- Mergeați, mamaie, pe la Dervent în Săptămâna Luminată? Ploua vreodată de Izvorul Tămăduirii la Dervent, sau era mereu soare?
- Păi mergeam Săptămâna asta, vineri cum a fost ieri. În vinerea de după Paști – acum eram și căsătorită, aveam și doi copii – era cea mai mare sărbătoare, la mănăstire. Și ne duceam cu socru-miu Manole, cu soacră-mia Gherghina, cu căruța, cu copiii în căruță la mănăstirea Dervent, la slujbă. Nu ne-a prins niciodată ploaia. Era slujbă mare. Eu cu soacră-mia ne duceam la slujbă în mănăstire, iar socru-miu Manole stătea cu copiii mei Jan și Dan (Iordan) la căruță, la șosea. Pe șosea ne duceam acolo, pe șosea ne întorceam după aceea – nu treceam prin apă, ci doar prin Ostrov.
Știi, e șoseaua de la Regie, și apoi până la Constanța. De aceea nu treceam prin apă, prin ghiolul Bugeac, ci o luam peste șosea.
- Și cântau frumos călugării?
- Erau preoți mulți. Erau călugări. Preoții erau îmbrăcați frumos, cu alea lucitoare pe ei. Călugării erau îmbrăcați numai în negru – cum sunt ei îmbrăcați. Da mergeau după preoți, așa!
În spatele mănăstirii era piatra cu umeri, așa, crucea! Și a izvorât apă lângă piatra aia. Și s-a făcut cruce frumoasă. Și-acum este un izvor. De lângă ea tot izvorăște apă încontinuu. Voi poate ați văzut-o atunci, anii trecuți, dar noi nu ne-am mai dus la mănăstire de mult. Ei, tataie Nicolae și mănăstirea… Că dacă am plecat salariați, nu ne-am mai dus. Și doar treceam pe lângă ea!
- Dar nu știți cum a apărut crucea de la Dervent, sau ce se zicea despre ea?
- Nu știm cum a apărut crucea aia. Noi eram mai întâi lângă Silistra, în Bulgaria de-acum. Iar când am venit la Almalău, am văzut-o. Era deja mare când am venit noi din Almalău și am văzut-o…
- Și se vindeca lumea la cruce când venea? Se făceau bine, scăpau de boli?
- Ei, care avea mai ușoară, se făcea bine. Dar care avea mai grea…
- Știu că după război au închis mănăstirea. Au făcut-o grajd de vite.
- Când cu Ceaușescu. Dar scrii că acum iar e mănăstire. Mănăstire mare este, se duce lumea la slujbă. Cred că... mnî, ce-a fost vinerea acolo!... Că la izvorul ăla… de-aia îi zice Izvoru’ Tămăduirii! Că mai se făcea lumea bine, dacă era boală mai ușoară…
- Aduceați ulei, făină, să dați?
- N-aduceam nimic. Noi, ce duceam ouă roșii, în mănăstire acolo. Și le mâncau acolo, călugării ăia care erau.
- Nu dădeați cu apă pe voi?
- Luam și-n sticle. Moș Manole stătea cu taică-tu, care avea patru anișori, și cu unchi-tu Dan, de vreo doi, acolo. Tataie-tu Niculaie era militar când ne duceam noi la Dervent.
Ne dădeam numai așa pe față. Cum te speli tu la față, așa le dădea apă sfințită pe bot cailor, vacilor. La oi le dădea să bea din ea. Oile erau multe – la care să le dea pe bot mai întâi!
Citea acolo deasupra apei și tot timpul făcea cruce cu crucea și busuiocul care-l avea în mână. Făcea acolo, și