate acestea, și printre îndatoririle sale de moment era și aceea de a se desface câtva timp, o dată cu renunțarea la toate cele personale și particulare, și de această prietenie. După cum i-a mărturisit mai târziu prietenului său, a făcut-o însă nu conștient și voluntar, pur și simplu l-a uitat pe Fritz, devenise în așa măsură un instrument, încât chestiunile particulare, ca amiciția, pieriseră ca imposibile, iar când, de exemplu, în acel seminar cu cinci participanți, ființa și chipul lui Fritz îi apăreau înainte, acela nu era Teguiarius, nu era un prieten, un cunoscut, o persoană, ci un ins din elită, un student, mai curând un candidat și un repetitor, o parte din munca și îndatoririle sale, un soldat din trupă, pe care scopul său era să-l instruiască și să-l conducă la victorie.
Când magistrul i-a adresat pentru prima dată cuvântul pe acest ton, pe Fritz l-a trecut un fior; în clipa aceea a simțit că acest aer străin și această obiectivitate nu erau simulate, ci reale și fățișe și că bărbatul din fața lui, care-l trata cu această amabilitate neutră și cu o mare vigilență spirituală, nu mai era prietenul său Josef, ci doar un profesor și examinator, maestrul jocului cu mărgele de sticlă, învăluit și ferecat în seriozitatea și severitatea funcției sale, ca într-o crustă strălucitoare, parcă turnată pe el la foc și solidificată, în rest, cu Tegularius s-a mai petrecut în aceste săptămâni fierbinți și un mic incident. Nedormit și istovit sufletește de cele ce trăia, s- a făcut vinovat în micul lor seminar de o nepolitețe, o mică explozie, nu la adresa magistrului, ci a unui coleg care-l călcase pe nervi cu tonul lui ironic. Knecht băgă de seamă asta, observă și starea de iritare excesivă a delincventului, îl chemă la ordine, fără o vorbă, doar cu o mișcare din deget, după aceea însă îl trimise la el pe maestrul său de meditații, ca să acorde asistență sufletească celui aflat în impas. După săptămâni întregi de părăsire, Tegularius văzu în această grijă primul indiciu al prieteniei renăscânde, deoarece el o luă drept o atenție ce i se arăta personal și acceptă cu plăcere cura la care era supus, în realitate, Knecht aproape că nici nu băgase de seama față de cine se arătase grijuliu, acționase doar ca magistru: observase la unul dintre repetitori iritare și lipsă de ținută și reacționase la asta ca un educator, fără a-l privi o clipă măcar pe acest repetitor ca pe o persoană și a se pune el însuși în relații cu acela. Când, câteva luni mai târziu, prietenul său îi aminti de această scenă, mărturisind cât de mult se bucurase și se simțise alinat de acel semn de bunăvoință, Josef Knecht nu rosti o vorbă, uitase cu desăvârșire incidentul și nu dezminți interpretarea falsă ce se dăduse gestului său.
În cele din urmă, obiectivul fu atins și lupta câștigată; fusese nevoie de multă trudă ca s-o scoată la capăt cu această elită, să facă istovitor instrucție cu ea, să-i domesticească pe ambițioși, să-i câștige pe nehotărâți, să impună celor vanitoși; dar a cu m munca fusese dusă la bun sfârșit, candidații din Satul jucătorilor își recunoscuseră magistrul și i se devotaseră; dintr-o dată, totul începu să meargă ușor, ca și când n-ar fi fost nevoie decât de o picătură de ulei.
Stimulatorul mai alcătui cu Knecht ultimul plan de muncă, îi aduse la cunoștință atestarea din partea autorității și dispăru; maestrul în meditații Alexander, de asemenea. în locul masajului de dimineață apăru din nou plimbarea; de studiu sau de lectură nu putea fi vorba deocamdată; totuși, în unele seri, înainte de a se duce la culcare, Knecht reîncepu să facă puțină muzică. La viitoarea sa apariție în cadrul autorității, el simți limpede, fără ca aceasta să se exprime în cuvinte, că acum trece printre colegii săi ca un magistru confirmat, egal cu dânșii. După dăruirea din focul luptei purtate pentru a-și obține confirmarea, i se păru ca și când s-ar fi trezit, simți o răceală și un fel de deziluzie, se vedea în miezul Castaliei, în rândul cel mai de sus al ierarhiei și lua cunoștință cu o ciudată nepăsare, aproape cu dezamăgire, că și acest aer foarte rarefiat era respirabil, dar că el, care-l respira, ca și când n-ar mai fi știut de altul, se schimbase, firește, foarte mult. Era rodul acestei perioade de grele încercări, care-l călise cum n-o mai făcuse până atunci nici un alt serviciu, nici un alt efort.
Recunoașterea conducătorului de către elită își găsi de astă dată expresia într-un gest deosebit. Când Knecht simți că au încetat rezistențele, că a captat încrederea și consimțământul repetitorilor, că realizase ce fusese mai greu, veni pentru el și clipa de a-și alege o „umbră"; de fapt, nu avusese niciodată mai multă nevoie de așa ceva și de o destindere decât în momentul victoriei câștigate, când încercarea aproape supraomenească a forțelor lasă brusc locul unei relative libertăți; unii dintre predecesorii săi se prăbușiseră tocmai în acest punct al drumului. Atunci Knecht renunță la dreptul de a alege el dintre candidați și îi rugă pe repetitori să-i pună la dispoziție o „umbră" la propria lor alegere, încă sub impresia soartei lui Bertram, elita luă această favoare de două ori mai în serios; după mai multe ședințe și chestionări secrete, se fixă asupra unui coleg și îi propuse magistrului ca locțiitor pe unul dintre oamenii ei cei mai buni, care, până la numirea lui Knecht, trecuse drept candidatul cu cele mai mare perspective de a obține funcția de magistru.
Acum ceea ce fusese mai greu trecuse; Knecht și-a putut relua plimbările, a putut reîncepe să facă muzică, cu timpul îi va fi îngăduit să se gândească și la lectură, va fi posibil să reînnoade prietenia cu Tegularnas, să schimbe când și când o scrisoare cu Ferromonte, să-și ia și vreun concediu pentru a călători.
Numai că toate aceste plăceri vor fi gustate de altcineva, nu de Josef cel de până acum, care se considerase drept un sârguincios jucător cu mărgele de sticlă și un castalian bunicel și totuși nu avusese nici o idee de ceea ce înseamnă miezul cel mâi dinăuntru al orânduielii castaliene, care trăise cu atâta nepăsare pentru sine, atât de copilărește, ca într-o joacă, ducând o viață limitată într-un mod de neînchipuit la propria-i persoană și lipsită de răspundere. O dată îi reveniră în minte ironicele cuvinte de avertisment rostite de maestrul Thomas, atunci când își exprimase dorința de a se mai putea dedica o vreme studiului liber: „O vreme ― cât de lungă să fie? Tu mai folosești încă limbajul studențesc, Josef." Asta se întâmplase cu puțini ani în urmă; îl ascultase cu admirație și cu respect profund, ba chiar și cu o ușoară spaimă pricinuită de desăvârșirea și cultura impersonală a acestui bărbat, simțind cum Castalia vrea să-l prindă și pe el însuși, să-l resoarbă în ea, poate pentru a face și din el un fel de Thomas, un magistru, un conducător și un slujitor, un instrument perfect. Iar acum se afla el pe locul pe care-l ocupase celălalt, și când vorbea cu vreunul dintre repetitorii săi, cu vreunul dintre jucătorii și studioșii aceștia liberi, unși cu toate alifiile, cu vreunul dintre prinții aceștia zeloși și fuduli, atunci el era cel ce privea spre acela ca spre o altă lume, străină și frumoasă, minunată și liberă, întocmai cum odinioară magistrul Thomas îl privise pe dânsul, aflat încă în minunata lui viață studențească.




ÎN SERVICIU


Dacă preluarea funcției de magistru părea la început să-i fi adus mai multă pagubă decât câștig, dacă ea-i mistuise aproape în întregime puterile și viața personală, îi ucisese toate deprinderile și plăcerile, lăsându-i în inimă o liniște înghețată, iar în cap ceva ca o senzație de amețeală, consecință î epuizării, perioada de întremare ce a urmat i-a adus dezmeticirea și obișnuința, pe deasupra noi observații și trăiri. Cea ma i importantă dintre trăiri a fost, odată lupta încheiată, colaborarea plină de încredere și amicală cu elita, în convorbirile cu „umbra" sa, în munca lui cu Tegularius, pe care-l întrebuința de probă ca ajutor în ținerea corespondenței, în treptata studiere, reexaminare și întregire a certificatelor și a altor notițe asupra elevilor și colaboratorilor, lăsate de predecesorul său, Knecht s-a încadrat, cu o dragoste sporită repede, în elita pe care crezuse că o cunoaște atât de bine, dar a cărei natură o descifra în realitate abia acum, cum descifrase deplin și caracteristica Satului jucătorilor și a rolului acestuia în viața castaliană.
E adevărat că și el aparținuse timp de câțiva ani acestei elite și cercului repetitorilor, acestui Vicus Lusorum din Waldzell, pe cât de artistic, pe atât de ambițios, și se considerase întru totul o parte din el. Acum însă nu mai era o parte oarecare, ci se simțea a fi creierul, conștiința și cugetul acestei comunități, ale cărei impulsuri și des tine nu numai că le trăia împreună cu alții, ci le și conducea, fiind răspunzător de ele. într-o oră de însuflețire, la sfârșitul unui curs de perfecționare a profesorilor de joc pentru începători, s-a exprimat odată astfel:
„Castalia în sine este un stat mic, iar al nostru Vicus Lusorum un stătuleț din acest stat, o mică dar veche și mândră republică, aidoma orânduită și la fel îndreptățită ca surorile ei, dar întărită și înălțată în conștiința ei de sine prin modul deosebit de artistic și în oarecare măsură sacru al funcțiunii sale. Căci noi ne bucurăm de distincția ce ne-o conferă misiunea de a proteja sfințenia propriu-zisă a Castaliei, taina și simbolul său unic, jocul cu mărgele de sticlă. Castalia formează excelenți muzicieni și istorici ai artelor, filologi, matematicieni și alți savanți. Fiecare institut castalian și fiecare castalian ar trebui să cunoască numai două țeluri și idealuri: să fie pe cât posibil desăvârșit în specialitatea sa și să mențină vitalitatea și elasticitatea specialității sale și a lui însuși, Știind necontenit că această specialitate este legată de toate Celelalte discipline și intim aliată cu toate. Acest al doilea ideal, ideea unității interioare a tuturor eforturilor spirituale ale oamenilor, ideea universalității, și-a găsit în jocul nostru Magnific o desăvârșită expresie. Este posibil ca pentru un fizician sau pentru un istoric al muzicii, sau pentru oricare alt savant stăruința severă și ascetică în specialitatea sa să devină uneori imperioasă, obligându-l să renunțe la ideea universalității, ca să obțină o realizare excepțională, specială și de moment ― noi, în orice caz, noi, jucătorii cu mărgele de sticlă, nu trebuie să încuviințăm și să practicăm niciodată această limitare și circumscriere tematică, întrucât misiunea noastră constă tocmai în a apăra ideea minunatei Universitas Litterarum și expresia ei supremă, nobilul joc, salvându-l de înclinarea disciplinelor particulare spre circumscriere tematică. Dar putem noi salva ceea ce nu se dorește din proprie voință salvat?
Și cum îl putem noi constrânge pe arheolog, pe pedagog, pe astronom și așa mai departe să renunțe la delimitarea precisă a specialității și să-i deschidem mereu ferestrele spre toate celelalte discipline? N-o putem face prin prescripții coercitive, introducând de pildă jocul cu mărgele de sticlă în scoli, ca obiect oficial, nu o putem face nici prin simpla reamintire a țelurilor pe care predecesorii noștri le-au urmărit cu acest joc. Vom izbuti să dovedim că jocul nostru și noi înșine suntem indispensabili numai dacă îl menținem necontenit pe culmea întregii vieți spirituale, dacă ne însușim prompt fiecare cucerire nouă, fiecare orientare și problemă nouă a științelor și dacă dezvoltăm și practicării universalitatea noastră, nobilul și periculosul nostru joc, conform ideii unității, dându-i mereu o înfățișare atât de nouă, întotdeauna atât de plăcută, de convingătoare, ispititoare și plină de farmec, încât până și cercetătorul cel mai sobru, specialistul cel mai zelos să se simtă atras, ademenit și sedus. Să ne imaginăm că noi, jucătorii, am lucra o vreme cu mai puțină sârguință, că ale noastre cursuri de joc pentru începători ar deveni plicticoase și superficiale, că la jocurile pentru avansați savanții specialiști ar simți lipsa pulsului viu al vieții, a actualității și a interesului spiritual, că marile noastre jocuri anuale ar apărea participanților, de două, trei ori la rând, ca o ceremonie goală, fără viață, ca o rămășiță de modă veche, vetustă a trecutului ― ce repede s-ar termina cu jocul și cu noi! încă de pe acum nu ne mai aflăm pe cuhnea plină de strălucire pe care se situa jocul cu mărgele de sticlă în timpul generației trecute, când jocul anual dura nu una sau două, ci trei sau patru săptămâni și reprezenta apogeul anului nu numai pentru Castalia, ci pentru toată țara. Astăzi, la acest joc anual nu mai participă decât un reprezentant al guvernului, destul de adesea mai curând ca un oaspete plictisit, precum și delegații câtorva orașe și pături sociale; către sfârșitul zilelor de joc, reprezentanții autorităților laice obișnuiesc să lase să se întrevadă ocazional, într-o formă amabilă, că durata prea lungă a festivității determină unele orașe să nu-și trimită și ele reprezentanții și că ar fi probabil corespunzător cerințelor epocii noastre fie să se scurteze substanțial serbarea, fie să se țină în viitor numai la doi, trei ani o dată.
Ei bine, noi nu putem împiedica această evoluție sau această decadență. E foarte posibil ca jocul nostru să nu mai găsească în curând nici o înțelegere în afara Castaliei, e posibil ca festivitatea să nu mâi poată fi organizată decât la cinci, la zece ani o dată sau să nu mai poată fi ținută niciodată. Ceea ce trebuie și putem împiedica este discreditarea și devalorizarea jocului în propria-i patrie, în Provincia noastră. Aici bătălia noastră are cele mai mari șanse de reușită și duce mereu la noi victorii, în fiecare zi putem constata că tineri elevi de elită, care s-au prezentat la cursul lor de joc fără prea multă sârguință și l-au absolvit cuminte, însă și fără entuziasm, sunt brusc captivați de duhurile jocului, de posibilitățile lui intelectuale, de tradiția lui venerabilă, de forțele lui ce mișcă sufletele și astfel devin adepții și partizanii noștri pasionați. De asemenea, ia al nostru ludus sollemnis putem vedea în fiecare an savanți de rang înalt și renume, despre care știm că în anul lor de muncă intensă ne privesc pe noi, castalienii, mai curând de sus și nu doresc întotdeauna instituției noastre binele, dar care, în cursul marelui joc, sunt tot mai captivați și cuceriți de farmecul artei noastre, trăiesc o stare de destindere ș i elevație, par întineriți și înaripați, pentru ca în cele din urmă, întăriți sufletește și emoționați, să-și ia rămas bun de la noi, aproape jenați, cu vorbe de recunoștință. Dacă luăm în considerare o clipă mijloacele ce ne stau la dispoziție pentru a ne îndeplini misiunea, constatăm că dispunem de un aparat amplu, frumos și bine organizat, având drept inimă și centru arhiva jocului, pe care o folosim ceas cu ceas plini de recunoștință și căreia îi slujim noi toți, de la magistru și arhivar până la ultimul funcționar, însușirea cea mai de preț și cea mai vie a institutului nostru este vechiul principiu castalian al selecției celor mai buni, a elitei. Școlile Castaliei îi adună pe cei mai buni elevi din întreaga țâră și le face educația. La fel, aici în Satul jucătorilor, noi căutăm să-i alegem pe cei mai buni dintre cei cărora le e drag jocul și au talent, să-i ținem laolaltă și să-i formăm mereu mai desăvârșit, la cursurile și seminarele noastre se prezintă sute de oameni și-i lăsăm să plece, din cei plai buni însă facem jucători adevărați, noi și noi artiști ai jocului, și fiecare dintre voi știe că în arta noastră, ca în orice artă, nu există nici un punct final al dezvoltării, că oricare dintre noi, din moment ce aparține elitei, va munci viața întreagă întru perfecționarea, rafinarea, adâncirea lui însuși și a artei noastre, indiferent dacă face sau nu parte dintre funcționari.
Uneori, existența elitei noastre a fost criticată ca fiind un lux, zicându-se că nu ar mai fi necesar să formăm jucători de elită pentru a putea asigura în bune condiții ocuparea posturilor noastre de funcționari. Dar, pe de o parte, schema aceasta de funcțiuni nu este o instituție cu un scop în sine, pe de alta, nu oricine este apt să ocupe o funcție, cel puțin tot așa cum nu fiecare bun filolog e apt să fie profesor. Cel puțin, noi, funcționarii, știm și simțim precis că cercul repetitorilor nu reprezintă numai un rezervor de oameni talentați și experimentați în joc, din rândurile cărora ne umplem lacunele și care ne va asigura succesorii. Aproape aș putea spune că aceasta reprezintă numai o funcție secundară a elitei jocului, chiar dacă punem un accent deosebit pe ea în fața ignoranților, îndată ce sunt luate în discuție sensul și rațiunea existenței instituției noastre. Nu, repetitorii nu sunt în primul rând viitori magiștri, conducători de cursuri, funcționari de arhivă, ei reprezintă un scop în sine, mica lor ceată este patria și viitorul propriu-zis al jocului cu mărgele de sticlă; aici, în aceste câteva duzini de inimi și creiere se produc dezvoltările, adaptările, impulsurile, contradicțiile jocului nostru în raport cu spiritul timpului și științele particulare. Propriu-zis și just, integral și cu o participare totală numai aici este jucat jocul nostru, doar aici, în elita noastră, jocul este un scop în sine și o misiune sacră, este liber de orice diletantism sau vanitate culturală, nu mai are nimic a face cu infatuarea, nici cu prejudecățile, în mâinile voastre, elita din Waldzell, stă viitorul jocului, în Waldzell se află inima și miezul Castaliei, voi însă sunteți focarul și factorul cel mâi viu al așezării noastre, sunteți sarea Privinciei, duhul ei, neliniștea ei. Nu există nici un pericol ca numărul vostru să devină prea mare, zelul vostru prea aprins, pasiunea voastră pentru magnificul nostru joc prea înfocată, sporiți-le, sporiți-le! Pentru voi, ca pentru toți castalienii, există în fond o singură primejdie, față de care trebuie să fim în gardă cu toții și în fiecare zi. Spiritul Provinciei noastre și al Ordinului nostru este fundat pe două principii: mai întâi pe obiectivitatea și pe dragostea reala față de studiu, apoi pe cultivarea înțelepciunii și armoniei meditative.
A ține ambele principii în echilibru însemnează pentru noi să fim înțelepți și demni de Ordinul nostru. Ne sunt dragi științele, fiecăruia a sa, și totuși știm că un bărbat ce se dăruie unei singure științe nu e scutit necondiționat de egoism, viciu și ridicol; istoria e plină de exemple, figura doctorului Faust este popularizarea literară a acestui pericol. Alte secole și-au căutat refugiul în reunirea spiritului cu religia, a cercetării cu asceza, în a lor Universitas Litterarum domnea teologia. La noi, mijlocul prin care căutăm să alungăm bestia din ființa noastră și demonul ce sălășluiește în fiecare știință este meditația, practica yoga, multilaterală și organizată pe mai multe trepte. Ei da, voi știți tot așa de bine ca și mine că și jocul cu mărgele de sticlă ascunde în sine demonul său, că și el poate duce la o virtuozitate goală, la desfătare artistică vanitoasă, la parvenitism, la concurență pentru puterea asupra altora și, prin aceasta, la abuz de putere. De aceea avem nevoie și de o altă educație decât cea intelectuală și ne-am subordonat moralei Ordinului, nu ca să ne preschimbăm viața spirituală activă într-o existență visătoare, în care sufletul nostru să vegeteze, ci dimpotrivă, ca să devenim apți de realizări spirituale mărime. Nu trebuie să ne refugiem din vita activa în vita contemplativa , nici invers, ci să ne situăm între amândouă, trăindu-le alternativ, să fim în amândouă la noi acasă, să ne împărtășim din amândouă."
Am transcris aceste cuvinte ale lui Knecht, similare multora ce ne-au fost păstrate în însemnările elevilor, deoarece pun atât de clar în lumină concepția sa despre funcție, cel puțin pentru primii săi ani de magistratură. Că a fost un profesor excelent (de altfel, la început spre propria-i surprindere) reiese din numărul izbitor de mare de notițe luate la prelegerile sale, ajunse până la noi. Faptul că activitatea profesorală i-a făcut atâta bucurie și i-a reușit cu atâta înlesnire s-a înscris printre revelațiile și surprizele pe care i le-a adus funcția încă de la început. Nu s-ar fi gândit niciodată că va obține asemenea rezultate, deoarece până atunci nu se dedicase propriu-zis nici unei munci la catedră.
Desigur, ca oricare membru al elitei, primise și el când și când, în vremea studenției târzii, scurte însărcinări didactice, predase ca suplinitor cursuri de diferite niveluri în specialitatea jocului cu mărgele de sticlă, încă mai adesea se aflase la dispoziția cursanților în calitate de corepetitor; totuși, pe vremea aceea studiul personal liber și concentrarea singulară în respectivele domenii de studiu îi stătuseră în așa măsură la inimă și i se păruseră așa de importante, încât, deși priceput și iubit ca profesor, considerase aceste însărcinări mai curând ca pe niște îndatoriri stânjenitoare și nedorite, în ultima vreme ținuse cursuri și în așezământul benedictin, dar acelea fuseseră desigur de mică însemnătate în sine și tot atât de puțin importante și pentru el; la Mariafels, faptul că a putut fi discipolul lui pater Jakobus și, în general, raporturile sale cu acesta au împins toate celelalte activități pe un plan secundar. Pe vremea aceea, năzuința lui supremă era să fie un elev bun, să învețe, să-și însușească cunoștințele și să se formeze. Acum, elevul devenise profesor, iar ca profesor misiunea lui cea mai de seamă era aceea de a face față primei perioade a magistraturii, de a ieși victorios în lupta pentru câștigarea autorității și pentru identificarea deplină a persoanei cu funcția. Două au fost descoperirile pe care le-a făcut în acest timp: plăcerea procurată de răsădirea cuceririlor spirituale în mințile altora și de noua formă și strălucire căpătate de respectivele cunoștințe în acest proces, cu alte cuvinte plăcerea de a fi profesor, iar apoi lupta cu personalitatea studenților și a elevilor, câștigarea și exercitarea autorității și a calității de conducător, așadar plăcerea de a face educație. Nu le-â despărțit niciodată, și în timpul magistraturii sale nu numai că a format un mare număr de buni și foarte buni jucători cu mărgele de sticlă, ci a și contribuit la desăvârșirea multora dintre elevii săi ca oameni și caractere, fiind pentru ei un exemplu și un model, admonestându-i, comportându-se față de ei cu un fel de răbdare severă, punându-le prin forța personalității sale.
Dacă ne e îngăduit să facem aici o anticipare, vom spune că în această activitate a trăit o experiență caracteristică. La începutul activității de magistru a avut a face exclusiv cu elita, cu pătura cea mai de sus a școlărimii, cu studenții și repetitorii, dintre care unii erau de-o vârstă cu el, iar toții jucători pe deplin formați. După ce s-a asigurat de elită, a început să-i dedice acesteia mereu mai puțină energie timp, dar treptat, încet și prudent, de la un an la altul, până când, cu vremea, și-a făcut aproape pe de-a-ntregul din membrii ei oameni de încredere și colaboratori.
Procesul a durat ani de zile, și de la un an la altul Knecht și-a deschis drum la prelegerile, cursurile și exercițiile conduse de el spre păturile de școlari mereu mai îndepărtate și mai tinere, ajungând în cele din urmă, ceea ce rareori făcea un magistru, să predea personal în mai multe rânduri cursuri pentru începători elementelor celor mai tinere, adică celor ce erau încă elevi și nu studenți. Cu cât mai tineri și mai neștiutori îi erau elevii, cu atât mai mare îi era plăcerea de a preda. Uneori, în cursul acestor ani, reîntoarcerea de la tinerii și foarte tinerii elevi la studenți sau chiar la elită îi procura dezagremente și-i cerea un efort sensibil. Câteodată simțea dorința de a coborî și mai jos, făcând încercarea să se ocupe cu școlari încă mai mici, anume cu aceia pentru care nu existau nici un fel de cursuri și nici jocul cu mărgele de sticlă; ar fi dorit de pildă să predea la Eschholz sau la vreo altă scoală pregătitoare, învățându-i pe băiețași latina, cântatul sau algebra, discipline care angajau spiritul mai puțin chiar decât cele mai elementare cursuri de joc pentru începători, dar la care ar fi avut a face cu școlari încă mai apți să fie instruiți și educați, cu sufletele mai deschise, un mediu în care instruirea și educația erau legate încă mai mult și mai intim. De două ori în ultimii doi ani ai magistraturii sale s-a semnat ca „învățător", amintind prin aceasta că expresia magister ludi, utilizată în Castalia de mai multe generații numai cu semnificația de „maestru al jocului", avusese la origine sensul simplu de învățător .
Firește, despre realizarea unor asemenea dorințe de învățător nici nu putea fi vorba, ele erau doar niște visuri, așa cum într-o zi cenușie și geroasă de iarnă cineva poate să viseze un senin cer din miez de vară. Pentru Knecht, toate drumurile erau barate, îndatoririle îi erau dictate de funcție, dar întrucât funcția lăsa în bună măsură pe seama lui răspunderea modului de îndeplinire a obligațiilor, a putut totuși, cu trecerea anilor, la început fără a-și da seama, să-și îndrepte interesul principal din ce în ce mai mult spre munca de educație și spre elevii cei mai mici dintre cei care intrau în competența sa.
Cu cât el însuși a înaintat în vârstă, cu atât mai mult a atras spre sine tineretul. Cel puțin așa am putea spune noi astăzi. Pe-atunci, un critic ar fi trebuit să-și dea multă osteneală ca să dibuie în modul în care-și îndeplinea funcția vreo preferință sau vreun capriciu. De altfel, funcția îl silea să se reîntoarcă iar și iar la elită, și chiar în vremurile când a lăsat seminarele și arhiva aproape în întregime pe seama asistenților și a „umbrei" sale, activități de durată ca, de exemplu, concursurile anuale de joc sau pregătirea jocului public din fiecare an îl mențineau într-un contact intens și zilnic cu elita. O dată i-a spus în glumă prietenului său Fritz: „Au existat principi care s-au torturat o viață întreagă pentru a-și manifesta nefericita lor dragoste față de supuși. Inima le dădea ghes spre țărani, păstori, meșteșugari, dascăli de scoală și elevi, dar rareori li s-a întâmplat să capete vreun răspuns de la aceștia, bieții principi erau înconjurați mereu de miniștrii și ofițerii lor, care se ridicau între ei și popor ca un zid. Așa se întâmplă și cu un magistru. El năzuiește spre oameni și nu vede decât colegi, el tinde spre școlari și copii și vede numai savanți și membri ai elitei".
Dar am luat-o cu mult înainte și trebuie să ne întoarcem la primii ani de funcție a lui Knecht. După statornicirea relațiilor dorite cu elita, sarcina lui cea mai importantă era administrarea arhivei, a cărei conducere și-a asigurat-o cu amabilitate, dar și cu vigilență; altă îndatorire ce intra în structura funcției sale era și aceea de a studia și ține în ordine documentele de cancelarie, apoi îi sosea mereu o mare cantitate de scrisori, ședințele și circularele autorității generale îi trasau mereu sarcini și îndatoriri, a căror înțelegere și justă repartizare nu erau uș oare pentru el ca începător. Nu rareori era vorba în toate acestea despre probleme de competență, în care erau interesate facultățile Provinciei, înclinate să se invidieze reciproc, și doar treptat, dar cu o uimire crescândă, el a descifrat atât funcțiunea secretă, cât și pe aceea de forță a Ordinului, descoperind astfel sufletul viu al statului castalian și al paznicului neadormit al concepției acestuia.
S-au scurs astfel luni aspre și supraîncărcate, fără ca în gândurile lui Knecht să mai rămână loc pentru Tegularius, cu excepția faptului că, pe jumătate instinctiv, i-a încredințat prietenului său unele munci, ca să-l împiedice de a avea prea mult timp liber.
Fritz își pierduse camaradul, acesta devenise peste noapte un conducător și un șef suprem, la care nu mai avea acces ca persoană particulară, căruia trebuia să-i dea ascultare și să i se adreseze cu „dumneavoastră" și „onorabile". Totuși, dispozițiile maestrului privitoare la el treceau în ochii lui ca indicii ale unei griji și ale unei atenții speciale, singuraticul cam ursuz era pe de o parte copleșit de emoție datorită promovării prietenului său și ca urmare a tensiunii sufletești trăite de întreaga elită, pe de alta, era activizat prin amintitele munci ce i se încredințau și care aveau asupra lui un efect salutar; în orice caz, Frâtz a început să suporte situația total schimbată mult mai bine decât își închipuise el însuși din clipa în care Knecht, la vestea că va deveni maestru a jocului cu mărgele de sticlă, îi dăduse răvaș de drum. Pe deasupra, era destul de inteligent și sensibil pentru ca în parte să vadă, în parte cel puțin să intuiască efortul uriaș, o adevărată încercare a puterilor, căruia prietenul său a trebuit să-i facă față în acel timp; l-a văzut stând în foc și arzând, iar ceea ce era mai dureros în aceasta a trăit, probabil, dânsul mai intens decât însuși cel încercat, în îndeplinirea însărcinărilor primite de la magistru, Tegularius și-a dat toată osteneala și dacă și-a regretat vreodată serios propria-i slăbiciune și inaptitudinea de a-și asuma o funcție și o responsabilitate, resimțindu-le ca pe o lipsă, aceasta s-a întâmplat atunci când dorea din toată inima să se afle alături de cel admirat și să-l ajute, ca asistent, ca funcționar, ca „umbră".
Pădurile de fagi de deasupra Wadzellului începuseră să se și înveșmânteze în haina cafenie a toamnei, când într-o zi Knecht luă cu el o cărticică și se duse în grădina magistrului de lângă locuința sa, această mică grădină încântătoare, care-i fusese atât de dragă defunctului magistru Thomas și de care acesta se îngrijise adesea el însuși cu o pasiune horațiană, grădină pe care Knecht, ca toți elevii și studenții, și-o imaginase cândva ca un lăcaș venerabil, ca locul sacru de odihnă și reculegere al maestrului un fel de mică insulă a muzelor și de fermecător Tusculum , în care pășise atât de rar de când era el însuși magistru și stăpân al grădinii și de care aproape că nu se bucurase încă în tihnă. Chiar și acum venise în grădină doar pentru un sfert de oră, după dejun, și-și îngădui numai câțiva pași de plimbare fără griji încolo și încoace, printre tufișurile înalte și arbuști, între care predecesorul său aclimatizase câteva plante mereu verzi din sud.
Fiindcă la umbră începuse deja să fie răcoare, își trase un scaun ușor pe rotile într-un loc expus la soare, se așeză și deschise cărticica adusă cu el. Era Calendarul de buzunar pentru „magister ludi", editat cu vreo șaptezeci sau optzeci de ani înainte de jucătorul cu mărgele de sticlă Ludwig Wassermaler, reluat de-atunci de toți succesorii acestuia, cu cele câteva corecturi, omisiuni sau întregiri impuse de scurgerea vremii. Calendarul era conceput ca un Vademecum pentru magiștri, îndeosebi pentru cei lipsiți de experiență, aflați în primii ani ai funcției lor, și-i îndruma pe aceștia pe întregul an de muncă și slujbă, săptămână de săptămână, așezându-le sub ochi obligațiile cele mai importante, uneori doar prin câteva cuvinte de orientare, alteori prin sfaturi personale și descrieri ample. Knecht căută pagina despre săptămână în curs și începu s-o parcurgă cu atenție. Nu găsi nimic surprinzător sau deosebit de presant, dar la sfârșitul capitolului se aflau următoarele rânduri: „Începe-ți gândurile îndrumându-le succesiv spre viitorul joc anual. Ar părea devreme, ar putea să ți se pară prematur. Totuși te sfătuiesc: Dacă încă nu ai în minte de pe acum un plan de joc, nu mai lăsa de azi înainte să treacă nici o săptămână, necum o lună, fără a-ți îndrepta gândurile spre jocul viitor. Notează-ți ideile, ia când și când cu tine, într-o oră liberă, fie și în eventualele călătorii de serviciu, schema unui joc clasic. Pregătește-te nu numai făcând efortul de a găsi idei bune, ci și gândindu-te de azi înainte mai des că în lunile ce vin te așteaptă o îndatorire frumoasă și solemnă, pentru care trebuie să te fortifici mereu, să te concentrezi și să te pregătești sufletește".
Aceste cuvinte datorate unui bărbat bătrân și înțelept, un maestru în arta sa, fuseseră scrise cu vreo trei generații înainte, într-o vreme când de altminteri jocul cu mărgele de sticlă ajunsese formal probabil la nivelul cel mai înalt al cultivării sale, când practica jocului cunoscuse o eleganță și o ornamentică pură, similare, de pildă, acelora ale artei arhitectonice și decorative din stilul gotic tardiv sau din rococo, fiind vreme de două decenii un joc parcă realmente cu mărgele de sticlă, un joc aparent ca de sticlă și sărac în conținut, aparent cochet, aparent prezumțios, plin de forme ornamentale delicate, un joc cu aspect de dans, ba chiar cu aspect de dans pe sârmă după o ritmică variabilă; existau jucători care vorbeau despre stilul din acele vremuri ca despre o cheie fermecată pierdută și alții care-l considerau excesiv de încărcat cu podoabe, decadent și efeminat.
Autorul sfaturilor și al avertismentelor amicale foarte chibzuite din Calendarul pentru magiștri fusese unul dintre maeștrii și creatorii stilului de atunci, iar Knecht, citindu-i cu atenție pentru a doua sau a treia oară cuvintele, simți în inimă o pornire senină și plăcută, cum, după părerea lui, nu-l mai încercase decât o singură dată, fără să se mai repete, iar momentul acela, reflectă el, fusese meditația de dinaintea învestiturii; starea sufletească de acum era aceeași pe care i-o crease atunci imaginea minunatului carusel, a acelei întreceri în cerc dintre maestrul muzicii și Josef, dintre maestru și începător, dintre bătrânețe și tinerețe. A fost un om bătrân, un moșneag cel ce-a scris și a gândit aceste vorbe: „Nu mai lăsa să treacă nici o săptămână..." și „nu numai făcând efortul de a găsi idei bune". A fost un bărbat care a ocupat cel puțin douăzeci de ani, poate mai mult, înalta funcție de magistru al jocului, care, în acea epocă de jucăuș rococo, a avut a face fără îndoială cu o elită extrem de răsfățată și sigură de sine, care a scornit și a celebrat mai mult de douăzeci de jocuri solemne pline de strălucire, jocuri ce mai durau pe-atunci patru săptămâni, un bărbat bătrân, pentru care sarcina, repetată în fiecare an, de a compune un mare joc solemn nu mai constituia de mult o onoare și o plăcere deosebită, ci cu mult mai mult o povară și o trudă grea, o sarcină în vederea căreia trebuie să-ți creezi singur dispoziția sufletească, să te încurajezi și să te stimulezi întrucâtva. Față de acest bătrân înțelept și sfetnic încercat, Knecht simțea nu numai o venerație plină de recunoștință, deoarece calendarul său îi fusese adesea un îndrumar prețios, ci și o superioritate bucuroasă, ba chiar veselă și orgolioasă, superioritatea tinereții. Căci printre numeroasele griji ale unui maestru în jocul cu mărgele de sticlă, de care luase cunoștință, nu se înscria și aceasta: s-ar putea să nu reflectezi destul de devreme la jocul anual, s-ar putea să întâmpini această îndatorire cu insuficientă bucurie și concentrare, s-ar putea să-ți lipsească plăcerea de a-l pune la cale și chiar ideile. Nu, Knecht, căruia în lunile acestea i se păruse că a și îmbătrânit, se simți în acel ceas tânăr și puternic. N-a putut să se dăruiască îndelung acestui sentiment plăcut, să-l deguste, scurtul răgaz de odihnă aproape că se încheiase.
Dar sentimentul plăcut și voios îi rămase în inimă, îl luă cu el, și astfel ceasul de odihnă din grădina magistrului și lectura "paginii din calendar tot i-au adus ceva, tot au dat naștere la ceva. Folosul n-a constat numai în senzația de destindere și în acea clipă de sporire a bucuriei de a trăi, ci și în două idei ce i-au venit în minte, devenind în aceeași clipă hotărâri. Prima: când va fi bătrân și obosit, își va ceda funcția chiar în ceasul în care va simți că alcătuirea unui joc anual a devenit pentru el o îndatorire împovărătoare și că are dificultăți în găsirea ideilor. A doua: va începe de îndată să lucreze în vederea primului său joc anual, iar ca ajutor principal și camarad la această muncă îl va convoca pe Tegularius, fapt ce-ar însemna o satisfacție și o bucurie pentru prieten, iar pentru el însuși un prim pas în încercarea de a da o nouă formă de viață acestei prietenii până atunci paralizate. Căci prilejul și impulsul în această direcție nu le putea oferi Tegularius, ele trebuiau să pornească de la el, de la magistru.
Prietenul ar avea din belșug de lucru, încă de la Maria-fels, Knecht vântura în minte ideea unui joc cu mărgele de sticlă, pe care voia s-o utilizeze acum pentru primul său joc festiv ca magistru. La baza acestui joc ― în asta consta atrăgătoarea idee ― urmau să se afle, în ceea ce privește structura și dimensiunile, vechea schemă rituală confucianistă a arhitecturii locuinței chinezești, orientarea după punctele cardinale, porțile, zidul spiritelor, raporturile și determinările clădirilor și curților, orânduirea lor în funcție de constelații, de calendar, de viața familială, apoi simbolica și regulile stilistice ale grădinii. Odinioară, în timp ce studia un comentariu la I-Ching, ordinea și semnificația mitică a acestor reguli îi apăruseră ca un simbol deosebit de corespunzător și agreabil al cosmosului și al încadrării omului în univers, de asemenea în această tradiție a construirii locuinței străvechiul spirit mitic popular i se revelase ca fiind într-o relație uimitor de intimă cu savantul spirit speculativ al mandarinilor și magiștrilor. Se ocupase destul de des și cu plăcere ― firește, fără a lua notițe ― cu ideile referitoare la planul acestui joc, pentru ca să-l poarte în mintea lui închegat ca un întreg; abia de la preluarea funcției nu se mai gândise la el. Acum se decise fără nici o ezitare să-și construiască jocul festiv pe această idee de inspirație chinezească, iar Fritz, în cazul că va reuși să intuiască miezul spiritual al ideii, trebuia numaidecât să înceapă studiile pentru construirea jocului și pregătirile pentru transpunerea acestuia în limbajul specific.
Exista însă un impediment. Tegularius nu cunoștea chineza. Ca s-o învețe era mult prea târziu. Dar, după indicațiile pe care i le-ar da în parte Knecht însuși, în parte Institutul de studii est-asiatice, Tegularius ar putea să pătrundă destul de bine cu ajutorul literaturii în simbolica magică a construcției locuinței chinezești; aici nu era vorba de filologie. Cu toate acestea, era nevoie de timp, mai ales în cazul unui om capricios și nu în fiecare zi dispus să lucreze, cum era prietenul său, așa că existau bune motive ca munca să înceapă numaidecât; iată, deci, constată Knecht surâzând și plăcut surprins, că prevăzătorul magistru bătrân avea dreptate în calendarul său de buzunar.
Chiar a doua zi, ora de convorbire terminându-se foarte repede, ceru ca Tegularius să fie chemat la dânsul. Acesta veni, făcu plecăciunea cu acea expresie de supunere și smerenie întrucâtva exagerate, pe care se deprinsese să i le arate lui Knecht, fu foarte mirat că acesta, altminteri atât de concis și zgârcit la vorbă de la o vreme, îl întâmpină cu un salut ștrengăresc și îl întrebă:
― îți mai aduci aminte din timpul anilor noștri de studenție de un fel de dispute între noi doi, când n-am reușit să te convertesc la părerea mea? Era vorba despre problema valorii și a importanței studiilor est-asiatice, îndeosebi ale celor chineze, și voiam să te conving să petreci și tu un răstimp la Institutul de studii și să înveți limba chineză. Da, îți aduci aminte? Ei, azi regret din nou că n-am reușit să te conving atunci. Ce bine ar fi acum, dacă ai ști chineza! Am putea colabora într-o muncă minunată.
Și așa îl tachina nițel pe Tegularius, făcându-l să aștepte cu încordare urmarea, până când își formulă propunerea: ar vrea să înceapă imediat elaborarea marelui joc, iar Fritz, dacă i-ar face plăcere, să îndeplinească o mare parte din această muncă, așa cum îl mai ajutase cândva să-și alcătuiască jocul prezentat la concursul solemn, pe când el, Knecht, se găsea la benedictin!. Celălalt îl privi aproape nevenindu-i să creadă, adânc surprins și pătruns de o neliniște agreabilă din chiar pricina tonului voios și a feței zâmbitoare a prietenului, Pe care nu-l mai cunoscuse decât ca stăpân și magistru. Nu numai că întâmpină mișcat și bucuros cinstea și încrederea ce-și găseau expresia în această propunere, ci încă mai mult, înțelese și simți semnificația acestui gest frumos; era o încercare de tămăduire, o redeschidere a ușii ce fusese trântită între prieten și el.
Luă în ușor grijile pe care Knecht și le făcea în legătură cu limba chineză și se declară pe loc și din toată inima gata să se pună la dispoziția onorabilului, pentru elaborarea jocului său.
― Bine, zise magistrul, contez pe făgăduiala ta. Vom redeveni așadar pentru anumite ore tovarăși de muncă și studiu ca odinioară, în acele vremuri ce ni se par acum nemaipomenit de îndepărtate, când am dus la capăt prin strădanii comune unele jocuri. Mă bucur, Tegularius. Iar acum va trebui înainte de toate să-ți însușești sensul ideii pe care vreau să-mi construiesc jocul. Trebuie să te deprinzi să înțelegi ce este o casă chinezească și ce semnificație au regulile prescrise pentru construirea ei. Am să-ți dau o recomandare către Institutul de studii est-asiatice, cei de acolo te vor ajuta. Sau ― îmi vine în minte încă ceva, și mai atrăgător ― am putea face o încercare pe lângă Fratele mai Mare, ermitul de la Bambusgeholz, despre care ți-am povestit cândva atât de multe. Poate că e mai prejos de demnitatea lui și prea stânjenitor pentru el să aibă a face cu cineva care nu cunoaște chineza, dar să încercăm totuși. Dacă vrea, omul acesta e în stare să facă din tine un chinez.
Un emisar fu trimis la Fratele mai Mare ca să-l invite în modul cel mai cordial să vină pentru câtva timp la Waldzell, ca oaspete al maestrului jocului cu mărgele de sticlă, întrucât funcția acestuia nu-i îngăduia răgazul unei vizite, și să-i aducă la cunoștință serviciul ce i se cerea. Totuși chinezul nu-și părăsi reședința de la Bambusgeholz, solul aduse în locul lui o scrisorică, pictată cu semne chinezești în tuș, în care se spunea: „Ar fi o cinste pentru mine să-â văd pe marele bărbat. Dar mersul întâmpină piedici. Două mici bliduri se folosesc la sacrificiu. Pe eminent îl salută învățăcelul." Așa stând lucrurile, Knecht își convinse nu fără osteneală prietenul să se hotărască a se duce el însuși la Bambusgeholz cu rugămintea de a fi primit pentru învățătură. Scurta călătorie rămase fără succes. Ermitul de la Bambusgeholz îl primi pe Tegularius cu o politețe aproape slugarnică, fără însă a răspunde măcar la una dintre întrebările lui altfel decât prin sentințe în limba chineză și fără a-l pofti să rămână, în ciuda scrisorii de recomandare splendid pictate de magister ludi cu mâna lui pe o hârtie frumoasă.
Cu lucrurile neduse la capăt și mai curând amărât, Fritz se întoarse la Waldzell, aducând ca dar pentru magistru o hârtioară pe care era zugrăvit un stih vechi despre un pește de aur, apoi trebui totuși să-și caute scăpare la Institutul de studii est-asiatice. Aici recomandările lui Knecht fură mai eficiente, Tegularius era un solicitant, un trimis venit din partea unui magistru, i se dădu cu dragă inimă tot ajutorul, și astfel el se informă asupra temei sale repede și cât se putea de deplin pentru cineva care nu cunoștea chineza, iar ideea lui Knecht de a pune la baza, planului său această simbolică a casei îi procură o asemenea bucurie, încât se consolă și uită insuccesul de la Bambusgeholz.
Când ascultă raportul lui Fritz asupra vizitei sale fără succes la Fratele mai Mare și când, după aceea, citi singur stihul despre peștele de aur, Knecht se simți mișcat de atmosfera în care se învăluia omul acesta, iar amintirea găzduirii sale de odinioară în coliba lui, înconjurată de bambuși ce se legănau în vânt, și a tulpinițelor de traista-ciobanului îi trezi o emoție foarte puternică, era totodată amintirea libertății, a timpului petrecut în voie, a anilor de studiu și a paradisului multicolor al viselor de tinerețe. Cum știuse acest brav și bizar sihastru să se tragă deoparte și să-și păstreze libertatea, cum îl ținea dumbrava lui de bambuși ascuns de lume, cât de intim și intens trăia el în mediul ce-i devenise a doua natură, acel mod de viață chinezesc, pur, pedant și înțelept, cât de claustrat, concentrat și strâns îl înconjura vraja locului în care-și ducea viața de la un an la altul, de la un deceniu la altul, cum își transformase grădina într-o Chină reală, coliba în templu, peștii în zeități și pe el însuși în înțelept! Knecht se eliberă de aceste imagini cu un suspin. El pornise pe altă cale, mai curând fusese îndrumat pe ea, iar acum nu mai putea fi vorba de altceva decât de a merge pe această cale drept înainte și cu devotament, fără a o mai compara cu drumurile altora.
În colaborare cu Tegularius își concepu și compuse în câteva ore bine folosite jocul, după care lăsă pe seama prietenului munca de selectare la arhivă, ca și prima și a doua schițare. Cu un nou conținut, prietenia lor căpătă iară formă Și viață, alta decât mai înainte, și chiar jocul, la care lucrau, cunoscu unele modificări și îmbogățiri datorită caracterului și fanteziei subtile a acestui om cu însușiri neobișnuite.
Fritz făcea parte dintre acei oameni niciodată mulțumiți și totuși modești, care, aplecați deasupra unui îngrijit buchet de flori, a unei mese puse, pentru oricine altcineva desăvârșit aranjată, stau ore în șir cu o plăcere neostoită și continuă să-și facă de lucru, intervenind mereu cu gesturi afectuoase, ca unii ce știu să transforme și lucrul cel mai neînsemnat într-o activitate cotidiană îndeplinită cu sârguință și adânc devotament. Așa a rămas și în anii următori: marele joc solemn era întotdeauna realizarea a două persoane, iar pentru Tegularius colaborarea cerută a însemnat o dublă satisfacție, una constând în a se arăta util, ba chiar indispensabil pentru prieten și maestru într-o chestiune atât de importantă, alta în a participa la desfășurarea publică a jocului ca un coautor anonim, dar bine cunoscut de elită.
Către sfârșitul toamnei din acel prim an de magistratură, în timp ce prietenul său abia își începuse studiile privitoare la China, Knecht, cercetând într-o zi în fugă însemnările din registrul cancelariei sale, dădu de o notiță: „Studentul Petrus din Monteport se prezintă, recomandat de magister musicae, aduce salutări speciale din partea fostului maestru al muzicii, solicită găzduire și acces la arhivă. A fost cazat în casa de oaspeți pentru studenți." Ei da, pe studentul venit să se documenteze putea să-l lase în toată liniștea pe seama personalului de la arhivă, era un caz ce se ivea zilnic. Dar „salutările speciale de la fostul maestru al muzicii" nu-l puteau privi decât pe el personal Dădu dispoziții ca studentul să fie poftit la dânsul; era un tânăr cu înfățișare în același timp visătoare și focoasă, arăta totuși a fi un om tăcut și făcea parte vădit din elita de la Monteport, în orice ca: părea că audiența la un magistru era pentru el ceva obișnuit. Knecht îl întrebă ce misiune i-a încredințat fostul maestru al muzicii.
― Salutări, răspunse studentul, cele mai cordiale și respectuoase salutări pentru dumneavoastră, onorabile, și îs plus o invitație.
Knecht îl pofti pe oaspete de ia loc. Alegând cu grijă cuvintele, tânărul continuă:
― Stimatul fost magistru, știind că vin aici, m-a însărcinat, precum v-am spus, să vă transmit salutări din partea dumnealui.
Totodată și-a exprimat dorința de a vă vedea o dată la dânsul, și anume cât de curând posibil. Vă invită sau vă propune să-i faceți o vizită într-un viitor apropiat; firește, presupunând că această vizită s-ar încadra într-o călătorie de serviciu și nu v-ar stânjeni prea mult. Cam aceasta a fost însărcinarea pe care mi-a dat-o.
Knecht îl învălui pe tânăr într-o privire cercetătoare; cu siguranță că acesta făcea parte dintre protejații bătrânului. îi puse cu prudență întrebarea:
― Cât timp crezi că vei avea de lucru la noi la arhivă, studiose ?
Tânărul răspunse:
― Exact atât, onorabile domn, până când voi vedea că porniți în călătorie spre Monteport.
Knecht reflectă.
― Bine, spuse el apoi. Și de ce nu mi-ai transmis textual mesajul fostului maestru, așa cum era de fapt de așteptat?
Petrus făcu față cu îndrăzneală privirii lui Knecht și își formulă răspunsul căutând mereu cu aceeași prudență cuvintele, de parcă ar fi trebuit să se exprime într-o limbă străină.
― Nu există nici un mesaj, onorabile, spuse el, și ca atare nu putea fi vorba să-l transmit textual, îl cunoașteți pe venerabilul meu maestru și știți că a fost întotdeauna un om extrem de modest; la Monteport se povestește că în tinerețea dumnealui, pe când era încă repetitor, dar întreaga elită îl și considera drept un predestinat maestru al muzicii, i se dăduse porecla de „marele umil". Acum, de când a îmbătrânit și mai ales de când s-a retras din serviciu, această modestie și nu mai puțin pietatea, serviabilitatea și răbdarea sa au sporit și mai mult, dar aceasta o știți dumneavoastră mai bine decât mine. Modestia i-ar fi interzis să vă roage, onorabile, să-i faceți o vizită, chiar dacă ar fi dorit-o încă mai mult decât o dorește. Așa s-a făcut, domine, că n-am fost onorat cu un mesaj și totuși am acționat ca și când aș fi adus unul. Dacă s-a ivit în aceasta vreo eroare, aceea vă aparține, căci ați considerat drept reală o însărcinare inexistentă.
Knecht schiță un zâmbet.
― Și treburile tale la arhiva jocului, iubitule? Au fost un simplu pretext?
― O, nu. Am de excerptat acolo un număr de chei, așa că oricum, într-un viitor apropiat, tot ar fi trebuit să vă solicit găzduirea. Mi s-a părut însă recomandabil să urgentez întrucâtva mica mea călătorie.
― Foarte bine, se înclină magistrul, redevenind foarte serios. Pot să te întreb care este cauza acestei urgentări?
Tânărul închise o clipă ochii, pe frunte îi apărură cute adânci, ca și când întrebarea i-ar fi provocat mari chinuri. Apoi își îndreptă din nou cu fermitate privirea cercetătoare și juvenil-critică spre chipul magistrului.
― Nu pot răspunde la întrebare; fără răspuns vă veți hotărî să lămuriți mai bine lucrurile.
― Fie deci, strigă Knecht. Așadar, starea sănătății bătrânului maestru e rea, e îngrijorătoare?
Deși magistrul vorbise cu cel mai mare calm, studentul remarcă grija lui plină de dragoste față de bătrân; pentru prima dată de la începutul convorbirii lor, în privirea cam întunecată a tânărului apăru o rază de bunăvoință, iar vocea lui răsună puțin mai amical și mai intim, când se pregăti în sfârșit să-și exprime deschis gândurile cu care venise.
― Domnule magistru, spuse el, fiți liniștit, starea sănătății venerabilului nu e nicidecum mai rea, dânsul a fost întotdeauna un om de o sănătate exemplară și a rămas și acum la fel, chiar dacă vârsta înaintată l-a slăbit firește foarte mult. Nu se poate spune că înfățișarea lui s-ar fi schimbat vizibil sau că puterile sale s-ar fi împuținat deodată mai repede; își continuă și acum micile plimbări, face în fiecare zi puțină muzică și până de curând a dat lecții de orgă la doi elevi, încă începători, căci întotdeauna i-a plăcut să se înconjoare cu învățăcei dintre cei mai tineri. Dar faptul că a renunțat de câteva săptămâni și la acești doi ultimi elevi este totuși un simptom care mi-a bătut la ochi, iar de atunci l-am observat ceva mai atent pe venerabilul domn și mi-am făcut griji în privința lui ― acestea sunt motivele pentru care mă aflu aici. Dacă m-a îndreptățit ceva la asemenea gânduri și la pasul acesta, apoi a fost faptul că mai înainte m-am numărat eu însumi printre elevii fostului maestru al muzicii, un fel de elev preferat, dacă-mi e permis să mă exprim astfel, și că succesorul său m-a numit încă de un an un fel de famulus și adjutant al bătrânului domn, însărcinându-mă să mă îngrijesc de starea lui.
A fost pentru mine o însărcinare foarte plăcută, deoarece nu există om față de care să nutresc atâta venerație și de care să mă simt atât de legat ca față de bătrânul meu profesor și protector. El a fost cel ce mi-a des-pecetluit taina muzicii și m-a făcut în stare s-o slujesc, iar tot ceea ce am câștigat pe deasupra ca gândire, ca simțământ pentru Ordin, ca maturitate și bună rânduială interioară, toate acestea mi le-a dăruit tot dânsul și sunt opera lui. De un an întreg trăiesc așadar în casa lui, e adevărat, ocupându-mă cu studiile și cursurile mele proprii, dar stând mereu la dispoziția lui, fiindu-i tovarăș la masă, însoțitor la plimbări, întrucâtva și acompaniator când face muzică, iar noaptea un vecin de cameră. Datorită acestei conviețuiri atât de apropiate, pot observa foarte exact stadiile ― ei da, stadiile îmbătrânirii sale, trebuie totuși să spun ale îmbătrânirii sale trupești, iar unii dintre camarazii mei glosează când și când cu compătimire sau cu ironie pe seama ciudatei funcții care face dintr-un om atât de tânăr ca mine slujitorul și însoțitorul unui moșneag. Dar ei nu știu, și în afară de mine nu știe desigur nimeni atât de bine ce fel de bătrânețe i s-a sortit acestui maestru, cum devine el mereu mai slab și mai neputincios trupește, cum mănâncă mereu mai puțin și cum se întoarce mereu mai istovit după micile lui plimbări, fără să fie totuși bolnav, și cum totodată în liniștea bătrâneții lui foarte înaintate devine mereu mai mult duh, cucernicie, demnitate și modestie. Dacă totuși slujba mea de famulus sau supraveghetor nu e lipsită de unele greutăți, atunci acestea stau numai în faptul că venerabilul nu vrea să fie deloc slujit și îngrijit, că dânsul n-ar dori decât să dea întotdeauna și să nu ia niciodată.
― Îți mulțumesc, spuse Knecht, mă bucur să știu în preajma venerabilului un discipol atât de devotat și recunoscător. Dar spune-mi acum în sfârșit limpede de ce îți stă atâta la inimă vizita mea la Monteport, de vreme ce nu vorbești din însărcinarea domnului tău.
― Ați întrebat adineauri cu îngrijorare despre sănătatea domnului fost maestru al muzicii, răspunse tânărul, căci probabil rugămintea mea v-a făcut să vă gândiți că ar fi bolnav și că ar fi ceasul din urmă când l-ați mai putea vizita. Ei bine, eu cred că e ceasul din urmă. E-adevărat, venerabilul nu pare a fi aproape de sfârșitul zilelor sale, dar felul său de a-și lua rămas bun de la lume are ceva deosebit.
De câteva luni aproape că s-a dezobișnuit să vorbească, și chiar dacă întotdeauna a preferat vorbirea concisă celei lungi, totuși acum a ajuns la o concizie și la o tăcere care mă sperie puțin. Când am băgat de seamă că se întâmplă mereu mai des ca, adresându-i cuvântul sau punându-i o întrebare, să mă lase fără răspuns, m-am gândit mai întâi că a început să-i slăbească auzul, dar dânsul aude tot atât de bine ca și altădată, am făcut multe probe pentru asta. A trebuit așadar să admit că e distrat și că nu-și mai poate concentra bine atenția. Dar nici aceasta nu este o explicație satisfăcătoare. Mai curând s-ar putea spune că într-o anume măsură s-a desprins de lume și nu mai trăiește cu totul printre noi, ci din ce în ce mai mult în propriul său univers; mereu mai rar vizitează sau poftește la dânsul pe câte cineva, zile în șir nu mai vede acum pe nimeni altcineva decât pe mine. Și de când a început asta, această izolare, această înstrăinare de lume, m-am străduit să mai adun încă o dată în jurul său pe acei câțiva prieteni despre care știu că îi sunt cei mai dragi. Dacă i-ați face o vizită, domine, ați prilejui fără îndoială vechiului dumneavoastră prieten o mare bucurie, de asta sunt sigur, și-apoi ați regăsi într-o oarecare măsură același om pe care l-ați stimat și iubit. Peste câteva luni, poate chiar peste câteva săptămâni, bucuria de a vă vedea și afecțiunea pe care v-ar arăta-o ar fi cu mult mai mici, ba s-ar putea întâmplă chiar să nici nu vă mai recunoască sau nici să nu vă mai ia în seamă.
Knecht se ridică în picioare, se duse la fereastră și rămase acolo câteva clipe, privind afară și trăgând aer în piept. Când se reîntoarse spre student, acesta se sculase de pe scaun, ca și când ar fi considerat audiența terminată. Magistrul fi întinse mâna.
― Îți mulțumesc încă o dată, Petrus, spuse el. Vei fi știind că un magistru nu are decât îndatoriri. Nu-mi pot pune pălăria în cap și pleca la drum, mai întâi trebuie să-mi fac timp și să-mi creez posibilitatea de a pleca. Sper că voi reuși până poimâine. Ești mulțumit cu asta și până atunci ți-ai putea isprăvi lucrul la arhivă? ― Da? Atunci voi trimite să te cheme când va fi sosit momentul.
Knecht plecă într-adevăr câteva zile mai târziu spre Monteport, însoțit de Petrus.
Când, ajunși acolo, pășiră pragul pavilionului din grădină, în care locuia fostul magistru, o sihăstrie plăcută și foarte liniștită, auziră muzica răzbătând din odaia din fund, o muzică delicată, diafană, dar cadențată viguros și de o minunată voioșie; în odaie se afla moșneagul și chita la pian cu două degete o melodie pe două voci ― Knecht o recunoscu pe dată, trebuia să fie o bucată din Caietele Biciniene de la sfârșitul secolului al șaisprezecelea. Așteptară până când cântecul amuți, apoi Petrus îl strigă pe maestrul său și-l vesti că se întorsese și că adusese cu sine un oaspete. Moșneagul apăru în prag ș i-i salută cu o privire bucuroasă. Surâsul cu care maestrul muzicii obișnuia să-și întâmpine oaspeții și care le era drag tuturor fusese din totdeauna de o cordialitate și prietenie ingenuă, deschisă, o dăruire radioasă; Josef Knecht îl cunoscuse cu aproape treizeci de ani în urmă, își deschisese și-și dăruise inima acestui bărbat prietenos în acel ceas dinainte de amiază petrecut în camera de muzică, un ceas de tulburare și fericire, revăzuse acest surâs de multe ori după aceea și de fiecare dată cu o bucurie profundă și cu o emoție stranie, iar dacă părul cărunt al maestrului atât de afectuos devenise cu timpul cărunt de tot și mai apoi, treptat-treptat, alb, dacă vocea lui slăbise, dacă mâna lui o strângea pe a ta cu mereu mai puțină putere, dacă mersul lui se făcuse mai trudnic, surâsul său nu pierduse nimic din strălucire și farmec, din puritate și cordialitate. Iar acum, își dădu seama prietenul și discipolul său era mai presus de orice îndoială: mesajul radios, cuceritor pe care-l comunica fața surâzătoare a bătrânului, ai cărui ochi albaștri și ai cărui obraji de o rumeneală delicată deveniseră o dată cu trecerea anilor mereu mai luminoși, nu era numai cel de altădată și cel văzut de atâtea ori, ci unul mult mai intim, mai plin de taină și mai intens. Abia acum, în clipa în care bătrânul îl întâmpina, Knecht începu să înțeleagă cu adevărat rugămintea stăruitoare a studentului Petrus și să-și dea seama că el însuși, socotind că face un sacrificiu de dragul acestei rugăminți, era de fapt cel ce beneficia de un dar.
Cel dintâi căruia îi vorbi despre asta fu prietenul său Carlo Ferromonte ― pe atunci bibliotecar la celebra Bibliotecă muzicală din Monteport.
Convorbirea din acea oră a fost consemnată de Ferromonte într-o scrisoare.
― Te-ai numărat, spuse Knecht, printre elevii fostului nostru maestru al muzicii și ai ținut foarte mult la el; îl vezi și acum des?
― Nu, răspunse Carlo, adică îl văd firește nu rareori, de pildă în timp ce-și face plimbarea, iar eu tocmai mă întorc de la bibliotecă, dar de câteva luni n-am mai stat de vorbă cu dânsul. E din ce în ce mai retras și pare a nu mai suporta societatea cuiva. Mai înainte își rezerva o seară pentru oameni ca mine, repetitorii săi de altădată, care sunt acum funcționari la Monteport; cu asta însă s-a terminat cam de vreun an, iar faptul că a întreprins atunci călătoria până la Waldzell, ca să asiste la învestitura domniei voastre, ne-a uimit peste măsură pe noi toți.
― Da, zise Knecht, dar dacă-l vezi așadar când și când nu te-a izbit nici o schimbare la dânsul?
― O, ba da, vă referiți la faptul că arată bine, la seninătatea lui, la aspectul său de o strălucire remarcabilă? Firește, noi am observat asta. în timp ce puterile-l părăsesc, această seninătate sporește din ce în ce. Noi ne-am obișnuit să-l vedem așa, însă pentru dumneavoastră nici că se putea să nu fie ceva izbitor.
― Petrus, al său famulus, strigă Knecht, îl vede mult mai des decât tine, dar nu s-a obișnuit, cum spui tu, cu toate astea. A venit anume la Waldzell, firește cu o motivare plauzibilă, ca să mă determine să fac această vizită. Ce părere ai despre el?
― Despre Petrus? E un foarte bun cunoscător al muzicii, de un soi mai curând pedant decât genial, un om cam indolent sau flegmatic. Fostului maestru al muzicii îi e devotat fără rezerve și și-ar da pentru el chiar și viața. Cred că serviciul pe care-l îndeplinește pe lângă acest stăpân și idol adorat înseamnă pentru el totul, e posedat de bătrân. Nu aveți și dumneavoastră această impresie?
― Posedat? Da, dar tânărul acesta, cred eu, nu e pur și simplu posedat de vreo preferință sau pasiune, nu e pur și simplu îndrăgostit de fostul său profesor, făcându-și din el un idol, ci e posedat și vrăjit de un fenomen real și autentic pe care-l vede mai bine sau îl înțelege intuitiv mai bine decât alții. Am să-ți povestesc cum mi-au apărut mie lucrurile.
Așadar, am sosit astăzi la fostul magistru, pe care nu-l mai văzusem de o jumătate de an, iar după lămuririle lui Petrus mă așteptam pentru mine la puțin sau la nimic de la această vizită; mă temeam efectiv că venerabilul domn bătrân ne va părăsi pe neașteptate în curând și m-am grăbit încoace, pentru ca măcar să-l mai văd o dată. Când m-a recunoscut și m-a salutat, fața lui strălucea; totuși n-a rostit altceva decât numele meu și mi-a strâns mâna, și chiar și această mișcare și mâna lui mi se păreau că sunt luminoase ― omul din creștet până-n tălpi sau totuși numai ochii lui, părul lui alb, pielea lui de un trandafiriu delicat parcă împrăștiau o ușoară strălucire rece. Am luat loc în fața lui, dânsul și-a concediat studentul, numai cu o privire, și acum a început cea mai stranie convorbire ce mi-a fost dat s-o am vreodată. La început, desigur, a fost pentru mine ceva ciudat și deprimant, chiar și jenant, deoarece îi vorbeam bătrânului iară și iară sau îi puneam întrebări, și la toate el nu-mi răspundea altcum decât printr-o privire; nu-mi dădeam seama dacă întrebările și spusele mele ajungeau la el altfel decât ca un zgomot supărător. Faptul acesta mă deruta, mă dezamăgea, mă obosea, mi se părea că sunt de prisos și inoportun; la tot ce-i spuneam maestrului, nu obțineam altceva drept replică decât un surâs și o scurtă privire. Da, dacă aceste priviri nu ar fi fost atât de pline de bunăvoință și de cordialitate, m-as fi gândit că moșneagul face pe față haz de mine, de povestirile și întrebările mele, de toată vremea irosită inutil cu călătoria mea până aici și de vizita pe care i-o făceam. Ei bine, în fond, tăcerea și zâmbetul său nu erau lipsite total de această semnificație, ele exprimau în realitate o defensivă și o punere la punct, numai că în alt mod, pe alt plan și pe altă treaptă a înțelesului decât cel pe care l-ar fi putut avea de pildă niște vorbe ironice. A trebuit să ajung la epuizare și să sufăr, după cum mi se părea, un naufragiu total cu încercările mele răbdătoare și politicoase de a face introducerea unei conversații, mai înainte de a începe să înțeleg că bătrânul dispunea de o răbdare, de o perseverență și de o amabilitate de o sută de ori mai mari decât ale mele. A trecut poate un sfert sau o jumătate de oră, mie mi s-a părut o jumătate de zi, am început să mă simt copleșit de tristețe, de oboseală și nemulțumire, să regret călătoria, gura mi se uscase, în fața mea ședea venerabilul bărbat, protectorul meu, prietenul meu cel care, de când am început să gândesc, era stăpânul inimii și al încrederii mele și nu-mi lăsase niciodată vreo vorbă fără răspuns, ședea și mă auzea vorbind, sau nici nu mă auzea, ședea ascunzându-se cu totul și baricadându-se în strălucirea și zâmbetul său, în spatele măștii sale de aur, intangibil, aparținând altui univers cu alte legi, iar tot ceea ce încercam să transmit prin vorbe de la mine la dânsul, din lumea noastră în a lui, aluneca pe el cum se prelinge ploaia pe o stâncă. în cele din urmă ― îmi pierdusem orice speranță ― bătrânul străpunse zidul vrăjii, ajutându-mă în sfârșit, rostind în sfârșit un cuvânt.
A fost singurul cuvânt pe care l-am auzit astăzi din gura lui.
„Te istovești, Josef , spuse el încet și cu o voce plină de acea prietenie și grijă emoționante pe care i le cunoști. Asta a fost tot. „Te istovești, Josef." Ca și când m-ar fi văzut îndelungă vreme îndeplinind o muncă prea obositoare și ar fi voit acum să mă prevină. A rostit cuvintele cu oarecare trudă, ca și cum de mult timp nu și-ar mai fi folosit buzele ca să vorbească. Totodată și-a pus mâna pe brațul meu, era ușoară ca un fluture, m-a privit stăruitor în ochi și a zâmbit. În clipa aceasta m-am simțit învins. Ceva din tăcerea lui senină, din răbdarea și calmul său mi s-a transmis și mie, și dintr-o dată m-a pătruns înțelegerea pentru bătrân și pentru cotitura pe care a făcut-o ființa lui, îndepărtându-se de oameni, către tăcere, părăsind cuvintele și apropiindu-se de muzică, abătându-se de la gânduri și îndreptându-se spre unitate. Am priceput ceea ce îmi era îngăduit să contemplu aici, am înțeles abia acum și acest surâs, această iradiere; un sfânt și un desăvârșit îmi îngăduia să conviețuiesc pentru o oră în strălucirea lui, iar eu, ca un nepriceput, voisem să stau de vorbă cu el, să capăt răspunsuri la întrebări și să-l ademenesc într-o conversație. Slavă Domnului, în mintea mea se făcuse lumină când încă nu era prea târziu. Ar fi putut și să mă trimită la plimbare și cu asta să mă respingă pentru totdeauna. As fi fost păgubit astfel de lucrul cel mai remarcabil și minunat ce mi-a fost dat să trăiesc vreodată.
― Bag de seamă, spuse Ferromonte gânditor, că vedeți în fostul nostru maestru al muzicii un fel de sfânt, și e bine că tocmai dumneavoastră sunteți cel ce mi-o spuneți. Mărturisesc că aș fi întâmpinat asemenea cuvinte cu cea mai mare neîncredere dacă le-as fi auzit de la altcineva. Nu am, în genere, vreo predilecție pentru cele mistice, iar mai ales ca muzician și istoric sunt un adept pedant al categoriilor pure. Cum noi, cei din Castalia, nu suntem nici vreo congregație creștină, nici vreo mânăstire indiană sau taoistă, înscrierea cuiva printre sfinți, așadar într-o categorie pur religioasă, mi se pare a fi inadmisibilă pentru unul dintre noi, și oricăruia altuia decât tine ― iertați, decât domnia voastră, domine―i-as fi imputat această categorisire ca pe o deraiere. Mă gândesc însă că nu aveți nicidecum intenția de a iniția o procedură de canonizare a venerabilului fost maestru al muzicii, pentru așa ceva Ordinul nostru nici nu dispune de autoritățile corespunzătoare. Nu, nu mă întrerupeți, vorbesc serios; nu am deloc dorința de a glumi. Mi-ați povestit despre o revelație pe care ați trăit-o și trebuie să conced că m-am rușinat puțin, fiindcă, deși fenomenul pe care l-ați descris nu n e-a scăpat, ce e drept, cu totul, mie și colegilor mei din Monteport, totuși n-am făcut altceva decât să luăm cunoștință de el, dându-i puțină atenție. Reflectez la cauza acestei scăpări și a indiferenței mele.
Faptul că metamorfoza fostului maestru v-a izbit atât și vi s-a părut senzațională, în timp ce eu abia am observat-o, se explică firește prin aceea că această metamorfoză vi s-a înfățișat pe neașteptate și ca un rezultat finit, în timp ce eu am fost martorul evoluției ei lente. Fostul magistru, cel pe care l-ați văzut cu luni în urmă și cel pe care l-ați văzut astăzi sunt foarte deosebiți unul de celălalt, în timp ce noi, vecinii, aproape că n-am constatat la el, de la o întâlnire la alta, vreo schimbare vădită. Recunosc, explicația nu mă satisface. Când se petrece în fața ochilor noștri un astfel de fenomen, similar unei minuni, oricât de domol și de încet ar fi el, ar fi trebuit, dacă am fi mai puțin prizonierii unor idei preconcepute, să fim mai puternic impresionați decât mi s-a întâmplat mie. Și aici dau de cauza rezervei mele: n-am fost deloc lipsit de păreri preconcepute. N-am observat fenomenul, fiindcă n-am vrut să-l observ. Am băgat de seamă, ca toată lumea, retragerea în sine însuși și tăcerea venerabilului nostru maestru, sporirea concomitentă a amabilității sale, strălucirea mereu mai luminoasă și mai spiritualizată a chipului său, când, întâlnindu-l, îmi răspundea fără vorbe la salut. Asta am observat-o firește foarte bine și eu, și oricare altul. Dar m-am ferit să văd mai mult decât atât, și ne-am ferit fiul din lipsă de venerație față de fostul magistru, ci, în parte, din aversiune față de cultul personalității și față de fanatism în general, în parte din aversiune față de fanatism în acest caz special, anume față de acel soi de cult pe care-l practică studiosus Petrus cu al său maestru și idol.
Lucrul acesta mi s-a lămurit pe deplin în timpul narațiunii dumneavoastră.
― A fost totuși, râse Knecht, un drum ocolit pe care l-ai parcurs, ca să-ți descoperi ție însuți aversiunea față de bietul Petrus. Dar cum stau acum lucrurile? Practic și eii interzisul cult al personalității și al sfinților? Sunt și eu un mistic și un fanatic? Sau îmi admiți mie ceea ce i-ai refuzat studentului, anume că noi doi am văzut și am trăit nu visuri și fantezii, ci ceva real și obiectiv?
― Desigur că dumneavoastră vă admit, spuse Carlo încet și reflectând, nimeni nu ar pune la îndoială revelația pe care ați trăit-o, precum și frumusețea sau seninătatea fostului magistru, care poate să surâdă cuiva într-un mod atât de incredibil, întrebarea ce se pune acum e: cum să categorisim fenomenul, cum să-l denumim, cum să-l explicăm? Sună didactic, dar noi, castalienii, suntem doar profesori, și dacă doresc să înseriez și să denumesc trăirea dumneavoastră și a noastră, o fac nu pentru a-i reduce realitatea și frumusețea în abstracțiuni și generalizări, ci fiindcă as vrea s-o notez și s-o consemnez cât se poate de precis și de limpede. Când, în timpul vreunei călătorii, aud un sătean sau un copil fredonând o melodie pe care n-o cunosc, faptul acesta e pentru mine tot o trăire, iar dacă încerc să transcriu melodia pe note, îndată și pe cât posibil exact, aceasta nu e o respingere și o înlăturare, ci o cinstire și o eternizare a trăirii mele.
Knecht îl aprobă cu o prietenoasă înclinare a capului.
― Carlo, spuse el, e păcat că noi doi ne putem vedea atât de rar. Nu toate prieteniile din tinerețe se confirmă la orice revedere. Am venit la tine cu istorisirea mea despre bătrânul magistru, deoarece în locul acesta tu ești pentru mine singurul om indicat să știi și să iei parte la ceea ce am trăit eu. Acum trebuie să las în seama ta cele ce vrei să faci cu povestirea mea și cum să denumești starea de transfigurare a maestrului nostru. M-aș bucura dacă ai vrea să-l vizitezi o dată și să poposești puțin în aura lui. Starea lui de har, de desăvârșire, de înțelepciune bătrânească, de beatitudine, sau oricum am vrea s-o numim, ar putea să aparțină vieții religioase; chiar dacă noi, castalienii, nu avem o confesiune și o biserică, totuși cucernicia nu ne e ceva necunoscut; tocmai bătrânul nostru maestru al muzicii a fost întotdeauna un om foarte evlavios.
Iar dacă în multe religii se relatează despre oameni învestiți cu har, desăvârșiți, radioși, iluminați, de ce nu ar putea să dea o dată și evlavia noastră castaliană o astfel de floare? ― S-a făcut târziu, ar trebui să mă duc la culcare, mâine sunt nevoit să plec la drum cu noaptea-n cap. Sper să revin curând. îngăduie-mi să-ți istorisesc foarte pe scurt până la sfârșit povestea mea! Așadar după ce mi-a spus: „Tu te istovești", am reușit în fine să renunț la strădaniile mele de a face introducerea unei conversații și nu numai să rămân tăcut, ci și să-mi abat voința de la țelul eronat pe care mi-l propusesem, anume de a-l iscodi pe acest taciturn cu ajutorul vorbelor, al convorbirii și de a obține de la el un profit. Și din clipa în care am renunțat, lăsând totul în seama celuilalt, lucrurile au mers ca de la s ine. Ești liber mai târziu să înlocuiești expresiile mele cu altele, acum însă ascultă-mă, chiar dacă ți se va părea că vorbesc imprecis sau că amestec categoriile. Am stat la bătrân cam o oră sau o oră și jumătate, și nu-ți pot împărtăși ce s-a întâmplat între el și mine sau ce ne-am comunicat unul altuia, cuvinte nu s-au rostit între noi. Am simțit doar, după ce rezistența îmi fusese înfrântă, că m-a primit în pacea și lumina lui, pe el și pe mine ne-au învăluit seninătatea și un calm minunat. Fără a fi cugetat la aceasta voit și conștient, totul părea oarecum aidoma unei meditații reușite ce mă făcea fericit și a cărei temă era viața fostului maestru al muzicii, îl vedeam sau îl simțeam pe el și calea devenirii sale, începând din clipa în care m-a întâmpinat pentru prima dată, pe când eram un băiețaș, și până în ceasul de acum. Era o viață de dăruire și muncă , dar liberă de constrângere, liberă de ambiții și plină de muzică. Și se desfășura în așa fel, de parcă, devenind muzician și maestru al muzicii, el ar fi ales muzica pentru a face din ea o cale spre țelul cel mai înalt al omului, spre libertatea interioară, spre puritate, spre desăvârșire, de parcă n-ar fi făcut de atunci nimic altceva decât să se lase mereu mai îmbibat, metamorfozat, limpezit de muzică, de la mâinile îndemânatice și pricepute de clavecinist și de la cunoștințele tai de muzician de o bogăție uriașă până în toate părțile și organele trupului și sufletului său, până în bătaia pulsului și Aspirației, până în somn și vise, astfel că acum nu mai e altceva decât un simbol, mai exact o formă de întruchipare, o personificare a muzicii.
Mie cel puțin, ceea ce iradia din persoana lui sau ceea ce tălăzuia între mine și dânsul asemeni unei respirații ritmice mi se părea întocmai ca o muzică, o muzică devenită complet imaterială, esoterică, al cărei cerc de vrajă captează pe oricine pășește în el, la fel cum un cântec pe mai multe voci topește" în ansamblu o voce nouă ce-și face intrarea. Unui străin de muzică, harul i s-ar fi relevat poate în alte imagini, un astronom s-ar fi văzut probabil rotindu-se ca o lună în jurul unei planete, un filolog și-ar fi imaginat că aude vorbindu-i-se o limbă veche, magică, în stare să exprime totul. Și-acum, destul, mă retrag. A fost pentru mine o bucurie, Carlo.
Am relatat acest episod ceva mai amănunțit, deoarece maestru muzicii a ocupat un loc atât de important în viața și inima lui Knecht; în plus ne-a stimulat sau ne-a ispitit împrejurarea că discuția dintre Knecht și Ferramonte ne-a rămas consemnată cu propria lui mână de cel din urmă, într-o scrisoare. Privitor la „iluminarea" fostului maestru al muzicii, relatarea aceasta este desigur cea dintâi și cea mai vrednică de încredere, mai târziu în jurul teme i respective au apărut un noian de legende și tâlcuri.





CEI DOI POLI


Jocul anual, cunoscut și astăzi și nu rareori citat sub denumirea de „Jocul casei chinezești", le-a adus lui Knecht și prietenului său roadele muncii lor și a oferit Castaliei și autorităților confirmarea că numirea lui Knecht în funcția supremă fusese justă. Waldzellul, Satul jucătorilor și elita au trăit încă o dată satisfacția adusă de o perioadă festivă plină de strălucire și înălțare; da, jocul anual nu mai fusese de multă vreme un eveniment ca de data aceasta, când cel mai tânăr și cel mai discutat magistru a apărut pentru întâia oară în public, confirmându-se, și când, pe deasupra, Waldzellul trebuia să-și ia revanșa pentru paguba și insuccesul suferit în anul anterior. De astă dată n-a căzut nimeni bolnav, iar marea ceremonie n-a fost condusă de un locțiitor sfios și înfricoșat, pândit de reaua-voință și neîncrederea de gheață și neadormită a elitei, sprijinit de funcționarii deveniți nervoși ― un om, ce-i drept, plin de devotament, dar fără" energie.
În tăcere, intangibil, întocmai ca un mare preot, figură conducătoare înveșmântată în alb și aur pe tabla de șah festivă a simbolurilor, magistrul și-a celebrat opera lui și a prietenului său; iradiind calm forță și demnitate, de neatins pentru orice chemare profană, el a apărut în sala festivă înconjurat de numeroșii săi ministranți, a deschis cu gesturi rituale actele succesive ale jocului, a scris delicat cu strălucitorul său condei de aur un semn după altul pe mica tablă în fata căruia stătea, și îndată aceleași semne apăreau în scriitura cifrată a jocului, mărite de o sută de ori, pe tabla uriașă fixată pe peretele din fund al sălii, erau silabisite în șoaptă de o mie de voci, strigate cu glas tare de crainic, retransmise prin radio în țară și în lumea întreagă; iar când, la sfârșitul primului act, notă pe tablă formula rezumativă a actului, dădu indicațiile pentru meditație, cu o ținută plină de farmec și impresionantă, puse jos condeiul și, așezându-se, luă cu o ținută exemplară atitudinea meditativă, credincioșii jocului cu mărgele de sticlă, nu numai cei din sală, din Satul jucătorilor și din Castalia, ci și cei din câteva țări ale lumii luară și ei loc, cu pietate, adâncindu-se în aceeași meditație, până în clipa când magistrul se ridică din nou în sală. Totul se petrecea ca de multe alte ori, și totuși mișca inimile și părea ceva nou. Universul abstract și aparent atemporal al jocului era destul de elastic, pentru a acționa în sute de nuanțe asupra spiritului, vocii, temperamentului și felului de a scrie al unei personalități, personalitatea era suficient de mare și de cultivată, pentru ca ideile ei să nu fie considerate mai importante decât propria legitate impalpabilă a jocului, ajutoarele și participanții la joc, elita ascultau ca niște soldați bine instruiți și totuși fiecare dintre ei, chiar dacă nu făcea altceva decât să execute împreună cu ceilalți plecăciunile sau să ajute la mânuirea draperiei din jurul maestrului, părea că-și celebrează propriul său joc, născut din propria-i inspirație. Din mulțime însă, din marea comunitate ce umplea până la refuz sala și întregul Waldzell, din miile de suflete care pășeau pe urmele maestrului, într-un mers fantastic și hieratic, prin nesfârșitele, multidimensionalele spații imaginare ale jocului, solemnitatea capta acordul fundamental și basul adânc vibrant de clopot, care pentru membrii mai puerili ai comunității constituie principala și aproape unica trăire cu prilejul festivității, dar care e percepută cu un fior de venerație și de către virtuoșii și criticii rafinați din elită, de către ministranți și funcționari până sus, la conducător și maestru.
A fost o ceremonie înălțătoare, trimișii din afara Castaliei au simțit-o și ei și au confirmat-o prin declarații, unii novici au fost câștigați în aceste zile pentru totdeauna ca practicanți ai jocului cu mărgele de sticlă. Ciudat însă sună cuvintele prin care Josef Knecht și-a comunicat sintetic prietenului său Tegularius trăirea, după încheierea festivității de zece zile.
― Putem fi mulțumiți, a spus el. Da, Castalia și jocul cu mărgele de sticlă sunt niște lucruri minunate, sunt ceva aproape desăvârsit. Poate că sunt ceva prea perfect, sunt prea frumoase; sunt atât de frumoase, încât aproape că nu le poți contempla fără un sentiment de teamă în ceea ce privește viitorul lor. Nu te poți gândi fără o strângere de inimă că ele, ca toate lucrurile de pe lume, vor trebui să piară cândva. Și totuși ești nevoit să te gândești la asta.
Cuvintele acestea ce ne-au fost păstrate îl obligă pe biograf să se apropie de partea cea mai delicată și cea mai plină de taină a sarcinii pe care și-a asumat-o, de care cu dragă inimă s-ar mai fi ținut departe încă un răstimp, pentru ca mai întâi să ducă ia bun sfârșit, cu calmul și tihna pe care împrejurările clare și fără echivoc le îngăduie celui ce le descrie, relatarea sa despre succesele lui Knecht, despre modul exemplar în care și-a îndeplinit funcția și despre culmea plină de strălucire a vieții lui. Ni s-ar părea însă greșit și necorespunzător obiectivului nostru să nu recunoaștem și să nu dăm la iveală dualitatea sau polaritatea ființei și vieții stimatului maestru încă din clipa in care, cu excepția lui Tegularius, nu devenise vizibilă pentru nimeni. Mai mult chiar, de aci înainte sarcina noastră va fi de a lua în considerare și de a confirma această scindare, sau mai bine spus această polaritate ce-a pulsat neîntrerupt în sufletul lui Knecht ca o trăsătură proprie și ca o caracteristică a ființei veneratului. Pentru un autor ce-ar considera că îi e îngăduit să scrie biografia unui magistru castalian întocmai în sensul unei hagiografii ad maiorem gloriam Castaliae , n-ar fi nicidecum greu să alcătuiască relatarea despre anii de magistratură ai lui Josef Knecht, cu câteva excepții datând din ultimele lor clipe, întru totul ca pe o elogioasă enumerare de merite, datorii îndeplinite și succese, în ochii unui istoric ce se bizuie numai pe fapte atestate documentar, viața și modul în care și-a îndeplinit funcția oricare dintre maeștrii jocului cu mărgele de sticlă ― fără a-l excepta de pildă nici pe magistrul Ludwig Wassermaler, din perioada când jocul a fost îndrăgit la Waldzell mai mult ca niciodată ― nu se arată a fi mai ireproșabile și mai vrednice de laudă decât viața magistrului Knecht și modul în care el și-a îndeplinit funcția.
Cu toate acestea, magistratura lui a luat sfârșit într-un fel cu totul neobișnuit, senzațional și, după opinia unor critici, chiar scandalos, iar acest sfârșit n-â fost o întâmplare sau un accident, ci o consecință perfect logică, și e sarcina noastră să arătăm că el nu se află nicidecum în contradicție cu strălucitele și vestitele realizări și succese ale preacinstitului. Knecht a fost un mare și un exemplar deținător și reprezentant al înaltei lui funcții, un ireproșabil maestru al jocului cu mărgele de sticlă. Dar el a văzut s i a simțit strălucirea Castaliei, căreia i-a slujit, ca pe o măreție periclitată și labilă, nu a trăit în sânul ei nepăsător și lipsit de îndoieli ca marea majoritate a castalienilor din vremea sa, ci îi cunoștea originea și istoria, o socotea o existență istorică, supusă timpului, învăluită și zguduită de forța neînduplecată a acestuia. Această perspicacitate provenită din sentimentul viu al mersului istoric și această considerare a propriei persoane și activități ca o celulă aflată în mișcare și activă în fluviul devenirii și al metamorfozării continue se dezvoltaseră în el și deveniseră conștiente datorită studiilor sale istorice și sub "influența marelui pater Jakobus, dar predispoziția și germenii ce le -au dat naștere existaseră cu mult înainte, iar cel pentru care personalitatea lui Josef Knecht a luat într-adevăr contururi vii, cel ce se afla într-adevăr pe urmele a ceea ce e caracteristic și constituie sensul acestei vieți, poate lesne găsi predispozițiile și germenii respectivi.
Bărbatul care, într-una dintre cele mai strălucite zile ale vieții sale, la sfârșitul primului său joc festiv, după o manifestare neobișnuit de reușită și impresionantă a spiritului castalian, a spus: „Nu te poți gândi fără o strângere de inimă că jocul cu mărgele de sticlă și Castalia vor trebui să piară cândva ― și totuși ești nevoit să te gândești la asta", acest bărbat purta în el de timpuriu, cu mult înainte de a fi devenit un inițiat în istorie, un anume simțământ al lumii și intuia caducitatea oricărei deveniri și problematici a tot ceea ce e creat de spiritul omenesc. Dacă ne întoarcem la anii copilăriei și ai școlarității lui, dăm de știrea că ori de câte ori dispărea vreun coleg de scoală de la Eschholz, retrimis din la școlile obișnuite, deoarece își dezamăgise profesorii, Knecht resimțea o profundă stare depresivă și neliniște.
De la nici unul dintre acești exmatriculați nu ne-â parvenit vreo mărturie că ar fi fost prietenul personal al lui Knecht; nu pierderea, nu despărțirea și dispariția persoanelor îl tulburau și-i împovărau sufletul cu o suferință plină de spaimă. Cauza ce-i provoca această suferință era mai curând ușoara zdruncinare a credinței lui puerile în trăinicia orânduielii castaliene și a desăvârșirii castaliene. Faptul că existau băieți și tineri care beneficiaseră de fericirea și harul de a fi primiți în școlile de elită ale Provinciei, pentru ca mai apoi să piardă cu ușurință acest har și să se lepede de el, constituia pentru dânsul, care-și lua în serios cu atâta sfințenie chemarea, ceva zguduitor, o dovadă a puterii lumii necastaliene. Nu avem dovezi, dar e posibil ca asemenea întâmplări să fi iscat în sufletul băiatului și cele dintâi îndoieli în ceea ce privește până atunci acceptata infailibilitate a autorității educative, deoarece această autoritate aducea când și când în Castalia și școlari pe care după o vreme trebuia să-i alunge. Fie că a acționat sau nu și acest gând, așadar cel mai timpuriu impuls de critică față de autoritate, băiatul a resimțit fiecare deviere și trimitere la urmă a vreunui elev de elită nu numai ca pe o nenorocire, ci și ca pe o necuviință, o pată dezgustătoare care mânjea un ins, dar a cărei existență reprezenta în sine un reproș și făcea răspunzătoare Castalia întreagă. Aici, credem, se află fundamentul sentimentului de tulburare și zguduire de care era capabil elevul Knecht în asemenea prilejuri. Existau dincolo de granițele Provinciei o lume și o viață omenească aflate în contradicție cu Castalia și legile ei, străine de orânduielile și schemele acestora, imposibil de înlănțuit și de sublimat de către ele. Firește, el știa de existența acestei lumi și datorită propriei lui inimi, îl tulburau și pe el impulsuri instinctuale, fantezii și dorințe aflate în contradicție cu legile sub domnia cărora se afla, impulsuri a căror înfrânare i-a reușit treptat și l-a costat strădanii grele. Aceste impulsuri, așadar, puteau deveni atât de puternice la unii elevi, încât își făceau drum peste toate avertismentele și sancțiunile, determinând retrimiterea celor decăzuți din lumea elitei în cealaltă lume dominată nu de scopul educației și al cultivării spiritului, ci tocmai de impulsurile naturale, o lume care apărea celui ce se străduia să-și însușească virtutea castaliană când ca un infern plin de răutate, când ca un ademenitor teren de joacă și zbenguială.
Generații de-a rândul, multe conștiințe tinere și-au cristalizat noțiunea de păcat în această formă castaliană. Și mulți ani după aceea, ca om matur și ca pasionat de istorie, Knecnt trebuie să-și fi dat seama mai clar că istoria nu s-ar fi putut constitui fără materia și dinamica oferite de această lume păcătoasă a egoismului și a vieții instinctuale și că până și alcătuiri sublime ca aceea a Ordinului au luat naștere din acest torent tulbure, pentru a fi cândva înghițite din nou de el. Așadar, problema Castaliei a fost aceea care s-a aflat la baza tuturor violentelor mișcări, năzuințe și zguduiri din viața lui Knecht, și niciodată aceasta n-a fost pentru el doar o problemă de speculație pur filozofică, ci una care l-a pătruns ca pe nimeni altul până în străfunduri de suflet și de care s-a simțit răspunzător. El a făcut parte dintre acele naturi care se îmbolnăvesc, pot lâncezi și muri când văd că ideea ce le e dragă și în care cred, că patria și comunitatea îndrăgită se îmbolnăvesc și se află în primejdie.
Urmăm firul mai departe și dăm de prima perioadă petrecută de Knecht la Waldzell de ultimii săi ani de școală și de întâlnirea atât de semnificativă cu elevul-oaspete Designori, pe care am descris-o detaliat la locul cuvenit. Această întâlnire dintre un adept înflăcărat al idealului castalian și un fiu al lumii profane, Plinio, a fost nu numai o ciocnire puternică și cu consecințe de lungă durată, ci a însemnat totodată pentru elevul Knecht și o trăire foarte importantă și simbolică. Căci rolul ce i s-a impus atunci, un rol pe cât de neînsemnat, pe atât de istovitor, și care i s-a încredințat aparent întâmplător, a corespuns în așa măsură întregii lui ființe, încât aproape s-ar putea spune că viața lui ulterioară n-a fost nimic altceva decât o reluare a acestui rol și o încadrare mereu mai desăvârșită în el, anume rolul apărătorului și reprezentantului Castaliei, așa cum avea să-l joace din nou cu vreo zece ani mai târziu față de pater Jakobus și cum l-a jucat până la sfârșit ca maestru al jocului cu mărgele de sticlă, rolul unui apărător și reprezentant al Ordinului și al legilor sale, care însă era mereu gata și dornic în forul său intim să învețe de la partener și să stimuleze nu ferecarea și izolarea rigidă a Castaliei, ci via confruntare și controversă a acesteia cu lumea din afară. Ceea ce în întrecerea spirituală și oratorică dintre el Și Designori mai fusese în parte încă o joacă a devenit mai târziu, față de Jakobus, adversar și prieten cu atâta greutate, ceva profund serios, iar în fața ambilor parteneri s-a verificat el însuși, s-a ridicat la nivelul lor, a învățat de la ei, în luptă și în schimbul de opinii a dat nu mai puți n decât a primit, iar în ambele dați, e adevărat, nu l-a învins pe adversar, ceea ce de altfel, de la bun început, nici nu era țelul luptei, dar i-a impus recunoașterea plină de stimă a persoanei sale, ca și a principiului și idealului pe care le reprezenta.
Chiar dacă disputa cu învățatul benedictin nu ar fi dus nemijlocit la un rezultat practic, constând în înființarea unei reprezentanțe semioficiale a Castaliei pe lângă Sfântul Scaun, ea tot ar fi avut o valoare mai mare decât au bănuit majoritatea castalienilor.
Datorită prieteniei și disputei atât cu Plinio Designori, cât și cu bătrânul pater înțelept, Knecht, care altminteri n-a avut nici un fel de contact mai apropiat cu lumea extracastaliană, a câștigat o cunoaștere sau mai curând o intuire a acelei lumi, așa cum desigur puțini o aveau în Castalia. Cu excepția șederii la Mariafels, care nici nu-i putea aduce cunoașterea lumii profane propriu-zise, el n-a văzut niciodată această lume profană și nici n-a trăit în mijlocul ei decât în fragedă copilărie, dar, datorită lui Designori, lui Jakobus și studiului istoriei, a obținut o imagine vie a realității, o imagine rezultată în cea mai mare parte din intuiție și dintr-o foarte restrânsă experiență, care însă l-a făcut mâi știutor și mai deschis pentru cele lumești decât majoritatea concetățenilor săi castalieni, aproape fără a excepta nici autoritățile. A fost și a rămas întotdeauna un adevărat și devotat castalian, însă n-a uitat niciodată că această Castalie nu e decât o parte, o mică parte a lumii, chiar dacă cea mai prețioasă și cea mai dragă.
Cum ședeau acum lucrurile cu prietenia lui față de Fritz, față de acest caracter dificil și problematic, de acest artist sublim al jocului cu mărgele de sticlă, un castalian exclusivist, răsfățat și temător, care cu prilejul scurtei vizite la Mariafels, printre benedictinii grosolani, se simțise atât de neliniștit și de jalnic, încât mărturisise că nu poate rămâne acolo nici măcar o săptămână și se minunase nespus de mult că prietenul său rezistase acolo doi ani? Ne-am făcut fel de fel de gânduri în legătură cu această prietenie, pe multe a trebuit sa le dăm deoparte, unele ni s-au părut că rezistă; aceste rânduri priveau toate problemele referitoare la rădăcinile și semnificația prieteniei ce i-a legat timp de mulți ani pe cei doi. înainte de toate nu trebuie să uităm că în toate prieteniile lui Knecht, cel mult cu excepția aceleia dintre el și benedictin, nu el a fost partea care a căutat, a solicitat, a simțit nevoia de a se atașa.
El a fost cel ce exercita atracția, cel admirat, invidiat și iubit, pur și simplu din cauza ființei sale pline de noblețe, iar de la o anumită treaptă a „trezirii" sale a și devenit conștient de acest dar. Tot astfel, încă din primii ani de studenție , a fost admirat de Tegularius, care a căutat să-i câștige prietenia, dar pe care l-a ținut întotdeauna la o anumită distanță. Cu toate acestea, unele indicii ne arată că el a fost realmente devotat prietenului său. Părerea noastră este că pe Knecht l-au atras la Tegularius nu numai talentul excepțional al acestuia, genialitatea lui în continuă acțiune, receptivă îndeosebi pentru toate problemele jocului cu mărgele de sticlă. Interesul său viu și durabil a fost solicitat nu numai de marele talent al prietenului, ci, în egală măsură, și de erorile lui, de constituția sa bolnăvicioasă, tocmai de ceea ce restul elitei din Waldzell găsea a fi supărător și adesea insuportabil la Tegularius. Omul acesta minunat era în așa măsură castalian, întreg modul său de existență era atât de inimaginabil în afara Provinciei și se arăta condiționat într-atâta de atmosfera și altitudinea culturii acesteia, încât, dacă n-ar fi fost caracterul său dificil și straniu, ar fi putut fi considerat drept un prototip de castalian. Și cu toate acestea, arhicastalianul Tegularius nu se potrivea cu camarazii săi, era la fel de puțin iubit printre ei ca și printre superiori și funcționari, stânje nea mereu, scandaliza necontenit, și fără protecția și îndrumarea bravului și iscusitului său prieten s-ar fi dus probabil de timpuriu la fund. Ceea ce se numea boala lui era în ultimă instanță mai ales un viciu, o incapacitate de înfrânare, un defect de caracter, anume o concepție și in mod de viață profund antiierarhic, total individualist; el se încadra în ordinea existentă numai în măsura în care se vădea absolut necesar pentru a fi tolerat în Ordin. Era un bun, chiar un strălucit castalian în măsura în care se dovedea un spirit multilateral, neobosit și de o sârguință niciodată îndestulată atât în studiul erudit, cât și în arta jocului cu mărgele de sticlă; dar în privința caracterului, a atitudinii față de ierarhie și față de morala Ordinului era un castalian de mijloc, chiar rău.
Viciul lui cel mai mare consta în ușurința și neglijența permanentă cu care trata meditația, a cărei rațiune este încadrarea individului în comunitate și a cărei cultivare conștientă l-ar fi putut foarte bine vindeca de boala lui de nervi, ceea ce se și întâmpla oarecum, în mic și în amănunt, ori de câte ori era constrâns de superiori, ca o sancțiune după o perioadă de rea comportare și de agitație sau melancolie, la severe exerciții de meditație sub supraveghere, mijloc la care s-a văzut obligat să recurgă adesea și binevoitorul și grijuliul Knecht. Nu, Tegularius era un caracter opiniatru, capricios, rezistent la o încadrare serioasă în colectivitate, ce-i drept, datorită vioiciunii sale de spirit mereu fermecător și tot așa și în orele însuflețite, când duhul lui pesimist devenea sclipitor și când nimeni nu putea să nu se lase captivat de îndrăzneala și măreția adesea mohorâtă a ideilor lui; dar în fond rămânea incurabil, deoarece nu voia nicidecum să se vindece, nu punea nici un temei pe armonie și încadrare în ordine, nu iubea nimic altceva decât propria lui libertate, calitatea lui de veșnic studios și, în loc de a păși pe calea includerii în ierarhie și a păcii, prefera să fie toată viața un suferind, un irațional și un singuratic stânjenitor, nebunul genial și nihilistul. Nu punea nici un preț pe pace, desconsidera ierarhia, lua prea puțin în seamă critica și izolarea. Așadar, o existență extrem de incomodă și de nemistuit într-o comunitate ale cărei idealuri erau armonia și ordinea! Dar tocmai datorită acestui caracter dificil și acestei neconcordanțe cu colectivitatea, el reprezenta, înăuntrul micului univers atât de limpede și aflat în bună rânduială, o permanentă neliniște vie, un reproș, o admonestare și un avertisment, un stimulator de gânduri noi, cutezătoare, interzise, insolente, o oaie încăpățânată, neascultătoare în turmă. Și tocmai faptul acesta, credem noi, a fost ceea ce l-a captiva în ciuda tuturor, pe prietenul său. Desigur, în relațiile lui Knecht cu el, compătimirea a jucat și ea în permanență un rol, ca un fel de apel din partea celui aflat în primejdie și mai întotdeauna nefericit adresat tuturor simțămintelor cavalerești ale prietenului său. Dar aceasta n-a fost suficient ca să prelungească viața prieteniei lor și după înălțarea lui Knecht la demnitatea de magistru, în cuprinsul unei activități oficiale supraîncărcate de muncă, îndatoriri și răspunderi.
Suntem de părerea că în viața lui Knecht acest Tegularius n-a fost mai puțin necesar și important decât au fost Designori și pater Jakobus de la Mariafels, anume el a jucat la fel cu ceilalți doi rolul unui catalizator, al unei ferestruici deschise spre noi priveliști, în acest prieten atât de ciudat, credem noi, Knecht a presimțit, apoi cu timpul a recunoscut conștient reprezentantul unui tip, un tip încă inexistent, cu excepția acestei întruchipări anticipative unice, anume tipul castalianului așa cum putea deveni cândva, dacă viața Castaliei n-ar fi putut fi reîntinerită și fortificată prin noi competiții și impulsuri. Tegularius, ca majoritatea geniilor singuratice, a fost un precursor. El trăia de fapt într-o Castalie încă în neființă, dar care putea să existe mâine, într-o Castalie și mai ferecată pentru lumea din afară, degenerată în interior prin îmbătrânire și slăbire a moralei meditative a Ordinului, o lume în care zborurile cele mai înalte ale spiritului și dăruirea cea mai deplină în serviciul valorilor superioare erau încă posibile, dar în care o spiritualitate foarte dezvoltată și activând liber nu mai avea alt țel decât autosatisfacerea propriilor ei capacități, cultivate în gradul cel mai înalt.
Tegularius reprezenta pentru Knecht atât întruchiparea capacităților castaliene supreme, cât și simptomele prevenitoare ale demoralizării și declinului lor. Faptul că acest Fritz exista era ceva minunat și prețios. Dar dezintegrarea Castaliei într-un imperiu himeric populat de niște Tegularius puri trebuia împiedicată. Pericolul de a se putea ajunge acolo era încă îndepărtat, dar el exista. Castalia, așa cum o cunoștea Knecht, nu avea decât să-și mai înalțe puțin zidurile izolării ei aristocratice, nu era nevoie decât de o delăsare a cultivării spiritului specific Ordinului, de o decădere a moralei ierarhice, iar Tegularius n-ar mai fi fost un singuratic bizar, ci reprezentantul unei Castalii degenerate și aflate în declin. Faptul că existau posibilitatea, ba chiar începutul sau disponibilitatea unei asemenea decăderi, această foarte importantă înțelegere și grijă i s-ar fi impus magistrului Knecht probabil mult mâi târziu sau niciodată, dacă n-ar fi trăit în preajma lui și nu i-ar fi fost atât de bine cunoscut acest castalian al viitorului; pentru simțul treaz al lui Knecht, Tegularius a fost un simptom și un semnal de alarmă, precum ar fi pentru un medic iscusit cel dintâi om atins de o boală necunoscută. Iar Fritz nu era un ins de mijloc, era un aristocrat, un talent de grad superior.
Dacă maladia încă necunoscută, vădită pentru prima oară la precursorul Tegularius, s-ar fi extins și ar fi modificat imaginea omului castalian, dacă Provincia și Ordinul ar fi luat cândva acest chip degenerat, bolnav, atunci castalienii viitorului n-ar mai fi fost niște Tegularius puri, ei n-ar mai fi posedat darurile lui prețioase, genialitatea lui melancolică, pasiunea lui artistică înflăcărată, ci majoritatea lor ar fi avut numai minusul lui de conștiinciozitate, înclinația lui spre irosirea timpului, lipsa lui de disciplină și de simț al colectivității, în ceasurile lui pline de îngrijorare, Knecht trebuie să fi avut aceste aspre viziuni și presimțiri, pe care le-a biruit în parte prin meditație, în parte printr-o activitate spirituală sporită, ceea ce l-a obligat desigur la un mare consum de energie.
Tocmai cazul Tegularius ne oferă un exemplu deosebit de frumos și instructiv despre modul cum Knecht s-a străduit să biruie, fără a le evita, lucrurile problematice, dificile și maladive ce i-au apărut în cale. Fără vigilența lui, fără grija și îndrumarea lui educativă, nu numai că prietenul aflat în primejdie s-ar fi dus probabil de timpuriu la fund, ci, datorită aceluia, s-ar fi ajuns neîndoielnic și la nesfârșite tulburări și situații insuportabile în Satul jucătorilor, situații care n-au lipsit de fel încă de pe vremea când Tegularius făcea parte din elita jucătorilor. Arta cu care magistrul nu numai că și-a menținut de bine, de rău prietenul pe drumul cel bun, ci s-a și priceput să-i valorifice talentele în folosul jocului cu mărgele de sticlă și să i le sporească în scopul unor realizări nobile, prudența și răbdarea, cu care a suportat toanele și bizareriile acestuia, biruindu-le prin apelul neobosit la ceea ce era prețios în ființa lui, se impune admirației noastre ca o capodoperă a comportării față de oameni. De altfel, studierea și analiza exactă a jocurilor anuale din vremea magistraturii lui Knecht, în originalitatea lor stilistică, a acestor jocuri maiestuoase și totodată sclipitoare prin ideile și formulările lor prețioase, strălucitoare, originale ca ritm și totuși atât de străine de orice virtuozitate luată ca scop în sine, a acestor jocuri al căror plan inițial și arhitectură, a căror dirijare a suitei de meditații îi aparțineau exclusiv lui Knecht, în timp ce cizelarea și operația măruntă de prelucrare tehnică proveneau în cea mai mare parte de la colaboratorul său Tegularius, așadar, studierea și analiza acestor jocuri ar fi, de altfel, o temă frumoasă, care ar duce poate la concluzii surprinzătoare; noi am recomanda-o, cu toată seriozitatea, atenției unuia dintre istoricii noștri care și-au dedicat activitatea jocului cu mărgele de sticlă.
Aceste jocuri ar fi putut să se piardă și să fie uitate, fără ca prin aceasta viața și activitatea lui Knecht să-și fi irosit pentru generațiile ulterioare prea mult din puterea lor de atracție și valoarea lor exemplară. Totuși, spre norocul nostru, ele nu s-au pierdut, au fost consemnate și păstrate ca toate jocurile oficiale, iar astăzi nu zac moarte în Arhivă, ci trăiesc transmise prin tradiție, sunt studiate de tinerii studenți, furnizează exemple agreate pentru unele cursuri și seminarii dedicate jocului cu mărgele de sticlă. Iar în ele continuă să trăiască și colaboratorul care altminteri ar fi fost uitat sau ar fi rămas ca o figură bizară a trecutului, rătăcind fantomatic prin unele anecdote, în felul acesta, reușind să găsească totuși prietenului său atât de greu de strunit un loc și un câmp de activitate, Knecht a îmbogățit întrucâtva tezaurul spiritual și istoria Waldzellului cu ceva prețios și a asigurat o anume dăinuire chipului și amintirii acestui prieten. Ne amintim, în plus, că în strădaniile de a-și ajuta prietenul marele educator a fost perfect conștient de mijlocul cel mai important de a exercita o influență educativă asupra lui. Acest mijloc a fost dragostea și admirația pe care i le purta prietenul. Magistrul a cunoscut această admirație și dragoste, acest entuziasm provocat de viguroasa și armonioasa lui personalitate, de prestigiul său de conducător, nu numai din partea lui Fritz, ci și din partea multora dintre colaboratorii și elevii săi, și el a știut întotdeauna să-și fundamenteze mai curând pe ele decât pe înalta lui funcție oficială autoritatea și puterea, pe care, în ciuda bunătății și spiritului său conciliant, le-a exercitat totuși față de mulți. Knecht simțea exact ce efect pot avea un cuvânt adresat cuiva sau o vorbă de aprobare, ori dimpotrivă, o atitudine rezervată Și indiferentă. Unul dintre elevii săi cei mai zeloși a povestit odată, mult mai târziu, că Josef Knecht nu i-a adresat într-un rând nici un cuvânt timp de o săptămână la curs și la seminar, ca și cum nu l-ar fi văzut, tratându-l de parcă n-ar fi fost altceva decât aer, iar sancțiunea aceasta a fost cea mai amară Și cea mai eficientă pe care a primit-o de-a lungul tuturor anilor săi de școală.
Aceste considerații și reflecții ni s-au părut necesare pentru a mijloci aici cititorului încercării noastre biografice înțelegerea celor două tendințe fundamentale, cu acțiune polară, existente în personalitatea lui Knecht și pentru a-l pregăti, după ce a parcurs povestirea noastră până la punctul culminant al vieții acestuia, în vederea ultimelor faze ale acestei bogate existențe.
Cele două tendințe fundamentale sau polii acestei vieți, ale sale Yin și Yang, au fost tendința de conservare, de devotament, de slujire plină de abnegație a ierarhiei, iar pe de altă parte tendința spre „trezire", spre progres, spre abordarea și înțelegerea realității. Pentru credinciosul și supusul Knecht Ordinul, Castaâia și jocul cu mărgele de sticlă erau ceva sfânt și prețios fără rezerve; pentru cel ce se trezise, pentru clarvăzător, pentru cel înzestrat cu simțul previziunii, ele erau niște alcătuiri, desigur de mare valoare, dar create, obținute prin luptă, schimbătoare în formele lor de viață, pândite de pericolul îmbătrânirii, sterilității și decăderii, niște alcătuiri a căror idee a rămas pentru el întotdeauna de o sfințenie intangibilă, dar a căror stare de moment îi apărea totuși ca trecătoare și ca una ce avea nevoie de critică. El slujea unei comunități spirituale, față de forța și sensul căreia nutrea admirație, dar pe care o vedea în primejdie datorită înclinării ei de a se considera un scop în sine, de a uita că are sarcina să colaboreze cu țara și lumea întreagă, fapt ce trebuia s-o ducă în cele din urmă la o izolare plină de strălucire, însă din ce în ce mai condamnată la sterilitate. Knecht a presimțit acest pericol încă din anii tinereții, pe vremea când ezita și se temea să se dedice cu totul jocului cu mărgele de sticlă, iar mai târziu, în cursul discuțiilor cu monahii și îndeosebi cu pater Jakobus, a devenit mereu conștient de el, oricât de curajos se angaja în apărarea Castalică împotriva lor; iar apoi, revenind la Waldzell și devenind magister ludi, l-a văzut mereu, manifestându-se prin simptome concrete, în stilul de muncă devotat, dar străin de lume și pur formal al multor servicii și al unora dintre propriii săi funcționari, în specializarea ingenioasă, însă orgolioasă a repetitorilor săi din Waldzell și nu în cele din urmă în ființa pe cit de emoționantă, pe atât de înspăimântătoare a lui Tegularius. După încheierea primului an greu de magistratură, în cursul căruia nu și-a putut face deloc timp și n-a avut nici răgaz pentru viața lui particulară, s-a reîntors la studiile sale istorice, s-a adâncit pentru prima dată cu ochii deschiși în istoria Castaliei și a ajuns la convingerea că în privința acesteia lucrurile nu stăteau așa cum le considera conștiința de sine a Provinciei, că mai ales raporturile ei cu lumea din afară, interacțiunea dintre ea și viața, politica și cultura țării se aflau de câteva decenii în regres.
E drept, autoritatea educativă își mai rostea ocazional cuvântul în Bundesrat, asupra problemelor privind școala și educația, e drept, Provincia mai furniza țării profesori buni și-și exercita influența în toate chestiunile științifice; totuși, toate acestea căpătaseră un caracter de rutină și de ceva mecanic. Rareori și cu mai puțin zel se ofereau voluntar tineri din diversele grupări de elită ale Castaliei pentru posturi de profesori extra muros , mereu mai rar autorități și particulari din țară cereau sfaturi Castaliei, al cărui cuvânt fusese solicitat și ascultat cu interes altădată, de exemplu până și la procese importante. Dacă se compara nivelul cultural al Castaliei cu cel al țării, se ajungea la constatarea că ele nu se apropie nicidecum, ci urmăresc într-un mod fatal țeluri contradictorii: cu cât mai îngrijită, mai diferențiată, mai supra-cultivată devenea spiritualitatea castaliană, cu atât mai mult înclina lumea să lase Provincia să fie Provincie și s-o considere, nu ca pe o necesitate și o pâine zilnică, ci ca pe un corp străin, de care poți fi, ce-i drept, mândru ca de un giuvaier antic, de care nu te-âi putea deocamdată lepăda și dispensa, în fața căruia însă preferi să te ții la distanță și căruia îi admiți, fără a avea o idee prea clară, că posedă o mentalitate, o morală și o conștiință de sine ce nu prea se mai potrivesc în viața reală și activă. Interesul concetățenilor pentru viața Provinciei pedagogice, participarea lor la manifestările ei și îndeosebi la jocul cu mărgele de sticlă se aflau de asemenea în regres, ca și participarea castalienilor la viața și soarta țării. Pentru Knecht era limpede de mult că greșe alâ rezidă aici, iar faptul că în calitatea sa de maestru al jocului cu mărgele de sticlă avea a face exclusiv cu castalieni și specialiști îl îngrijora. De aici strădania lui de a se dedica mereu mai mult cursurilor pentru începători, dorința lui de a avea pe cât posibil elevi tineri ― cu cât erau mai tineri, cu atât erau mai legați de ansamblul lumii Și al vieții, cu atât mai puțin erau dresați și specializați. Adesea îl cuprindea un dor fierbinte de lume, de oameni, de viața naivă ― în cazul că o asemenea viață mai exista acolo, afară, în lumea necunoscută.
Ceva din nostalgia aceasta și din această senzație de gol, de viață dusă într-o atmosferă prea rarefiată se trezește când și când și în sufletul celor mai mulți dintre noi, și chiar autoritatea educativă cunoaște această apăsare, în orice caz ea a căutat întotdeauna, din când în când, mijloace să preîntâmpine lipsa și s-o înlăture prin practicarea sporită a exercițiilor și jocurilor fizice, ca și prin încercarea cu unele activități meșteșugărești și munci în grădină. Dacă am băgat bine de seamă, conducerea Ordinului vădește în ultima vreme și tendința de a transforma unele specialități considerate ca prea rafinate în întreprinderi științifice, și anume în favoarea unei intensificări a practicii meditației. Nu trebuie să fii un sceptic și un om care să vadă totul în negru, și nici un frate rău în cadrul Ordinului, ca să-i dai dreptate lui Josef Knecht atunci când, cu multă vreme înaintea noastră, a considerat aparatul complicat și sensibil al republicii noastre drept un organism îmbătrânit și care avea în anumite privințe nevoie de înnoire.
Cum am spus-o, începând din al doilea an al magistraturii sale, îl găsim din nou întors la studiile istorice, și anume ocupându-se în principal, în afara istoriei Castaliei, cu lectura tuturor lucrărilor mari și mai mici scrise de pater Jakobus despre ordinul benedictin. Cu domnul Dubois și cu u-nul dintre filologii de la Keuperheim, care lua parte întotdeauna la ședințele autorității ca secretar, el afla și prilejul de a-și activiza sau de a-și stimula din nou acest interes față de istorie, ceea ce era mereu pentru el o înviorare binevenită și o bucurie. Desigur, în anturajul său zilnic prilejul a-cesta îi lipsea, iar aversiunea acestui anturaj față de orice preocupare istorică îl întâmpina întruchipată în sensul propriu al cuvântului în persoana prietenului său Tegularius. Găsim, între altele, o foaie de hârtie pe care este notată o convorbire, în cursul căreia Tegularius și-a expus cu patimă ideea că pentru castalieni istoria este un obiect nevrednic de studiu. Firește, zice el, cineva se poate ocupa cu istoria, cu filozofia istoriei, tratate într-un mod spiritual și amuzant, la nevoie chiar patetic, ar fi o glumă ca toate filozofiile, el n-ar avea nimic împotrivă dacă cineva s-ar distra cu asemenea lucruri. Dar lucrul însuși, obiectul acestei glume, anume istoria, este ceva așa de dezgustător, în același timp banal și diavolesc, hidos și plictisitor, încât nu înțelege cum se poate ocupa cineva cu el.
Conținutul istoriei este doar egoismul omenesc și lupta pentru putere, pentru puterea materială, brutală, animalică, o luptă veșnic aceeași, care se supraevaluează și se glorifică singură, un lucru deci care nu se încadrează în universul de concepte al unui castalian sau care, cel puțin, nu are nici cea mai mică valoare. Istoria universală, după Tegularius, ar fi doar o nesfârșită relatare stupidă și lipsită de tensiune dramatică despre îngenuncherea celor slabi de către cei puternici, iar a pune în corelație istoria propriu-zisă și autentică, istoria atemporală a spiritului cu această ciomăgeală veche de când lumea, prostească, dintre ambițioșii setoși de putere și cei ce năzuiesc să obțină un loc sub soare, sau chiar a încerca numai s-o explici ar egala cu o adevărată trădare față de spirit, ar fi ceva ce-i amintește de o sectă foarte răspândită în secolul al nouăsprezecelea sau al douăzecelea, despre care i s-a povestit odată și care credea cu toată seriozitatea că jertfele aduse de vechile popoare zeilor, zeii înșiși, templele și miturile acelor popoare, ca și toate celelalte lucruri frumoase, n-ar fi fost altceva decât rezultatul unui minus sau unui plus calculabil de mâncare și muncă, consecințe ale unei tensiuni determinabile din nivelul salariilor și prețul pâinii, că artele și religiile ar fi niște lucruri de fațadă, niște așa-numite ideologii despre o lume preocupată exclusiv d e foame și de îndestularea burții. Knecht, pe care discuția îl amuza, l-a întrebat de-a dreptul dacă istoria spiritului, a culturii, a artelor nu e tot o istorie și nu se află totuși într-o anumită legătură cu restul istoriei. Nu, strigă răstit prietenul său, tocmai faptul acesta îl contestă el. Istoria universală e o întrecere de-a lungul timpului, o concurență pentru câștig, pentru putere, pentru tezaure, întotdeauna e vorba numai despre cine are destulă forță, noroc sau brutalitate, ca să nu rateze momentul. Fapta spirituală, fapta culturală, fapta artistică se află, dimpotrivă, la polul opus, este întotdeauna o evadare din servitutea timpului, o smulgere a omului din mocirla instinctelor și a trândăviei lui, pentru a se ridica pe alt plan, atemporal, eliberat din cătușele timpului, divin, cu totul Și cu totul aistoric și antiistoric. Knecht l-a ascultat cu satisfacție, l-a provocat la noi descărcări nu lipsite de duh, apoi a încheiat calm discuția cu observația: „Toată cinstea pentru dragostea ta față de spirit și faptele sale!
Creația spirituală e ceva la care nu putem fi propriu-zis părtași, așa cum cred unii. Un dialog de Platon sau o compoziție corală de Heinrich Isaac și tot ceea ce numim faptă spirituală, sau operă artistică, sau spirit obiectivat sunt rezultate finale, ultimele rezultate ale unei lupte pentru limpezire și eliberare, sunt, hai să zicem, așa cum le numești tu, evadări din timp în atemporalitate, iar în cele mai multe cazuri opere desăvârșite sunt acelea din care nu se mai poate bănui nimic din lupta și eforturile ce le-au precedat. E o mare fericire că suntem în posesia acestor opere, iar noi, castalienii, trăim aproape exclusiv de pe urma lor, noi nu mai suntem creatori altfel decât în reproduceri, noi trăim permanent în acea sferă de dincolo, atemporală și lipsită de lupte, care constă tocmai din acele opere și fără acestea nici nu ne-ar fi cunoscută, în spiritualizare, sau, dacă vrei, în abstractizare, noi mergem încă și mai departe: în jocul nostru cu mărgele de sticlă descompunem operele înțelepților și ale artiștilor în părțile lor, extragem din ele reguli stilistice, scheme formale, interpretări sublimate și operăm cu aceste abstracțiuni ca și când ar fi pietre de construcție. Ei da, toate acestea sunt foarte frumoase, nimeni nu-ți contestă părerea în această privință, Dar nu oricine poate respira, mânca și bea o viață întreagă numai abstracțiuni. Față de ceea ce un repetitor castalian consideră demn de interes, istoria posedă acest avantaj: ea are a face cu realitatea. Abstracțiunile sunt fermecătoare, dar părerea mea e că omul trebuie să și respire aer și să mănânce pâine."
Când și când, Knecht își asigura posibilitatea de a face o scurtă vizită fostului maestru al muzicii. Venerabilul bătrân, ale cărui puteri scădeau acum vizibil și care de mult se dezobișnuise cu totul să vorbească, a persistat până la sfârșit în starea lui de senină concentrare. Nu era bolnav, iar încetarea lui din viață n-a fost propriu-zis o moarte, ci o dematerializare continuă, o reducere a substanței trupești și a funcțiilor trupești, în vreme ce viața i se concentra mereu mai mult doar în privirea ochilor și în ușoara iradiere a chipului său stafidit de moșneag.
Pentru cei mai mulți dintre locuitorii Monteportului, acesta era un fenomen bine cunoscut și acceptat cu venerație, numai pentru puțini alții, ca Josef Knecht, Ferromonte și tânărul Petrus, exista îngăduința unui fel de participare la această strălucire crepusculară și la această stingere a unei vieți pure și altruiste. Aceste puține persoane, intrând reculese și pregătite sufletește în mica încăpere, în care bătrânul maestru ședea în fotoliul său, reușeau să pătrundă în această strălucire domoală a disoluției, într-o comuniune spirituală cu perfecțiunea lipsită de vorbe, trăiau clipe de fericire, ca într-un imperiu al razelor invizibile, în sferele cristaline ale acestui suflet, părtași la o muzică nepământeană, și se întorceau apoi, cu inimile limpezite și întărite, în ziua lor, ca revenind de pe un înalt vârf de munte. A sosit și ziua în care Knecht a aflat vestea despre moartea bătrânului, a plecat numaidecât acolo și I-a aflat pe cel adormit în pace culcat în patul său cu mica-i față stafidită și suptă, străbătută de domoale semne runice și arabescuri, b figură magică, imposibil de descifrat, dar p arcă istorisind totuși despre zâmbet și fericire desăvârșită. La mormânt, după maestrul muzicii și Ferromonte, a vorbit și Knecht, dar nu s-a referit la iluminatul înțelept al muzicii, la marele învățător, la bunul, priceputul și cel mai vechi membru al autorității supreme, ci a vorbit numai despre harul senectuții și al morții lui, despre nemuritoarea frumusețe a spiritului care s-a revelat tovarășilor săi din ultimele lui zile.
Știm din mai multe declarații că Josef Knecht nutrea dorința să descrie viața fostului maestru al muzicii, numai că funcția nu-i dădea răgazul pentru o astfel de lucrare. Se deprinsese să acorde puțin spațiu dorințelor sale. Odată i-a spus unuia dintre repetitorii săi:
― Este păcat că voi, studenții, nu vă dați bine seama de abundența și luxul în care trăiți. Dar așa mi s-a întâmplat și mie pe vremea când eram încă student. Studiezi și lucrezi, nu trândăvești, te crezi îndreptățit să te consideri sârguincios ― dar aproape că nu-ți dai seama ce-ai putea săvârși, ce-ai putea face din toată această libertate. Apoi deodată sosește o convocare din partea autorității, ești utilizat, ți se acordă un post de profesor, o misiune, o funcție, te ridici de aici în una superioară și te găsești pe neașteptate prins într-o rețea de sarcini și îndatoriri, care devine mereu mai îngusta și mai deasă, cu cât mai mult te miști în ea.
Sunt în sine numai sarcini mărunte, dar fiecare îți cere să te ocupi de ea la ceasul ei, iar ziua de serviciu are mai multe sarcini decât ore. E bine așa, nu trebuie să fie altfel. Dar când, între sală de cursuri, arhivă, cancelarie, vorbitor, ședințe, călătorii oficiale te gândești o clipă la libertatea pe care ai avut-o și ai pierdut-o, la libertatea lucrărilor neporuncite, a studiilor nelimitate, vaste, în clipa aceea te poate cuprinde nostalgia după acea libertate și îți poți spune: dacă ai mai avea-o din nou, ai savura până la fund bucuriile și posibilitățile pe care ea ți le-ar oferi, Knecht avea un simț extrem de fin în a intui aptitudinile elevilor și ale funcționarilor săi pentru diversele servicii în cadrul ierarhiei; pentru fiecare însărcinare, pentru fiecare post, el alegea oamenii cu grijă, iar certificatele și foile de caracterizare, pe care le ținea la curent, vădesc o mare siguranță în apreciere, care privea mereu în primul rând însușirile omenești, caracterul. I se cerea bucuros sfatul în legătură cu aprecierea unor caractere dificile și comportamentul față de ele. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul studentului Petruș, ultimul elev preferat al fostului maestru al muzicii. Acest tânăr din categoria fanaticilor tăcuți se achitase până la sfârșit foarte bine de rolul său neobișnuit de însoțitor, îngrijitor, discipol și adorator al veneratului. Când rolul acesta și-a găsit sfârșitul firesc o dată cu moartea fostului magistru, Petruș a căzut mai întâi într-o stare de melancolie și tristețe, care a fost înțeleasă și o vreme tolerată, dar ale cărei simptome i-au provocat în cu rând griji serioase mai-marelui de atunci de la Monteport, maestrul muzicii Ludwig. Anume, studentul stăruia să rămână cu locuința în pavilionul ce fusese reședința de bătrânețe a răposatului, păzea căsuța, păstra scrupulos aranjamentul și orânduiala exact în starea de mai înainte, îndeosebi considera camera în care locuise și murise bătrânul, cu fotoliul, patul morții și clavecinul din ea, ca pe un sanctuar intangibil rămas sub paza lui și, în afară de meticuloasa conservare a acestor relicve, nu mai avea nici o altă grijă și nu-și mai asuma nici o altă obligație decât îngrijirea mormântului în care se odihnea iubitul său maestru. Se considera chemat să-și dedice toată viața cultului permanent al celui mort, în locuința memorială a acestuia, s-o supravegheze ca pe un loc sfânt, aidoma unui slujitor de templu, și, poate, s-o vadă devenind un loc de pelerinaj, în primele zile după înmormântare a refuzat orice hrană, apoi s-a limitat la mesele sărace și rare cu care maestrul se mulțumise în ultima vreme; s-ar fi zis că și-a propus ca în modul acesta să preia succesiunea venerabilului și să moară după el.
Neputând rezista mult, Petruș a luat o atitudine menită să-l legitimeze ca administrator al casei și al mormântului, ca veșnic custode al locului memorial. Din toate acestea reieșea limpede că tânărul, bizar, fără îndoială, și bucurându-se multă vreme de o poziție specială, pentru el foarte plăcută, voia să-și păstreze cu orice chip această poziție și să nu se mai întoarcă în nici un caz la un serviciu obișnuit, de care în taină nu se mai simțea desigur capabil, într-un bilet al lui Ferromonte se spune scurt și rece: „De altfel, acel Petruș, care a fost atașat pe lângă fostul maestru, e cam sărit."
Firește, starea studentului muzician de la Monteport nu-l privea pe maestrul de la Waldzell, acesta nu era răspunzător pentru dânsul și, fără îndoială, nici nu simțea vreo nevoie să se amestece într-o chestiune ce revenea celor de la Monteport, sporindu-și astfel propria-i muncă. Dar nefericitul Petrus, care a trebuit să fie îndepărtat cu forța din pavilionul său, nu s-a liniștit și, în tristețea și tulburarea sa, a căzut într-o stare de izolare și înstrăinare de realitate, în care nu mai putea fi desigur sancționat cu măsurile obișnuite prescrise împotriva abaterilor de la disciplină și, întrucât șefii săi cunoșteau atitudinea binevoitoare a lui Knecht față de el, cancelaria maestrului muzicii îi transmise lui Josef Knecht rugămintea de a da un sfat și de a interveni, în vreme ce tânărul nesupus, considerat deocamdată bolnav, era ținut sub supraveghere într-o rezervă a secției spitalicești. Knecht ar fi preferat să nu se lase implicat în această chestiune anevoioasă; dar o dată ce a reflectat asupra ei și s-a decis să facă încercarea de a da ajutor, s-a apucat de treabă cu toată energia. Făcu Propunerea să-l ia pe Petruș la el, spre încercare, cu condiția ca tânărul să fie tratat întru totul ca un om sănătos și să fie lăsat să călătorească singur; anexă o scurtă și prietenoasă invitație, în care-l ruga pe student să-i facă, dacă e de acord, 0 scurtă vizită și își exprima speranța să obțină de la el unele ții asupra ultimelor zile ale fostului maestru al muzicii.
Cu ezitări, medicul de la Monteport își dădu consimțământul; se înmână studentului invitația lui Knecht și, așa cum presu-pusese acesta cu justețe, nimic nu putea fi mai plăcut și mai priincios pentru cel prăbușit în mizerabila lui situație decât o grabnică îndepărtare de locul impasului său; Petruș se arătă numaidecât gata să întreprindă călătoria, luă fără șovăială o masă bună, căpătă o foaie de drum și plecă. Ajunse la Waldzell într-o stare jalnică, înfățișarea lui mohorâtă și neliniștită fu, conform indicațiilor lui Knecht, ignorată, i se dădu găzduire printre oaspeții arhivei; nu s-a văzut tratat nici ca un ins condamnabil, nici ca un bolnav, sau ca unul exclus din cine știe ce alte motive din comunitate, și totuși nu fusese destul de bolnav, ca să nu prețuiască această atmosferă plăcută și să nu se folosească de prilejul ce i se oferea, pentru a se angaja pe drumul reîntoarcerii spre viață, E adevărat, în decursul a mai multe săptămâni cât a durat șederea sa la Waldzell, i-a dat destulă bătaie de cap magistrului, care i-a găsit o ocupație fictivă, însă mereu controlată, cerându-i să facă însemnări despre ultimele exerciții și studii muzicale ale maestrului său și, pe deasupra, dând dispoziții să fie ținut la arhivă, după un orar riguros, pentru mici servicii de mânuitor; a fost rugat să dea o mână de ajutor dacă-i îngăduie timpul, deoarece tocmai atunci sunt foarte ocupați și duc lipsă de oameni. Pe scurt, rătăcitul a fost ajutat să ajungă din nou pe calea cea bună; abia când a devenit calm și s-a arătat dispus să se reîncadreze, Knecht a început și exercite asupra lui o influență educativă directă, în cursul unei scurte convorbiri, reușind în cele din urmă să-l elibereze de ideea absurdă că un cult idolatru al răposatului ar putea fi ceva sfânt și posibil în Castalia. Cum însă Petruș nu se putea scutura de teama reîntoarcerii la Monteport, i s-a dai însărcinarea, întrucât părea vindecat, să se ducă în calitate de ajutor al profesorului de muzică la una din școlile elementare de elită unde s-a și comportat onorabil.
Ar putea fi aduse și alte exemple din activitatea de educator și medic de suflete a lui Knecht, și nu lipsesc cazuri de tineri studioși, care au fost câștigați pentru o viață dusă "un pur spirit castalian prin forța blândă a personalității salt întocmai cum se întâmplase cu el însuși datorită maestrul muzicii. Toate aceste exemple ni-l arată pe magister ludi ca pe un caracter ce ar pune cine știe ce probleme, ci sunt vezi de sănătate și echilibru.
Dar osteneala plină de dragoste pe care venerabilul nu și-a cruțat-o, ocupându-se de caractere labile și aflate în primejdie, ca Petruș sau Tegularius, pare să indice o deosebită vigilență și sagacitate față de asemenea îmbolnăviri sau predispoziții maladive ale omului castalian, una dintre primele manifestări ale atenției lui, ce nu se va liniști și nu va mai adormi niciodată, față de problemele și pericolele care rezidă în însăși viața castaliană. A nu voi să vezi aceste pericole din ușurătate și comoditate, așa cum o face cea mai mare parte dintre concetățenii noștri, aceasta a fost o atitudine străină de ființa lui lucidă și temerară ca și, presupunem, tactica majorității colegilor săi din cadrul autorității, care cunosc, ce-i drept, aceste pericole, dar le consideră din principiu ca inexistente. El le vedea și le cunoștea, măcar pe unele dintre ele, iar familiarizarea cu istoria timpurie a Castaliei i-a îngăduit să interpreteze viața în mijlocul acestor pericole ca pe o luptă, să admită și să îndrăgească această viață pândită de pericole, în timp ce atât de mulți castalieni concep comunitatea și viața lor pur și simplu ca pe o idilă. Și din operele lui pater Jakobus despre ordinul benedictinilor, imaginea ordinului i s-a relevat ca aceea a unei comunități militante, iar cucernicia, ca o atitudine combativă. „Nu există, a spus el cândva, o viață nobilă și elevată fără cunoașterea existenței diavolului și î demonilor și fără o permanentă luptă împotriva lor."
Prietenii declarate între deținătorii funcțiilor supreme se întâlnesc la noi extrem de rar, așa că nu ne miră faptul că în primii ani de magistratură Knecht n-a întreținut relații amicale cu nici unul dintre colegii săi. O mare simpatie a nutrit el pentru filologul clasic din Keuperheim, iar conducerii Ordinului i-a purtat un profund respect; însă în această sferă, cele personale și particulare sunt aproape total eliminate și obiectivate, astfel că dincolo de colaborarea de serviciu aproape că nu sunt posibile nici un fel de apropiere și împrietenire serioasă. Și totuși, a trebuit să i se întâmple și asta.
Arhiva secretă a autorității educative nu ne stă la dispoziție; despre atitudinea și activitatea lui Knecht la ședințele Și voturile acesteia știm numai ceea ce se poate deduce din declarațiile ocazionale făcute unor prieteni. Se pare, e adevărat, că el n-a rămas mereu tăcut la aceste ședințe, ca la începutul magistraturii sale, totuși a luat rareori cuvântul, cu excepția ocaziilor când era el însuși inițiatorul și autorul vreunei propuneri.
Atestată expres este rapiditatea cu care și-a însușit tonul tradițional folosit de vârfurile ierarhiei noastre, ca și delicatețea, marea inventivitate și plăcerea amuzantă pe care le arăta în utilizarea acestor forme. După cum se știe, vârfurile ierarhiei noastre, magiștrii și bărbații din conducerea Ordinului convorbesc nu numai într-un stil ceremonios, îngrijit și reținut; între ei domnește, nu știm de când, și înclinarea, sau o indicație secretă, ori o regulă de joc ca să facă uz de o politețe cu atât mai riguroasă, cu atât mai îngrijit cizelată, cu cât mâi mari sunt divergențele de opinii și mai importante problemele disputate asupra cărora se exprimă. Probabil că această politețe moștenită din vechime are, paralel cu alte funcțiuni ce le va mai fi având, și pe aceea de a fi în primul rând o regulă de protecție: tonul extrem de politicos al dezbaterilor le apără pe persoanele ce iau cuvântul de pericolul de a deveni pătimașe și le ajută să păstreze o atitudine desăvârșită, în plus, acest ton apără și protejează demnitatea Ordinului și a autorității însăși, le învesmântă cu roba ceremonialității și cu vălul sfințeniei, așa că această artă a complimentării, adesea luată în râs de către studenți, își are bunele ei temeiuri, înainte de perioada lui Knecht, predecesorul său, magistrul Thomas von der Trave, fusese un maestru deosebit de admirat al acestei arte, Knecht n-ar putea fi numit propriu-zis un succesor al său în această privință, cu atât mai puțin un imitator; el era mai curând un discipol al chinezilor, iar modul curtoaziei sale mai puțin tăios și străbătut de ironie. Dar printre colegii săi trecea drept o persoană invincibilă în politețe.



O CONVORBIRE

În încercarea noastră de biografie am ajuns în acel punct în care atenția ne e captivată integral de evoluția pe care a luat-o viața maestrului în ultimii săi ani și care l-a dus la părăsirea funcției și a Provinciei, la trecerea într-o altă sferă de viață și la sfârșitul său. Deși până în clipa acestei despărțit și-a îndeplinit funcția cu un devotament exemplar și s-a bucurat până în ultima zi de dragostea și încrederea elevilor și a colaboratorilor săi, renunțăm a continua descrierea magistraturii sale, deoarece îl vedem acum obosit în forul său intim de această funcție și preocupat de alte țeluri.
El depășise cercul posibilităților pe care funcția i le oferea pentru desfășurarea forțelor sale și ajunsese în acel loc de unde marile naturi părăsesc calea tradiției și a încadrării cuminți și, având încredere în puteri superioare, inefabile, caută noul, ineditul, nemaitrăitul, asupra căruia se simt obligați să-și ia răspunderea.
Când a devenit conștient de acestea, și-a examinat cu grijă și chibzuială situația și posibilitățile de a și-o schimba. Ajunsese pe o culme la o vârstă neobișnuit de tânără, fapt pe care un castalian talentat și ambițios l-ar fi socotit vrednic de râvnit și de atins prin strădanii, iar el urcase până acolo nu împins de ambiție și cu osteneală, ci fără nici o sforțare, fără s-o caute cu tot dinadinsul, aproape împotriva voinței sale, deoarece o viață de erudit, neluată în seamă, independentă, neîmpovărată de obligații de serviciu ar fi corespuns mai mult propriilor lui dorințe. Dintre bunurile și privilegiile aristocratice, care-i reveniseră o dată cu demnitatea de magistru, nu le prețuia pe toate în egală măsură; unele dintre aceste distincții și împuterniciri i se părură după o scurtă perioadă de magistratură aproape insuportabile. Astfel, colaborarea politică și administrativă în cadrul autorității supreme i-a apărut întotdeauna ca o povară, fără a i se dedica firește cu mai puțină conștiinciozitate. De asemenea, sarcina caracteristică, unică și proprie funcției sale, anume concentrarea la Waldzell a unui grup select de desăvârșiți jucători cu mărgele de sticlă, a devenit probabil pentru el cu timpul tot mai mult o povară decât o satisfacție, oricâte bucurii i-ar fi procurat când și când grupul de jucători și oricât de mândri erau aceștia de maestrul lor. Ceea ce-i făcea într-adevăr plăcere și-i dădea satisfacție era activitatea de profesor și educator, iar în cadrul acesteia ajunsese la constatarea că plăcerea și succesul erau cu atât mai mari, cu cât elevii său erau mai tineri, astfel că socotea o privațiune și un sacrificiu faptul că funcția aducea în jurul său nu copii și băiețandri, ci numai tineri și maturi. Au mai existat și alte constatări, experiențe și concluzii care, în cursul anilor de magistratură, au determinat să ia o poziție critică față de propria-i activi-l316 și față de unele stări de lucruri de la Waldzell sau să închidă că funcția sa reprezintă o mare piedică în calea desfășurării celor mai bune și mai rodnice dintre capacitățile sale.
Unele ne sunt cunoscute tuturor, pe altele le presupunem. Nu ne vom ocupa nici cu problema dacă magistrul Knecht, cu strădania lui de a se elibera de povara funcției, cu dorința sa după o muncă modestă, dar mai intensivă, cu critica lui la adresa stărilor de lucruri din Castalia a avut într-adevăr dreptate, dacă el trebuie considerat un exponent al ideii de propășire și un luptător temerar sau un fel de rebel, ori chiar un dezertor, vom trece și peste această problemă, ea a fost discutată mai mult decât suficient; disputa în jurul ei a împărțit o vreme Waldzellul, ba chiar întreaga Provincie în două tabere și nu a amuțit cu totul nici până astăzi. Nu vrem să luăm poziție față de ea, deși ne declarăm un admirator plin de recunoștință al marelui magistru; sinteza opiniilor și sentințelor rostite cu prilejul acestei dispute asupra persoanei și vieții lui Josef Knecht a fost de mult realizată, în ceea ce ne privește, noi nu am vrea să formulăm aprecieri sau corectări ci să povestim cât mai veridic posibil istoria sfârșitului acestui venerat maestru al nostru. De fapt, n-avem a face propriu-zis cu o istorie, mai curând am numi-o o legendă, o relatare în care se amestecă informații exacte și simple zvonuri, pornite din izvoare limpezi sau tulburi, așa cum circulă printre noi, cei mai tineri din Provincie.
Într-o vreme în care începuse deja să fie preocupat de găsirea unei căi spre o ocupație în afara Castaliei, Josef Knecht a revăzut o dată, pe neașteptate, un chip familiar din timpul tinereții sale, de atunci pe jumătate uitat, anume pe Plinio Designori. Acest elev-oaspete de odinioară, fiu al unei vechi familii ce adusese servicii Provinciei, acum bărbat cu influență ca deputat și ca publicist politic, a apărut pe neașteptate într-o bună zi la autoritatea supremă a Provinciei, venind în calitate oficială. Anume, așa cum se proceda la câțiva ani o dată, avusese loc o nouă alegere a comisiei guvernamentale pentru controlul gestiunii castaliene, iar Designori devenise unul dintre membrii acestei comisii Când și-a făcut pentru prima dată apariția în această calitate, tocmai se ținea o ședință la reședința conducerii Ordinul de la Hirsland; maestrul jocului cu mărgele de sticlă era și el de față, iar întâlnirea i-a produs o impresie puternică și n-a rămas fără consecințe ― știm câte ceva despre asta datorita lui Tegularius și apoi lui Designori însuși, care, în aceasta perioadă insuficient clarificabilă din viața lui, i-a redevenit prieten, chiar prieten intim.
La acea primă reîntâlnire după decenii de uitare, crainicul i-a prezentat magistrului, conform uzanței, pe domnii din comisia statală nou constituită. Când auzi numele lui Designori, maestrul nostru fu surprins, chiar jenat, deoarece nu-l recunoscuse la prima vedere pe camaradul tinereții sale, pe care nu-l mai văzuse de mulți ani. în timp ce, renunțând la plecăciunea și formula de salut oficială, îi întindea mâna prietenește, îl privi cu atenție în față, încercând să sondeze datorită căror schimbări scăpase recunoașterii unui vechi prieten, în timpul ședinței, privirea lui poposi iarăși de mai multe ori pe chipul altădată atât de familiar. De altfel, Designori i se adresase cu dumneavoastră și cu titlul de magistru și fusese obligat să-l roage de două ori mai înainte ca acela să se poată decide a i se adresa ca altădată și a-i spune din nou tu.
Knecht îl cunoscuse pe Plinio ca pe un tânăr furtunos și vesel, comunicativ și strălucitor, ca pe un elev bun și în același timp ca pe un tânăr om de lume, care se simțea superior tinerilor castalieni străini de această lume și căruia îi făcea plăcere adesea să-i provoace. Probabil că nu fusese lipsit de vanitate, dar era o fire deschisă, fără micimi de suflet și, pentru cei mai mulți tovarăși de vârstă, un tânăr interesant, atrăgător și drag, o apariție de-a dreptul orbitoare datorită înfățișării lui drăguțe, ținutei sigure și aromei de exotism ce-l înconjura ca hospitani și fiu al lumii. După mai mulți ani, către sfârșitul studenției sale, Knecht îl revăzuse, dar atunci i se păruse tern, grosolan și cu totul păgubit de vechiul lui farmec, ceea ce-l dezamăgise. Fuseseră stingheriți și reci unul față de celălalt. Acum i se păru din nou cu totul altul, înainte de toate avu impresia că și-a lepădat sau a pierdut pe de-a-ntregul tinerețea și vioiciunea, comunicativitatea, plăcerea de a discuta în contradictoriu și a face schimb de Ktei, felul său de a fi activ, combativ, exteriorizat. După cum, întâlnind un prieten de altădată, nu s-a făcut remarcat de acesta și nu l-a salutat el primul, după cum, nici când li s-au rostit numele, nu s-a adresat maestrului cu tu și n-a acceptat s-o facă decât la cererea cordială a acestuia și opunând rezistență, tot astfel în ținuta, în privirea, în felul său de a vorbi, în trăsăturile feței și în mișcări, combativitatea, franchețea și înflăcărarea de altădată lăsaseră locul unei rețineri sau rezerve, unei cumpătări și mențineri în expectativă, unui fel de rigiditate sau de crispare, ori poate de oboseală.
Farmecul tinereții se înecase și se stinsese în toate acestea, însă nu mai puțin pieriseră și trăsăturile de superficialitate și de prea mare grosolănie profană. Din cap până-n picioare, bărbatul acesta ― dar mai ales chipul său ― părea acum ca marcat, în parte devastat, în parte înnobilat de expresia suferinței, în timp ce maestrul jocului cu mărgele de sticlă urmărea dezbaterile, o fărâmă din atenția sa rămânea mereu îndreptată spre această înfățișare, obligându-l să reflecteze ce fel de suferință ar putea fi aceea care-l stăpânea și-l marcase astfel pe acest bărbat vioi, frumos și plin de dragoste de viață. Părea să fie o suferință străină, necunoscută lui, și cu cât se lăsa mai în voia acestei reflecții analitice, cu atât Knecht se simțea mai pătruns de simpatie și compătimire față de cel în suferință, compătimirea și dragostea aceasta îi trezeau în surdină sentimentul că a rămas dator față de acest prieten al tinereții sale, care arăta acum așa de trist, că e obligat să încerce să repare ceva. După ce a făcut câteva presupuneri asupra cauzelor tristeții lui Plinio și a renunțat la ele, i-a venit gândul următor: suferința de pe chipul acesta nu are o sorginte vulgară, e o suferință nobilă, poate tragică, iar expresia ei e de un fel necunoscut în Castalia, și-a amintit că a mai văzut când și când o expresie asemănătoare pe chipul, nu al unor castalieni, ci al unor oameni de lume, firește niciodată atât de intensă și de captivantă. Ceva similar remarcase și în portretele unor oameni din trecut, în portretele unor savanți sau artiști, din care se puteau descifra o tristețe, o însingurare și ne-ajutorare emoționante, în parte maladive, în parte decise de destin. Pentru magistrul care poseda un atât de fin simț artistic al secretelor expresiei și un treaz simțământ de educator în cunoașterea caracterelor, existau de multă vreme anumite caracteristici fizionomice, pe care se bizuia instinctiv, fără a-și fi construit din ele un sistem; așa, de exemplu, pentru el exista un fel specific castalian și unul specific lumesc de râs, de zâmbet și voioșie, ca și un fel specific lumesc de suferință și tristețe. Această tristețe lumească socotea el acum că o recunoaște pe chipul lui Designori, și anume imprimată atât de apăsat și pur, de parcă fața aceasta ar fi fost aleasă să reprezinte multe altele și să facă vădite suferința și boala multor altora. Knecht fu neliniștit și fascinat de acest chip se păru semnificativ că lumea i-a trimis acum aici prietenul pierdut și că Plinio și Josef reprezintă, ca odinioară în luptele lor oratorice de elevi, dar acum cu adevărat și autentic, unul lumea, celălalt Ordinul.
Mai important încă și mai simbolic i se părea faptul că în chipul acesta însingurat și umbrit de tristețe lumea nu trimitea Castaliei râsul, dragostea ei de viață, setea de putere, brutalitatea ei, ci impasul ei, suferința ei. Faptul acesta i-a dat și el de gândit, și nu i-a displăcut deloc că Designori părea mai curând să-l evite, decât să-l caute, că a capitulat și s-a deschis încetul cu încetul și opunând o mare rezistență. De altfel, și aceasta i-a venit firește în ajutor lui Knecht, Plinio era un camarad de școală, el însuși educat în Castalia, și nu un membru dificil, posac sau chiar răuvoitor al comisiei sale atât de importante pentru Castalia, cum se întâmplase să fie alții, ci se număra printre cei ce respectau Ordinul și protejau Provincia, putând să-i facă unele servicii. Desigur, la jocul cu mărgele de sticlă renunțase de mulți ani.
N-am putea relata mai precis în ce mod a reușit magistrul să recâștige treptat încrederea prietenului său; oricare dintre noi care cunoaște seninătatea calmă și amabilitatea agreabilă a maestrului își poate imagina faptul acesta în felul său. Knecht n-a ostenit în a încerca să-l cucerească pe Plinio, și cine ar fi putut să-i reziste multă vreme, dacă el o făcea cu toată seriozitatea?
În cele din urmă, câteva luni după prima reîntâlnire, Designori acceptă invitația lui repetată de a face o vizită la Waldzell, și amândoi porniră într-o după-amiază de toamnă cu nori și vânt, prin ținutul luminat și umbrit alternativ, către locurile școlarității și ale prieteniei lor, Knecht stăpânit de o voioșie tihnită, însoțitorul și oaspetele său tăcut, dar neliniștit, oscilând, asemeni câmpiilor goale când însorite, când acoperite de umbră, între bucuria revederii și jalea înstrăinării, în apropierea așezământului, coborâră d in vehicul și parcurseră pe jos vechiul drum, pe care merseseră împreună ca elevi, își reamintiră de unii camarazi și profesori și de unele dintre discuțiile lor de atunci. Designori rămase timp de o zi oaspetele lui Knecht, care-i făgăduise să-i îngăduie a asista întreaga zi, ca spectator, la toate acțiunile și luncile sale oficiale. La sfârșitul acestei zile ― oaspetele voia să plece a doua zi în zori ― ședeau numai ei doi în camera de locuit a lui Knecht, cu sentimentul că aproape și-au regăsit familiaritatea de altădată.
Ziua în care putuse observa ceas cu ceas munca magistrului îi făcuse o mare impresie străinului, în această seară avu loc între ei o convorbire, pe care Designori o consemnă îndată ce se întoarse acasă. Deși cuprinde în parte și unele lucruri lipsite de însemnătate, iar redarea ei ai" putea întrerupe într-un mod supărător, pentru unii cititori, expunerea noastră sobră, am reproduce-o totuși întocmai cum a notat-o Plinio.
― Aveam de gând să-ți arăt atât de multe, spuse magistrul, și uite că n-am reușit s-o fac. De exemplu, frumoasa mea grădină ― îți mai amintești de „grădina magistrului" și de plantațiile maestrului Thomas? ―da, și multe altele. Sper că vor veni odată ziua și ceasul și pentru asta. Totuși, de ieri până acum ți-ai putut Verifica unele amintiri și ți-ai putut face o idee despre felul obligațiilor mele de serviciu și despre viața mea de fiecare zi.
― Îți sunt recunoscător pentru asta, replică Plinio. Deși în anii în care m-am aflat departe m-am gândit la voi mai mult decât ți-ai închipuit tu, abia astăzi au început să intuiesc din nou ce este propriu-zis Provincia voastră și ce taine mari și remarcabile ascunde. Mi-ai dat astăzi prilejul să arunc o privire în funcția și în viața ta, Josef, nădăjduiesc că n-a fost pentru ultima bară și că noi doi vom mai vorbi de multe ori despre ceea ce am văzut aici și despre ceea ce încă nu pot spune acum. La rându-mi, îmi dau seama desigur că încrederea ta mă obligă și pe mine și știu că rezerva mea de până acum ar fi trebuit să te înstrăineze. Ei bine, ai să-mi faci și odată o vizită și ai să vezi de unde sunt. Astăzi nu-ți pot povesti decât puține lucruri despre asta, numai atâtea de câte c nevoie ca să-ți faci o ideea despre viața mea, iar povestirea asta, chiar dacă va fi pentru mine jenantă și un fel de sancțiune, îmi va aduce totuși oarecare ușurare.
Știi că mă trag dintr-o veche familie care și-a câștigat merite față de țară și s-a aflat în relații amicale cu Provincia voastră, o familie conservatoare, de latifundiari și funcționari superiori. Dar vezi, însăși fraza asta mă pune în fața prăpastiei care mă desparte de tine! Spun „familie" și mi se pare denumesc cu asta ceva simplu, de la sine înțeles și fără echivoc, dar așa să fie? Voi, cei din Provincie, aveți Ordinul vostru și ierarhia voastră, însă familie nu aveți, voi nu știți înseamnă familie, sânge și origine și n-aveți nici o idee despre tainica și puternica vrajă și despre forța a ceea ce se numește familie.
Da, în fond așa se întâmplă cu majoritatea cuvintelor și noțiunilor în care se exprimă viața noastră: cele mai multe dintre ele, care pentru noi sunt importante, pentru voi nu sunt, foarte multe sunt pentru voi pur și simplu fără nici un înțeles, iar altele însemnează la voi cu totul altceva decât la noi. Iar în condițiile astea poftim de vorbește cu altul! Vezi ta, când vorbești cu mine, e ca și când mi s-ar adresa un străin; oricum, un străin a cărui limbă am învățat-o și am vorbit-o eu însumi în tinerețe, înțeleg aproape totul. Dar invers lucrurile nu stau așa: când îți vorbesc eu, tu auzi o limbă ale cărei expresii îți sunt știute numai pe jumătate, iar ale cărei nuanțe și subtilități îți sunt total necunoscute, auzi istorisiri despre o viață omenească și despre o formă de existență care nu sunt ale tale; cele mai multe lucruri, chiar dacă te-ar putea interesa, rămân pentru tine străine și cel mult înțelese pe jumătate. Iți aduci aminte de disputele și convorbirile noastre numeroase de pe vremea când eram elevi; din partea mea, ele nu au fost nimic altceva decât o încercare, una din multe, de a pune de acord lumea și limba Provinciei voastre cu cele ale universului meu. Tu ai fost cel mai sincer, cel mai binevoitor și cel mai leal dintre toți cei cu care am Scut atunci asemenea încercări; ai apărat curajos drepturile Castaliei, fără a te arăta totuși indiferent față de cealaltă lume și de drepturile ei sau a le disprețui. Pe vremea aceea am ajuns relativ aproape unul de altul. Mai târziu am dat din nou înapoi.
Cum Designori tăcu și rămase o clipă pe gânduri, Knecht spuse cu prudență:
― Lucrurile nu stau totuși atât de rău în ceea ce privește posibilitatea înțelegerii reciproce. Firește, două popoare și două limbi nu se vor înțelege niciodată așa de bine și nu vor Putea comunica atât de intim între ele ca doi indivizi ce aparțin aceleiași națiuni și limbi. Dar acesta nu e un motiv să Se renunțe la înțelegere și comunicare. Chiar și între naționalii care vorbesc aceeași limbă există bariere ce împiedică o comunicare și o înțelegere reciprocă desăvârșită, tot bariere ridicate de cultură, educație, talent, individualitate. Se poate afirma că fiecare om de pe pământ poate să se înțeleagă în principiu cu oricare altul, și se poate afirma că nu există doi oameni pe lume între care să fie posibilă o comunicare și o înțelegere adevărată, fără lacune, intimă ambele afirmații sunt la fel de adevărate.
Avem a face cu Yin și Yang, cu ziua și noaptea, dreptatea e de partea amândurora, de amândouă trebuie să ne aducem când și când aminte, iar ție îți dau dreptate în măsura în care nici eu nu cred, firește, că noi doi ne putem face vreodată înțeleși unul de altul pe deplin și fără rest. Chiar de-ai fi tu un occidental, eu un chinez, "chiar de am vorbi două limbi diferite, dacă am S animați de bunăvoință, ne-am putea comunica unul altuia multe și am putea ghici și intui încă foarte multe alte lucruri dincolo de comunicarea exactă, în orice caz, să încercăm, Designori consimți cu o înclinare a capului și continuă: ― Vreau să-ți istorisesc mai întâi cele câteva lucruri pe care trebuie să le știi, ca să-ți dai seama întrucâtva de situația mea. Așadar, în primul rând e familia, forța supremă în viața unui om tânăr, fie că acesta vrea s-o recunoască sau nu. Eu am scos-o bine la capăt cu ea, câtă vreme am fost hospitant al școlilor voastre de elită, în cursul anului eram tratat bine la voi, în vacanțe eram sărbătorit și răsfățat acasă, ca unic fiu al familiei. De mama eram legat printr-o dragoste tandră, de-a dreptul pătimașă, despărțirea de ea era singura durere pe care o resimțeam de fiecare dată când plecam de-acasă. Odată mă aflam în raporturi mai reci, însă prietenești, cel puțin așa a fost în toți anii copilăriei și ai adolescenței, pe care i-am petrecut cu voi; el era un vechi admirator al Castaliei și era mândru să mă știe educat în școlile de elită și inițiat în lucruri atât de sublime ca jocul cu mărgele de sticli Vacanțele petrecute acasă aveau adesea cu adevărat ceva înălțător și sărbătoresc, familia și cu mine ne cunoșteam între noi în oarecare măsură numai în haine de duminici Uneori, când plecam așa în călătoria de vacanță, vă compătimeam pe voi care rămâneați pe loc și nu știați nimic despre o astfel de fericire. N-am nevoie să-ți spun prea multe despre toate astea, tu m-ai cunoscut mai bine decât oricare altul Eram aproape un castalian, unul puțin cam frivol, cam din topor și poate superficial, dar plin de-o exuberanță fericită, înaripat și entuziast. A fost perioada cea mai fericită a vieții mele, lucru de care firește nu-mi dădeam seama pe atunci deoarece în acei ani petrecuți la Waldzell așteptam fericit și apogeul vieții mele de la vremea în care aveam să părăsi școală voastră, să mă întorc acasă și, cu ajutorul superiorității câștigate la voi, să cuceresc lumea de acolo, în loc să se întâmple așa, după ce m-am despărțit de voi a început pentru mine o epocă de controverse, care continuă și azi, și o luptă, în care nu eu am ieșit victorios.
Căci patria, în care ne-am întors, nu mai consta doar din casa mea părintească și nu mă așteptase nicidecum ca să mă îmbrățișeze și să-mi recunoască distincția obținută la Waldzell, și chiar și în casa părintească însăși au apărut repede dezamăgiri, dificultăți și neînțelegeri. A trebuit să treacă un răstimp până când să-mi dau seama că de toate acestea eram apărat de încrederea mea naivă, de credința mea tinerească în mine și în fericirea mea, că eram apărat de asemenea și de morala Ordinului, primită de la voi, de deprinderea meditației. Dar ce dezamăgire și deziluzie mi-a adus universitatea , la care voiam să studiez științele politice! Tonul uzual al studenților, nivelul culturii lor generale și comportarea lor în societate, felul de a fi al unor profesori, ce mult contrastau toate acestea cu ceea ce mă obișnuisem la voi! Îți aduci aminte cum apăram odinioară lumea noastră împotriva celei a voastre și cum, făcând asta, lăudam adesea în gura mare viața naivă, nealterată. Dacă aceasta merita o pedeapsă, prietene, atunci eu am fost greu pedepsit Căci această viață instinctuală, naivă, inocentă, această stare de copilărie și genialitate nedresată a celor naivi va fi existând poate pe undeva, la țărani poate sau la meșteșugari, ori altundeva, dar eu n-am reușit s-o văd la față sau să fiu părtaș la ea. îți mai amintești, de asemenea, nu-i așa, cum criticam în luările mele de cuvânt prezumția și orgoliul castalienilor, această castă încrezută și moleșită, cu spiritul ei de castă și cu îngâmfarea ei aristocratică. Ei bine, oamenii de lume nu erau mai puțin mândri de manierele lor grosolane, de cultura lor precară , de umorul lor grobian și zgomotos, de limitarea lor viclean-prostească la țeluri practice și egoiste, în naturalețea lor de oameni cu fruntea îngustă se socoteau nu mai puțin prețioși, iubiți de Dumnezeu și distinși decât ar fi putut s-o facă vreodată cel mai afectat elev-model din Waldzell. Mă luau în râs sau mă băteau pe umăr, uaii însă reacționau la ceea ce era străin, castalian în mine cu acea ură vădită, fățișă pe care vulgaritatea o nutrește față de tot ceea ce e nobil și pe care eram hotărât s-o fac pe o distincție.
Designori făcu o mică pauză și aruncă o privire spre Knecht, întrebându-se dacă nu cumva îl obosește. Privirea lui o întâlni pe a prietenului și descoperi în ea expresia unei atenții și cordialității profunde, care-i făcu bine și îl liniști, își dădu seama că celălalt e cu totul captivat de destăinuirea lui, că îl ascultă nu așa cum e ascultată o flecăreală sau chiar o povestire interesantă, ci cu acea concentrare și dăruire cu care te aprofundezi într-o meditație, și totodată cu o bunăvoință curată, afectuoasă, a cărei expresie vădită în privirea lui Knecht îl mișcă, acesta îi apăru plin de afecțiune și aproape copilăros și îl cuprinse un fel de uimire că poate descoperi această expresie pe chipul aceluiași bărbat a cărui multilaterală activitate zilnică, a cărui competență și autoritate oficială le admirase de la un capăt la altul al zilei. Cu un sentiment de ușurare, continuă:
― Nu știu dacă viața mea a fost ceva inutil și doar o neînțelegere sau dacă are vreun sens. De va fi având un sens, acesta ar consta în aceea că un ins, un om concret al vremii noastre, a înțeles și a trăit în modul cel mai clar și mai dureros cât de mult s-â îndepărtat Castalia de țara ei natală sau, din partea mea, și invers: cât de mult s-a înstrăinat și cât de lipsită de devotament a devenit țara noastră față de Provincia ei cea mai nobilă și față de spiritul ei, ce prăpastie există în țara noastră între trup și suflet, între realitate și ideal, cât de puțin știu și vor să știe aceste lucruri unul despre celălalt. Dacă mi-am propus în viață o misiune și un ideal, acestea au fost să realizez în persoana mea o sinteză a celor două principii, să devin între ele mijlocitorul, tălmaciul și conciliatorul. Am încercat s-o fac și am eșuat. Și pentru că nu-ți pot povesti totuși întreaga mea viață și pentru că nici tu nu ai putea înțelege totul, am să-ți expun numai una dintre situațiile semnificative pentru eșecul meu. Dificultatea de care m-a m izbit atunci, după începerea studiilor la universitate, n-a constat atât în a pune capăt zeflemelilor și dușmăniilor al căror obiect eram în calitatea mea de castalian, de băiat-model. Cei câțiva tineri dintre noii mei camarazi, pentru care proveniența mea din școlile de elită reprezenta o distincție și ceva senzațional, mi-au dat mult mai mult de lucru și m-au pus într-o mai mare încurcătură. Nu, dificultatea și probabil imposibilitatea consta în aceea de a duce mai departe, mijlocul lumii profane, o viață în spirit castalian.
La început aproape că nu mi-am dat seama, m-am ținut de reguli, așa cum le învățasem la voi; multă vreme mi s-a părut că ele se confirmă și aici, mi se părea că mă fortifică și mă apără, mi se părea că îmi mențin seninătatea și sănătatea interioară și că mă întăresc în hotărârea mea, anume în hotărârea de a-mi trăi anii de studiu, singur și independent, pe cât posibil după modul castalian, de a da ascultare numai setei mele de a ști și de a nu mă lăsa împins pe calea acelor studii care nu au alt scop decât a-l specializa pe student cât mai repede și mai temeinic cu putință pentru o profesie menită să-i asigure pâinea zilnică și să ucidă în el orice idee de libertate și universalitate. Dar protecția pe care mi-o conferise Castalia s-a dovedit periculoasă și îndoielnică, deoarece eu nu voiam să-mi păstrez pacea sufletească și liniștea spirituală meditativă ca un om resemnat și în condițiile unui ermit, eu voiam să cuceresc lumea, s-o înțeleg, s-o constrâng să mă înțeleagă și ea pe mine, voiam s-o confirm și pe cât posibil s-o înnoiesc și s-o fac mai bună, da, voiam să alătur și să conciliez în persoana mea Castalia și lumea. Ori de cât e ori, după o deziluzie, o ceartă, o iritare mă retrăgeam în meditație, faptul acesta însemna la început o binefacere, o destindere, o respirație profundă, o reîntoarcere spre forțele binevoitoare, prietenești. Cu timpul însă, am observat că tocmai meditația, grija față de cele sufletești și exercițiile spirituale erau lucrurile care mă izolau acolo, care mă făceau să apar în ochii celorlalți atât de incomod și străin și îmi răpeau capacitatea de a-i înțelege cu adevărat. Mi-am dat seama că îi puteam înțelege cu adevărat pe ceilalți, pe oamenii din lumea profană, numai dacă voi redeveni la fel cu ei, dacă nu-i voi mai depăși prin nimic, nici chiar prin acest refugiu în meditație. Firește, se poate foarte bine întâmpla ca eu să înfrumusețez acum lucrurile, prezentându-le așa cum o fac. E posibil sau probabil că a fost ceva simplu ca în felul acesta, în lipsa unor camarazi cu studii similare și cu aceeași mentalitate, în lipsa unui control exercitat de profesori, în lipsa atmosferei protectoare și salubre de la Waldzell, să fi pierdut treptat, treptat disciplina, să fi devenit leneș și neatent și să fi căzut Pradă neglijenței, iar în clipele când mă mustra conștiința să mă dezvinovățesc, spunându-mi că neglijența e în definitiv unul din atributele acestei lumi, așa că, lăsându-mă în voia ei, mă apropii de înțelegerea mediului înconjurător.
N-am nicidecum de gând să înfrumusețez lucrurile în fața ta, dar nici n-aș putea minți sau tăinui că mi-am dat osteneala, că m-am străduit și am luptat chiar și atunci când o luasem pe un drum greșit. Am făcut-o cu toată seriozitatea. Dar fie că încercarea de a mă încadra într-un mod rezonabil și inteligent a fost sau nu o închipuire a mea, în orice caz s-a întâmplat ceea ce era firesc: lumea a fost mai tare decât mine și pe încetul m-a învins și m-a înghițit; s-a întâmplat întocmai așa de parcă trebuia să-mi văd confirmate cuvintele de acea viață și să fiu complet asimilat de acea lume, a căror justețe, naivitate, forță și superioritate ontică le lăudasem atât d e mult în disputele noastre de la Waldzell și le apăra-sem împotriva logicii tale. îți aduci aminte.
Iar acum trebui să-ți amintesc de altceva, ceva ce probabil tu ai uitat de mult, fiindcă pentru tine nu avea nici o însemnătate. Pentru mine însă avea foarte multă însemnătate, pentru mine era important, important și înspăimântător. Anii mei de studenție luaseră sfârșit, mă adaptasem, eram învins, dar nicidecum pe de-a-ntregul, mai curând mă consideram încă în forul meu intim la fel cu voi și socoteam că am acceptat cutare și cutare adaptare și șlefuire mai mult dintr-o abilitate impusă de viață și cu bună știință, decât în urma unei înfrângeri și constrângeri. Totodată încă nu renunțasem la unele deprinderi și nevoi însușite în anii tinereții, printre ele la jocul cu mărgele de sticlă, ceea ce probabil nu prea avea sens, deoarece fără un continuu exercițiu și fără un contact continuu cu parteneri de joc egali și, îndeosebi, superiori nu poți învăța nimic, iar jocul de unul singur poate înlocui acest contact cel mult la fel cum un soliloc ar înlocui o convorbire reală și adevărată. Fără a ști, așadar, prea bine cum stau lucrurile cu mine, cu arta mea de jucător, cu cultura, cu însușirile mele de fost elev al școlilor de elită, am făcut totuși efortul să salvez aceste bunuri, sau cel puțin ceva din ele, iar când mi se întâmpla să schițez schema sau să analizez o frază tematică a unui joc pentru vreunul dintre amicii mei de atunci, care încercau să discute despre jocul cu mărgele de sticlă dar habar n-aveau de spiritul acestuia, lucrul putea să pară desigur prietenului complet neștiutor un fel de vrăjitorie, în al treilea sau al patrulea an de studenție a luat parte la un curs despre joc ținut la Waldzell; revederea locurilor, a orășelului, a vechii noastre școli, a Satului jucătorilor mi-a procurat o bucurie nostalgică, tu însă nu erai aici, studiai pe undeva la Monteport sau la Keuperheim și treceai drept un ins zelos și excentric.
Cursul de joc pe care l-am urmat era doar un curs de vacanță pentru noi, bieții oameni de lume și diletanți, cu toate acestea am făcut tot ce-am putut și am fost mândru când la sfârșit am căpătat obișnuitul „trei", acel „suficient" înscris pe certificatul de jucător, care e tocmai îndestulător ca să confere posesorului dreptul de a reveni la asemenea cursuri de vacanță.
Și iarăși, câțiva ani mai târziu, m-am smuls încă o dată, m-am înscris la un curs de vacanță sub predecesorul tău și mi-am dat toată osteneala să mă fac cât de cât prezentabil pentru Waldzell. Mi-am recitit vechile caiete de exerciții, am Scut și încercări de a mă familiariza din nou puțin cu exercițiile de meditație, pe scurt m-am pregătit, cu modestele mele mijloace, pentru cursul de vacanță, mi-am creat dispoziția sufletească și m-am concentrat cam cum o face un adevărat jucător cu mărgele de sticlă în vederea marelui joc anual. Așa am sosit la Waldzell, unde, după o pauză de câțiva ani, m-am simțit cu o bucată bună încă mai înstrăinat, în același timp însă și fermecat, ca și când m-as fi întors într-o frumoasă patrie pierdută, a cărei limbă însă nu mai mi-ar fi fost destul de familiară. De astă dată mi-am îndeplinit și via dorință de a te revedea, îți poți aduce aminte de asta, Josef?
Knecht îl privi cu seriozitate în ochi, dădu din cap și zâmbi puțin, dar nu scoase o vorbă.
― Bine, continuă Designori, așadar îți amintești. Dar ce-ți amintești? O revedere fugară cu un camarad de școală, o mică întâlnire și dezamăgire; după așa ceva îți vezi mai departe de drum și nu te mai gândești la ea decât dacă, după vreo zece ani, celălalt ți-o amintește într-un chip nepoliticos. Nu e așa? A însemnat revederea noastră de-atunci altceva, a fost ea pentru tine ceva mai mult decât atât?
Oricât de mult s-ar fi străduit, vizibil, să se stăpânească, Designori căzuse pradă unei mari agitații; părea că vrea să Se descarce de tot ceea ce acumulase și nu putuse birui de-a lungul multor ani.
― Anticipezi, spuse Knecht cu multă prudență. Despre ce a însemnat pentru mine vom vorbi mai târziu, dacă îmi va veni și mie rândul și va trebui să dau și eu socoteală. Acum ai tu cuvântul, Plinio! Bag de seamă că întâlnirea aceea n-a fost plăcută pentru tine.
N-a fost atunci nici pentru mine. Și-a cum povestește mai departe ce s-a mai întâmplat. Vorbește fără rețineri!
― Am să încerc, zise Plinio. Reproșuri, oricum, nu țin să-ți fac. Trebuie să-ți și mărturisesc că atunci te-ai purtai față de mine extrem de corect, și încă mai mult decât atât când am dat urmare actualei tale invitații de a veni în acest Waldzell, pe care nu l-am mai revăzut niciodată după acel al doilea curs de vacanță, și chiar când am acceptat alegerea ca membru în comisia pentru Castalia, intenția mea a fost să mă confrunt cu tine și cu trăirea de atunci, indiferent dacă asta ar fi fost sau nu plăcut pentru noi doi. Și-acum am să continuu. Am venit la cursul de vacanță și am fost încartiruit în casa de oaspeți. Participanții la curs erau aproape toți cam de vârsta mea, câțiva chiar cu mult mai în vârstă; eram cel mult douăzeci de oameni, în cea mai mare parte foști elevi ai Castaliei, dar fie jucători cu mărgele de sticlă slabi, indiferenți, neglijenți, fie începători, cărora le venise atât de târzii ideea să cunoască și ei nițeluș jocul; a fost o ușurare pentru mine că nu cunoșteam pe nici unul dintre ei. Deși conducătorul cursului, unul dintre funcționarii auxiliari de la arhivă, și-a dat toată osteneala și s-a arătat foarte prietenos cu noi, lucrurile au luat aproape de la început oarecum caracterul unei școli de mâna a doua și inutile, al unui fel de scoală de corecție, ai cărei participanți îngrămădiți ocazional laolaltă credeau tot atât de puțin ca și profesorul lor în sensul și succesul ei real, chiar "dacă nici unul nu voia să recunoască asta. Puteai să te întrebi uimit pentru ce se adunase acolo această mână de oameni, ca să facă din proprie voință un lucru pentru care forțele lor nu erai îndestulătoare, iar interesul lor insuficient de mare, ca să-i facă apți de perseverență și sacrificiu, și de ce un specialist erudit consimțea să le p redea un curs și să le dea explicații de la care nici el însuși nu putea aștepta cine știe ce succes N-am știut atunci, am aflat abia mai târziu de la oameni cu mai multă experiență, că am avut mare ghinion cu acest curs, că o altă grupare a participanților l-ar fi putut face interesant, stârnind emulația, ba chiar entuziasmul. Ar fi fost suficienți ― mi s-a spus mai târziu, doi părtași care să se stimuleze unu pe altul sau care să se cunoască s i să fie legați sufletește mai dinainte pentru ca să dea avânt mai mare unui asemenea curs, precum și tuturor participanților la el, inclusiv profesorul lor. Ești maestru al jocului cu mărgele de sticlă, trebuie să știi asta.
Ei, am avut așadar ghinion, din colectivitatea noastră întâmplătoare a lipsit mica celulă care să-i dea viață, n-am ajuns să ne încălzim, să luăm avânt, cursul a fost și a rămas unul lânced, ca o suită de lecții recapitulative la o scoală pentru adulți. Zilele treceau, cu fiecare dezamăgirea sporea. Dar în afară de jocul cu mărgele de sticlă mai era acolo Waldzellul, pentru mine un loc de care mă legau amintiri sfinte și vii, iar dacă respectivul curs eșuase, îmi rămâneau totuși sărbătoarea unei întoarceri acasă , contactul cu foștii colegi, poate și o revedere cu acel camarad de la care păstram cele mai multe și mai puternice amintiri și care reprezenta pentru mine, mai mult decât oricare altul, chipul Castaliei noastre: cu tine, Josef. Dacă aveam să revăd câțiva dintre tovarășii mei din adolescență și de la scoală, dacă în plimbările mele prin locurile frumoase și atât de dragi aveam să mă reîntâlnesc cu duhurile bune din anii tinereții mele, dacă și tu aveai să mi te apropii iară și să ne angajăm în convorbiri aidoma disputei de odinioară, mai puțin între tine și mine, cât între problema mea castaliană și eu însumi, atunci n-ar mai fi fost păcat de această vacanță, atunci n-avea decât să se ducă-ncolo cursul și toate celelalte.
Cei doi camarazi din vremea scolii, care mi-au ieșit în drum mai întâi, au fost niște nevinovați, m-au bătut bucuroși pe umăr și mi-au pus întrebări puerile despre legendara mea viață din lumea mare. Ceilalți câțiva însă n-au mai fost atât de naivi, făceau parte din Satul jucătorilor și din elita mai tânără, nu mi-au mai pus întrebări copilărești, mă salutau, când mă întâlneau în vreuna din încăperile sanctuarului tău și nu mă puteau ocoli, cu o politețe rece și cam exagerată, mâi mult complezență. Și nu puteau accentua îndeajuns că sunt ocupați până peste cap cu lucruri importante, pentru mine inaccesibile, că le lipsesc timpul, curiozitatea, interesul, dorința de a reînnoi vechea cunoștință. Ei, nu m-am vârât în sufletul lor, i-am lăsat în pace, în pacea lor olimpiană, senină, sfidătoare, castaliană. Priveam la ei și la ziua lor de muncă voioasă întocmai ca un deținut printre gratii, sau cum se uită sacii, flămânzii și oprimații la aristocrați și la bogătași, oameni veseli, frumoși, cultivați, bine crescuți, odihniți, cu fețe și mâini îngrijite.
Și-apoi ai apărut tu, Josef, și bucuria și o nouă speranță mi s-au trezit în suflet când te-am văzut. Treceai prin curte, te-am recunoscut din spate după mers și te-am strigat îndată pe nume. În sfârșit, un om! m-am gândit, în sfârșit, un prieten, poate și un adversar, dar unul cu care se poate sta de vorbă; e adevărat, un castalian tipic, însă nu unul pentru care calitatea de castalian este o mască și o platoșă rigidă, nu, ci un om, un om capabil să înțeleagă!
Nu se putea să nu bagi de seama cât eram de bucuros și cât de multe așteptam de la tine, și de fapt m-ai și întâmpinat cu cea mai mare amabilitate. Mă mai cunoșteai, mai însemnam ceva pentru tine, îți făcea plăcere să-mi revezi chipul. Și așa, întâlnirea noastră nu s-a limitat la bucuroasa strângere de mână din curte, m-ai invitat și mi-ai dedicat, mi-ai jertfit o seară întreagă! Dar, dragă Knecht, ce seară a fost asta! Ne-am chinuit, amândoi, să apărem cât mai puși la punct, să ne purtăm cât mai politicos și aproape camaraderește unul cu altul, și cât ne-a fost de greu să târâm convorbirea oloagă de la o temă la alta! Dacă ceilalți fuseseră față de mine indiferenți, ceea ce mi se întâmpla cu tine era și mai rău, această sforțare încordată și fără folos de dragul unei foste prietenii era mult mai dureroasă. Seara aceea a pus capăt definitiv iluziilor mele, mi-a arătat necruțător de clar că nu mai sunt un camarad, un tovarăș de idei, un castalian, un om de rang, ci un nătâng inoportun, gata să se bată pe burtă cu alții, un străin necioplit; iar faptul că toate acestea s-au petrecut într-o formă atât de corectă și frumoasă, că dezamăgirea și nerăbdarea au rămas atât de ireproșabil mascate mi s-a părut a fi lucrul cel mai rău. Dacă m-ai fi ocărit, mi-ai fi făcut reproșuri, dacă m-ai fi acuzat: „Ce-ai făcut din tine, prietene, cum ai putut să decazi în halul ăsta?", aș fi fost fericit și gheața s-ar fi spart. Dar nimic din toate acestea. Mi-am dat seama că se terminase cu apartenența mea la Castalia, cu dragostea mea față de voi și studiile mele în arta jocului cu mărgele de sticlă, că s-a terminat cu camaraderia noastră. Repetitorul Knecht acceptase vizita mea inoportună la Waldzell, se chinuise și se plictisise o seară împreună cu mine, iar acum îmi dădea din nou răvaș de drum, în forma cea mai ireproșabilă.
Luptând cu emoția, Designori se întrerupse și privi cu fața crispată de chin spre magistru. Acesta stătea înaintea lui, un ascultător foarte atent, dar nu mai puțin emoționat, și se uita la prietenul său cu un surâs de totală participare cordială, întrucât celălalt continua să tacă, Knecht își lăsă privirea să se odihnească asupra lui, o privire plină de bunăvoință și cu o expresie de mulțumire, chiar de plăcere, pe care prietenul o suportă cu un aer întunecat un minut sau mai mult.
― Râzi? strigă Plinio cu putere, însă nu supărat. Râzi? Găsești că totul e în ordine?
― Trebuie să convin, zâmbi Knecht, că ai înfățișat excelent împrejurarea, excelent, a fost întocmai cum ai descris-o, și probabil că restul de jignire și tonul acuzator din vocea ta au fost necesare ca să obții acest rezultat și să-mi reactualizezi atât de desăvârșit scena. Deși, din păcate, privești lucrurile încă vădit cam cu ochii de-atunci și m-ai jignit puțin, totuși ți-ai narat destul de obiectiv povestirea despre doi tineri aflați într-o situație cam penibilă, care au trebuit, amândoi, să fie cam prefăcuți și dintre care unul, anume tu, a făcut greșeala să-și tăinuiască suferința reală și serioasă sub impasul situației, ca și sub apariția lui cilibie, în loc să pună capăt jocului cu măști. S-ar părea oarecum că și astăzi încă pui eșecul acelei întâlniri mai mult pe socoteala mea decât pe a ta, deși tu ai avut în primul rând rolul de a schimba situația. Cu adevărat nu ți-ai dat seama de asta? Dar descrierea a fost foarte bună, asta trebuie s-o spun. Am simțit într-adevăr din nou toată apăsarea și jena din acel ciudat ceas de seară, am avut din nou pentru câteva clipe impresia că trebuie să lupt ca să-mi impun o anumită atitudine și că mă rușinez puțin pentru amândoi. Da, povestirea ta este exactă. E o plăcere să auzi pe cineva povestind astfel.
― Ei, începu Plinio, nițel cam mirat, iar în vocea lui încă mai răsuna un rest de jignire și de neîncredere, e îmbucurător că măcar unul dintre noi a fost amuzat de povestirea mea. Pentru mine, trebuie să știi, n-a fost nici un fel de amuzament.
― Dar acum vezi, zise Knecht, acum vezi totuși cu câtă seninătate putem privi această poveste care n-a fost chiar faimoasă pentru nici unul dintre noi doi? Putem să facem haz de ea.
― Să facem haz? De ce?
― Deoarece povestea asta despre excastalianul Plinio, care-și dă osteneala cu jocul cu mărgele de sticlă și se luptă să fie recunoscut de camarazii de odinioară, a trecut și s-a terminat definitiv, ca și aceea despre politicosul repetitor Knecht care, în ciuda tuturor formelor castaliene în care și-a învelit strâmtorarea, a reușit atât de puțin să se ascundă în fața acestui Plinio picat din nori, încât și azi după așa de mulți ani se poate revedea reflectat ca într-o oglindă.
Încă o dată, Plinio, ai o memorie bună, ai povestit bine, eu n-aș fi putut s-o fac așa. E o fericire pentru noi că această poveste s-a terminat cu totul și putem face haz de ea.
Designori era încurcat. Firește, resimțea buna dispoziție a magistrului ca ceva agreabil și cordial, departe de orice gând batjocoritor, și mai simțea că dincolo de această voioșie se află o mare seriozitate; totuși în timpul povestirii retrăi se prea dureros amărăciunea acelei împrejurări, iar povestirea lui avusese prea mult caracterul unei spovedanii, pentru ca să poată schimba cu una cu două tonul.
― Poate că tu uiți, zise el șovăind, deși pe jumătate convertit la alte sentimente, că ceea ce ți-am povestit a însemnat pentru mine altceva decât pentru tine. Pentru tine a fost, cel mult, ceva plictisitor, pentru mine însă o înfrângere și o prăbușire, ca și, de altfel, începutul unor mari schimbări în viața mea. Când, îndată după terminarea cursului, am părăsit atunci Waldzellul, m-am hotărât să nu mă mai întorc aici niciodată și eram aproape gata să urăsc Castalia și să vă urăsc pe voi toți. îmi pierdusem iluziile și înțelesesem că nu mai fac parte dintre voi, că poate nici înainte nu vă aparținusem cu totul, așa cum îmi închipuisem, și n-a lipsit mult să devin un renegat și un dușman declarat al vostru.
Prietenul îl privea cu seninătate și în același timp scrutător.
― Desigur, spuse el, toate astea, nădăjduiesc, ai să mi le povestești de asemenea în curând. Dar astăzi situația noastră, mi se pare, e totuși aceasta: prieteni în prima tinerețe, ne-am despărțit și am mers pe căi foarte diferite; apoi ne-am întâlnit din nou; asta a fost atunci, la acel nefericit curs de vacanță; tu deveniseși pe jumătate sau pe de-a-ntregul un om de lume, eu un waldzellian cam înfumurat și împlătoșat în formele castaliene, iar această revedere dezamăgitoare și jenantă ne-am amintit-o astăzi. Ne-am revăzut pe noi înșine și perplexitatea noastră de-atunci, și am putut suporta imaginea și putem face haz de ea, deoarece lucrurile stau azi cu totul altfel. Nu vreau să ascund că impresia pe care mi-al făcut-o atunci m-a pus realmente în mare încurcătură, a fost o impresie extrem de neplăcută, negativă, nu știam cum s mă port cu tine, îmi apăreai ca un om neîndemânatic, necioplit, frivol, și asta într-un mod neașteptat, consternant și iritant.
Eu eram un tânăr castalian care nu cunoștea lumea și la drept vorbind nici nu voia s-o cunoască, iar tu erai un tânăr străin, despre care nu înțelegeam prea bine de ce ne caută și de ce urmează un curs de joc, deoarece păreai a nu mai avea aproape nimic din însușirile unui elev de elită. M-ai călcat pe nervi, cum te-am călcat și eu. în ochii tăi, firește, trebuia să apar ca un waldzellian fudul și fără nici un merit, care căuta să păstreze cu grijă distanța între el și un necastalian, diletant în ale jocului. Iar tu erai pentru mine un soi de barbar sau de semidoct, care părea să-mi solicite interesul și prietenia cu pretenții inoportune, nefondate și sentimentale. Ne-am pus în gardă unul față de celălalt, am fost aproape să ne urâm unul pe altul. Nu puteam face altceva decât să ne despărțim, deoarece nici unul nu avea nimic de dat celuilalt și nici unul nu era în stare să fie echitabil cu celălalt.
Azi însă, Plinio, am putut reactualiza amintirea îngropată cu jenă și putem face haz de acea scenă, deoarece astăzi am venit unul în întâmpinarea celuilalt ca niște oameni schimbați, având cu totul alte intenții și posibilități, fără sentimentalisme, fără simțăminte tăinuite de gelozie și ură, fără înfumurare, da, amândoi am devenit de mult alți oameni.
Designori zâmbi eliberat. Totuși, mai întrebă:
― Putem fi oare siguri de asta? în definitiv, bunăvoință am avut și atunci.
― Asta așa e, râse Knecht. Dar cu această bunăvoință ne-am chinuit și ne-am străduit până la un grad insuportabil. Nu ne-am putut suferi, atunci, instinctiv, fiecare dintre noi îi apărea celuilalt nevrednic de încredere, iritant, străin, respingător, și numai prejudecata unei obligații, a unei legături ne-a constrâns să jucăm o seară întreagă comedia aceea istovitoare. Lucrul acesta a devenit pentru mine limpede îndată după vizita ta. Fosta noastră prietenie, ca și fosta noastră adversitate mai dăinuiau totuși pentru amândoi. în loc de a te lăsa să moară, am crezut că trebuie să le deshumăm și să le continuăm într-un fel oarecare. Ne simțeam culpabili față de ele și nu știam cu ce poate fi plătită vina. Nu-i așa?
― Cred, zise Plinio gânditor, că tu ești și astăzi încă nițel prea politicos. Zici „noi doi", dar nu amândoi ne-am căutat unul pe altul fără să ne putem găsi.
Căutarea, dragostea se aflau cu totul de partea mea, la fel și dezamăgirea și suferința. Ce s-a schimbat, te întreb, în viața ta după întâlnirea noastră? Nimic! Pentru mine, dimpotrivă, întâlnirea aceasta a însemnat o cotitură profundă și dureroasă, și din pricina aceasta nu pot împărtăși hazul cu care tu te lepezi de ea.
― Iartă-mă, îl îmbuna Knecht prietenește, am fost prea pripit. Nădăjduiesc însă că te voi determina cu timpul să râzi împreună cu mine. Ai dreptate, ai fost rănit atunci, e adevărat nu de mine, cum ai crezut și cum s-ar părea că persiști să crezi, ci de prăpastia și înstrăinarea dintre voi și Castalia, pe care s-ar fi părut că noi doi reușisem să le înfrângem în timpul prieteniei noastre din scoală și care acum se căsca deodată în fața noastră atât de îngrozitor de adâncă și largă, în măsura în care mă faci vinovat personal de asta, te rog să-ți rostești fără reținere acuzația.
― Ah, despre o acuzația n-a fost vorba niciodată. Dar despre o tânguire, da. N-ai auzit-o atunci și, cum se pare, nu vrei s-o auzi nici azi. Ai răspuns atunci la ea cu zâmbete și cu o ținută corectă, astăzi faci același lucru.
Nu putea să înceteze a accentua asta, deși citea în privirea maestrului prietenie și o profundă bunăvoință; trebuia să se elibereze odată de povara aceasta dureroasă purtată atâta vreme.
Knecht nu-și schimbă expresia feței. Reflectă puțin, apoi în cele din urmă zise cu băgare de seamă:
― Abia acum încep să te înțeleg, amice. Poate că ai dreptate, și va trebui să vorbim și despre asta. Dar mai înainte aș vrea să-ți reamintesc doar că ai fi avut totuși dreptul să te aștepți la o înțelegere din partea mea față de ceea ce tu numești tânguire, numai dacă ai fi rostit într-adevăr această tânguire. S-a întâmplat însă că în timpul convorbirii din acea seară petrecută în casa de oaspeți n-ai formulat nici o tânguire, ci te-ai arătat, întocmai ca și mine, cât se poate de solid înfipt pe picioare și viteaz, ai jucat față de mine rolul celui ce n-are nimic reproșabil și nici n-are despre ce se tângui. în sufletul tău însă, cum aflu azi, te așteptai totuși să iau act de tânguirea ta nerostită și să-ți descopăr, dincolo de mască, chipul adevărat. Ei, din asta am putut observa eu și atunci câte ceva, chiar dacă nici pe departe totul. Dar cum aș fi putut, fără să-ți rănesc mândria, să-ți dau a înțelege că-mi fac griji în privința ta, că te compătimesc?
Și cu ce folos, ți-aș fi întins mâna, când mâna mea era goală și nu aveam să-ți dea nimic, nici un sfat, nici o mângâiere, nici o prietenie, când drumurile noastre erau total despărțite? Da, tăinuita stare de nemulțumire și de nefericire, pe care o ascundeai înapoia înfățișării tale elegante și voioase, mă importuna și mă deranja atunci, mi se părea, vorbind deschis, respingătoare, ea implica solicitarea unei participări și compătimiri, cu care înfățișarea ta nu se potrivea, avea ceva copilăros și de stăruință indiscretă, așa mi se părea mie, și n-a avut altă urmare decât să-mi înghețe simțirea. Ridicai pretenții la camaraderia mea, voiai să fii un castalian, un jucător cu mărgele de sticlă, și păreai totodată atât de nestăpânit, atât de bizar, atât de căzut pradă unor sentimente egoiste! Cam asta a fost sentința mea de atunci; căci eu vedeam bine că nu mai păstrai aproape nimic din însușirile unui castalian, uitaseși evident chiar și regulile de bază. Bine, asta nu era treaba mea. Dar de ce veniseși atunci la Waldzell și de ce voiai să ne întâmpini ca pe niște camarazi? Cum ți-am spus-o, lucrul acesta era pentru mine supărător și respingător, iar tu ai avut perfectă dreptate, interpretând politețea mea zeloasă drept o respingere. Da, instinctiv, te-am respins, și nu pentru că erai un fiu al lumii, ci fiindcă aveai pretenția să treci drept castalian. Când ai reapărut apoi după atât de mulți ani, nu se mai simțea la tine nimic din toate acestea, arăta i ca un om din lumea profană și vorbeai ca unul din afară, iar expresia de tristețe, durere sau nefericire de pe chipul tău m-a mișcat într-un mod neobișnuit; însă totul, ținuta, cuvintele tale, chiar și tristețea ta mi-au plăcut, erau frumoase, ți se potriveau, erau demne de tine, nu mă stingherea nimic la ele, puteam. să te accept și să te confirm, fără rezistența interioară de altădată, acum nu mai era nevoie de vreun exces de politețe Și ținută, și astfel te-am întâmpinat numaidecât ca un prieten și m-am străduit să-ți arăt dragostea și compasiunea mea. De astă dată s-a întâmplat mai curând invers decât odinioară, de astă dată mai curând eu am fost acela care am făcut eforturi Și m-am luptat ca să te câștig, în vreme ce tu te mențineai foarte rezervat; acum, firește, păstrând tăcerea, am considerat apariția ta în Provincie și interesul tău pentru destinul ei ca Pe un fel de mărturisire a dependenței și a devotamentului tău față de ea. Și uite, în cele din urmă ai răspuns strădaniilor mele, iar acum am ajuns atât de departe, încât să ne deschidem unul altuia sufletul și, sper, putem să ne reînnoim vechea prietenie.
Spuneai adineauri că întâlnirea noastră din tinerețe a fost pentru tine ceva dureros, în timp ce pentru mine n-a avut nici o însemnătate. N-o să ne ciondănim din cauza asta, fie cum zici tu. Dar întâlnirea noastră de astăzi, amice, nu e deloc lipsită de importanță, pentru mine însemnează mult mai mult decât îți pot spune acum și decât ai putea presupune. Ca să mă exprim pe scurt, ea însemnează pentru mine nu numai reîntoarcerea unui prieten pierdut multă vreme și, prin aceasta, reînvierea unei perioade din trecut, învestită cu puteri și sensuri noi. înainte de toate, ea reprezintă pentru mine un apel, o ieșire în întimpinare, îmi deschide o cale spre lumea voastră, îmi pune din nou în față vechea problemă a unei sinteze dintre voi și noi, iar asta se întâmplă, ți-o spun, în momentul cel mai potrivit. Chemarea nu mă găsește de astă dată surd, mă aflu mai treaz decât niciodată, nu mă surprinde, îmi apare nu ca ceva străin și venit din afară, în fața căruia te poți deschide sau și închide, ci vine ca din mine însumi, este un răspuns la o cerință care a devenit foarte puternică și presantă, la o nevoie și la o nostalgie născute în mine însumi. Dar despre asta, altă dată, e târziu, ne trebuie odihnă amândurora.
Vorbeai mai înainte de voioșia mea și de tristețea ta și erai de părere, mi se pare, că nici astăzi n-as fi gata să-ți înțeleg „tânguirea", fiindcă răspund la această tânguire cu un surâs. Aici e ceva ce nu pot înțelege bine. De ce nu poate fi ascultata cu voioșie o tânguire, de ce trebuie să i se răspundă, nu cu un zâmbet/ci tot cu tristețe? Din faptul că ai venit din nou în Castalia și la mine, cu necazul tău și cu povara ta sufletească, mi se pare că pot trage concluzia că probabil te bizui întrucâtva pe seninătatea noastră. Că nu mă alătur te tristețea și apăsarea ta sufletească și nu mă las copleșit de ele, asta nu însemnează că nu pun preț pe ele și că nu le ia în serios. Expresia feței tale, pe care viața și soarta ta în lume și-a pus pecetea, e pentru mine deplin grăitoare, ți se potrivește și-ți aparține, mi-e dragă și mi se pare vrednică de respect, deși sper încă s-o mai văd schimbându-se. De unde provine, pot numai bănui, mai târziu îmi vei spune atât, și îmi vei tăinui, cât ți se va părea ție just. Pot vedea doar pari a fi dus o viață grea. De ce crezi însă că nu vreau sau nu pot aprecia cum se cuvine greutatea ce te apasă?
Chipul lui Designori redevenise mohorât.
― Uneori, spuse el resemnat, am impresia nu numai că utilizăm două moduri de exprimare și limbi diferite, din care flecare poate tălmăci în cealaltă numai cu aproximație, nu, ci că suntem două ființe în genere fundamental diferite, care nu Se vor putea înțelege niciodată. Și iarăși am îndoieli care dintre noi e omul adevărat și pe deplin valabil, mă întreb dacă se găsește printre voi sau printre noi, dacă în genere se află în rândurile noastre. Au fost perioade când mă uitam la membrii Ordinului vostru și la jucătorii cu mărgele de sticlă cu venerație, cu un simțământ de micime și cu gelozie, ca la niște zei sau supraoameni veșnic senini, ducându-și viața ca într-o eternă joacă, savurându-și propria existență, la adăpost de orice suferință, în alte perioade, mi-ați apărut când demni de invidie, când vrednici de compătimire, când de dispreț, niște castrați menținuți artificial în eterna voastră copilărie, puerili și naivi în lumea voastră de jocuri, în grădinița voastră de copii lipsită de pasiuni, îngrădită frumușel, bine dereticată, unde fiecare năsuc e bine curățat și fiecare impuls al simțirii și al gândirii e redus la tăcere și sugrumat, unde se joacă o viață întreagă jocuri cuminți, nepericuloase și nesângeroase și fiecare pornire de viață ce-ar putea produce tulburare, fiecare sentiment mare, fiecare pasiune autentică, fiecare clocot al inimii e numaidecât controlat, modificat, neutralizat cu ajutorul terapiei meditative. Lumea în care vegetați ca niște lași nu e oare o lume artificială, sterilizată, croită didactic, doar o jumătate de lume, o lume fantomatică, o lume fără vicii, fără pasiuni, fără forme, fără sare și piper, o lume fără familie, fără mame, fără copii, aproape fără femei! Viața instinctuală e încătușată prin meditații, treburile periculoase, temerare și de mare răspundere, ca economia, justiția, politica, au fost de mai multe generații lăsate pe seama altora, castalienii își duc viața ca niște poltroni puși la adăpost, fără grija hranei și fără multe obligații împovărătoare, o viață de trântori și, ca să nu se plictisească, Se ocupă sârguincios cu toate aceste specialități savante, numără silabe și litere, fac muzică și practică jocul cu mărgele de sticlă, în vreme ce afară, în murdăria lumii, bieții oameni hăituiți trăiesc viața adevărată și îndeplinesc munca adevărată.
Knecht îl ascultă cu o atenție neobosită, prietenoasă.
― Dragă prietene, spuse el încet, cât de mult mi-au amintit vorbele tale de vremea școlarității noastre, de critica și combativitatea ta de atunci! Numai că eu nu mai am ace. lași rol ca pe vremea aceea; sarcina mea nu mai e acum apărarea Ordinului și a Provinciei împotriva atacurilor tale, și îmi pare foarte b ine că astăzi nu-mi mai revine aceasta grea sarcină, a cărei îndeplinire m-a stors de puteri chiar și atunci. Tocmai la asemenea atacuri splendide, ca acela pe care l-ai rostit adineauri, este ceva mai greu de răspuns. Ai vorbit, de pildă, despre oamenii care acolo, afară, „trăiesc viața adevărată și îndeplinesc munca adevărată". Asta sună atât de categoric, și frumos, și sincer, aproape ca o axiomă, iar dacă cineva ar voi să combată această spusă, ar trebui să devină de-a dreptul necuviincios și să-i reamintească vorbitorului că totuși „munca adevărată" prestată de el însuși constă în parte în aceea de a conlucra într-o comisie ce are drept scop bunăstarea și dăinuirea Castaliei. Dar să lăsăm pentru o clipă gluma! Din vorbele tale văd și din tonul tău aud că inima ți-e plină încă de ură împotriva noastră, dar îi același timp plină de o deznădăjduită dragoste pentru noi, plină de invidie sau nostalgie. Pentru tine, noi suntem lași niște trântori, sau niște prunci ce se joacă într-o grădiniță de copii, uneori însă și niște idoli veșnic senini. Ceva cred totuși că pot deduce din cuvintele tale: de tristețea ta, de nefericirea ta, sau cum am mai numi-o, nu e vinovată Castalia; sorgintea trebuie căutată altundeva. Dacă am fi vinovați noi, castalienii, atunci cu siguranță că reproșurile și obiecții tale la adresa noastră n-ar mai fi și astăzi aceleași ca în discuțiile de pe vremea când eram elevi. Când vom mai sta vorbă noi doi, îmi vei povesti mai multe, și nu mă îndoiesc d vom găsi o cale care să te facă mai fericit și mai senin sau cu puțin să facă raporturile tale cu Castalia mai puțin crispa și mai plăcute. Atât cât se poate vedea până acum, te afli de noi și Castalia, și cu asta față de propria ta tinerețe și școlaritate , în raporturi false, reținute, sentimentale, ți-ai cat propriul suflet în unul castalian și unul lumesc ș! văicărești de lucruri de care nu ești răspunzător. Probabil însă că alte lucruri, de care ești responsabil tu însuți, le iei prea ușor.
Presupun că n-ai mai practicat multă vreme exercițiile de meditație. Nu e așa? Designori izbucni într-un râs forțat.
― Ce perspicace ești tu, domine! De mai mult timp, zici? Sunt mulți, mulți ani de când am renunțat la vraja meditației. Ce grijuliu te arăți deodată față de mine! Odinioară, când cu prilejul acelui curs de vacanță de aici din Waldzell mi-ați arătat atâta politețe și dispreț și mi-ați respins cu atâta distincție încercarea de a vă recâștiga camaraderia, am plecat cu hotărârea de a pune capăt pentru totdeauna pornirilor mele castaliene. De atunci am renunțat și la jocul cu mărgele de sticlă, n-am mai practicat meditația, m-am lepădat pentru mai multă vreme chiar și de muzică, în locul acestora am găsit camarazi noi, care mi-au dat lecții în știința plăcerilor lumești. Am chefuit împreună și am petrecut cu femei de stradă, am încercat toate narcoticele ce ne-au stat la îndemână, am scuipat și am batjocorit tot ceea ce-nseamnă decență, lucru venerabil, ideal. Destrăbălarea asta crasă nu putea firește să dureze prea mult, dar destul de mult ca să râcâie de pe mine ultima poleială castaliană. Când apoi, după câțiva ani, mi-am dat seama întâmplător că m-am așternut prea vârtos la treabă și aș avea mare nevoie de oarecare tehnică a meditației, devenisem prea mândru ca să mai încep din nou ceva.
― Prea mândru? întrebă Knecht încet.
― Da, prea mândru. între timp, mă scufundasem în lume și devenisem un om de lume. Nu voiam să fiu altceva decât unul dintre aceștia, nu voiam să am altă viață decât aceea dusă de ei, viața lor dominată de patimi, puerilă, îngrozitoare, nestăpânit ă și care pâlpâie între fericire și frică; am respins cu dispreț gândul de a obține o oarecare ușurare Și o poziție privilegiată cu ajutorul mijloacelor voastre.
Magistrul îl privi cu pătrundere.
― Și ai suportat asta mulți ani? N-ai recurs la alte mijloace, ca să pui capăt acestei situații?
― O, ba da, admise Plinio, am făcut-o și o mai fac și azi. Există perioade când beau din nou, iar de cele mai multe ori, ca să pot dormi, am nevoie de somnifere. Închise pentru o secundă ochii, ca obosit deodata, apoi îl fixă din nou cu privirea pe prieten, îl privi, în față, mai întâi cercetător și cu seriozitate, apoi mereu mai blând, mai prietenos și mai senin.
Designori avea să noteze în însemnările lui că nu mai întâlnise niciodată până atunci o asemenea privire a unor ochi omenești, care și fie în același timp atât de pătrunzătoare și plină de dragoste atât de ingenuă și atât de severă, atât de luminată de strălucire! prieteniei și atât de auto-știutoare. El va recunoaște că această privire l-a derutat și l-a iritat mai întâi, apoi l-a liniștii treptat, treptat și l-a supus cu o blândă forță. A încercat totuși să se apere.
― Spuneai, rosti el, că știi mijloace prin care să mă faci mai fericit și mai voios. Dar nu mă întrebi deloc dacă eu doresc așa ceva.
― Ei, râse Josef Knecht, dacă putem face un om mai fericit și mai voios, avem datoria să-l facem, fie că el ne roagă sau nu. Și cum oare ai putea să nu cauți și să ni râvnești așa ceva? Doar de asta ești aici, de asta stăm mai față în față, de asta te-ai reîntors la noi. Urăști Castalia, o disprețuiești, ești mult prea mândru de calitatea ta de om d« lume și de tristețea ta ca să o poți ușura prin puțină rațiuni și meditație ― și totuși, o nostalgie tainică și de neînfrânt te-a condus în toți acești ani și te-a atras spre noi și spre seninătatea noastră, până când a trebuit să revii și să mai fac o încercare cu noi. Și-ți spun de astă dată că ai venit li momentul potrivit, într-un moment în care și mie mi-e doi de o chemare din lumea voastră, de o poartă deschisă. Dai despre asta, data viitoare! Mi-ai făcut unele destăinuiți prietene, pentru care îți mulțumesc, și vei vedea că și eu au să-ți fac unele confesiuni. E târziu, mâine pleci la drum devreme, iar pe mine mă așteaptă o nouă zi de serviciu trebuie să ne ducem în curând la culcare. Mai dăruiește-ni doar un sfert de oră, te rog.
Se ridică, se duse la fereastră și-și îndreptă privirea spre înălțimi, unde între nori mânați de vânt se zăreau pretutindeni fâșii dintr-un cer de noapte profund și senin, plin de stele Cum nu se reîntoarse îndată, oaspetele se sculă și el de f scaun și se duse lângă dânsul la fereastră. Magistrul stă privind în sus și, răsuflând ritmic, inspira cu plăcere aerul pur și rece al nopții de toamnă. Arătă cu mâna spre cer.
― Privește, zise el, acest peisaj cu nori și fâșii de cer! La prima privire ai zice că profunzimea e acolo unde doinit, întunericul cel mai dens, dar numaidecât îți dai seama această întunecime și moliciune nu sunt altceva decât norii și universul cu adâncimea lui începe abia la marginile și în gordurile acestor munți de nori, de acolo se scufundă în înfipt, acolo se află stelele cu strălucirea lor solemnă și înfățișând pentru noi, oamenii, simbolurile supreme ale limpezimii și ordinii.
Adâncimile universului și tainele lor nu sunt acolo unde se găsesc norii și umbra lor neagră, adâncimea stă în limpezime și seninătate, îngăduie-mi să te rog: înainte de a te culca, mâi privește un răstimp în aceste golfuri și strâmtori marine cu spuza lor de stele și nu-ți alunga fulurile sau visele pe care poate ți le va trezi această priveliște.
O simțire stranie zvâcni în inima lui Plinio, nu-și dădu seama dacă e durere sau fericire. Cu vorbe asemănătoare, își aminti, fusese pregătit pentru primele lui exerciții de meditație, într-o vreme inimaginabil de îndepărtată, în frumoasa și senina dimineață a vieții lui de elev petrecute la Waldzell.
― Și mai îngăduie-mi încă un cuvânt, începu din nou cu voce înceată maestrul jocului cu mărgele de sticlă. Mi-ar face plăcere să-ți mai spun încă ceva despre seninătate, despre aceea a stelelor și despre aceea a spiritului, ca și despre seninătatea castaliană. Te stăpânește o pornire împotriva seninătății, a voioșiei, probabil pentru că a trebuit să parcurgi un drum al tristeții, iar acum orice limpezime și bună dispoziție, îndeosebi cea castaliană a noastră, ți se par ceva superficial și pueril, și las, o fugă de spaimele și abisurile realității într-o lume limpede, aflată în bună rânduială, de forme și formule pure, de abstracțiuni și rafinamente pure. Dar, dragul meu rob al tristeții, chiar dacă această fugă e reală, chiar dacă nu lipsesc castalienii lași, fricoși, care se joacă cu formule pure, chiar dacă aceștia reprezintă la noi majoritatea ― toate acestea nu știrbesc nimic din seninătatea adevărată, aceea a cerului și a spiritului, nimic din valoarea și strălucirea lor. În opoziție cu aceia dintre noi care se mulțumesc cu o nimica toată și cu o falsă seninătate, există și oameni și generații de oameni, a căror seninătate voioasă nu este o joacă și ceva superficial, ci, dimpotrivă, ceva serios și profund. Pe unul l-am cunoscut, e fostul nostru al muzicii, pe care l-ai văzut și tu când și când, odinioară, la Waldzell; în ultimii săi ani de viață, bărbatul a cunoscut în așa măsură virtutea seninătății voioase, încât aceasta iradia din persoana lui ca o lumină solară, se reflecta ca o simțire de bunăvoință, de dragoste de viață, de bună dispoziție, de încredere și speranță, în toți cei care-i întâmpinau cu seriozitate strălucirea și se lăsau învăluiți de ea.
Și eu am fost cuprins de această lumină a lui, și mie mi-a dăruit ceva din sfințenia și din strălucirea inimii lui, la fel și Ferromonte, colegul nostru, și încă alții câțiva. A atinge această voioșie senină a fost pentru mine, și pentru mulți alții împreună cu mine, țelul cel mai înalt și cel mai nobil dintre toate. O afli și la câțiva părinți din conducerea Ordinului. Această seninătate nu e nici lene, nici automulțumire, ci suprema cunoaștere și iubire, este confirmarea întregii realități, o stare de trezire la marginea adâncimilor și a genunilor, e o virtute a sfinților și a cavalerilor, nu poate fi tulburată și sporește o dată cu vârsta și cu apropierea de moarte. Este secretul frumosului și substanța propriu-zisă a oricărei arte. Poetul care slăvește aspectele mărețe și înspăimântătoare din viață în pașii de dans ai versurilor sale, muzicianul care le face să răsune ca o actualitate pură, sunt făclieri, sunt personalități care sporesc bucuria și seninătatea pe pământ, chiar și atunci când ne conduc spre ea prin lacrimi și crispări dureroase. Poate că poetul, ale cărui versuri ne farmecă, va fi fost un singuratic, iar muzicianul un visător melancolic, dar chiar și atunci opera lor e părtașă la seninătatea voioasă a zeilor și a stelelor. Ceea ce ne dăruiesc ei nu mai e întunecimea, suferința sau spaima lor, ci o picătură din lumina pură, din seninătatea eternă. Chiar dacă popoare și limbi luate în întregul lor caută să fundamenteze în mituri, cosmogonii și religii abisurile universului, ultimul și cel mai înalt lucru ce-l pot atinge rămâne această seninătate. Þi-amintești de vechii indieni? Profesorul nostru de la Waldzell ne-a povestit odată lucruri frumoase despre ei: un popor al suferinței, al pocăinței, al ascezei; dar ultimele mari descoperiri ale spiritului său au fost luminoase și senine, senin zâmbetul biruitorilor lumii și al lui Buddha, senine chipurile mitologiei lor abisale. Lumea, așa cum o reprezintă aceste mituri, începe la originea ei dumnezeiește, în fericire, strălucind, frumoasă ca primăvara, începe ca o eră de aur; după aceea se îmbolnăvește și decade din ce în ce, se sălbăticește și devine jalnică, iar la sfârșitul a patru ere de adâncă prăbuși e coaptă pentru a fi strivită și nimicită de râzătorul și dănțuitorul Siva ― dar cu asta universul nu ia sfârșit, el începe din nou cu zâmbetul visătorului Vișnu, care creează cu mâini jucăușe o lume nouă, tânără, frumoasă, strălucitoare.
Este ceva uimitor: acest popor, inteligent și capabil de suferință aproape ca nici un altul, a privit cu groază și rușine jocul oribil al istoriei universale, roata lăcomiei și î suferinței, în veșnică învârtire, a văzut și a înțeles caducitatea tuturor celor create, cupiditatea și demonismul omului, în același timp, profunda lui nostalgie după puritate și armonie și a găsit, pentru toată frumusețea și tragismul creației, aceste simboluri magnifice despre erele universului, despre prăbușirea creației, despre puternicul Siva, cel ce strivește dănțuind universul decăzut, apoi despre surâzătorul Vișnu, care zace moțăind și din vise dumnezeiești de aur făurește jucându-se o lume nouă.
În ceea ce privește propria noastră seninătate castaliană, ea poate că e doar o varietate târzie și modestă a acesteia mari, însă întru totul legitimă. Erudiția n-a fost întotdeauna și pretutindeni senină, deși ea ar fi trebuit să fie. La noi, erudiția, concepută ca un cult al adevărului, este strâns legată de cultul frumosului și, pe deasupra, de îngrijirea prin meditație a sufletului, ca atare nu-și poate pierde niciodată pe de-a-ntregul seninătatea. Jocul nostru cu mărgele de sticlă reunește însă în sine toate acele principii: știință, cinstire a frumosului și meditație, iar un adevărat jucător cu mărgele de sticlă ar trebui să fie îmbibat de seninătate ca un fruct copt de sucul dulce, ar trebui să fie plin înainte de toate de seninătatea muzicii, care nu-i nimic altceva decât eroism, un mers și un dans senin, zâmbitor, prin mijlocul spaimelor și al flăcărilor lumii, actul solemn al aducerii unei jertfe. Cu un asemenea soi de seninătate am avut eu a face pe vremea când, ca elev și student, am început s-o înțeleg intuitiv, și n-am să mai renunț la ea nici în nefericire și suferință.
Să mergem acum la culcare, mâine vei pleca devreme. Revino curând, povestește-mi mai multe despre tine, și-ți voi povesti și eu, ai să afli că și la Waldzell și în viața unui magistru există lucruri problematice, dezamăgiri, chiar deznădejdi Și demonisme. Acum însă trebuie să te dăruiești somnului cu urechea plină de muzică. Contemplarea cerului înstelat și urechea plină de muzică înainte de a te vârî în pat sunt mai bune decât toate somniferele tale.
Se așeză la pian și cântă concentrat, în surdină, o parte dintr-o sonată de Purcell, o bucată preferată a lui pater Jakobus. Sunetele cădeau în tăcere ca niște picături dintr-o lumină de aur, atât de încet, încât între ele mai putea fi auzit cântecul vechii fântâni țâșnitoare din curte. Blânde și aspre, reținute și dulci, vocile grațioasei muzici se întâlneau și se delimitau, pășeau cu îndrăzneală și voioșie în hora lor gingașă prin neantul timpului și al nestatorniciei, dădeau, pentru scurta lor durată, spațiului și ceasului de noapte dimensiuni vaste și mari cât universul, iar când Josef Knecht se despărți de oaspetele său, acesta avea un chip schimbat și iluminat și, totodată, ochii în lacrimi.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!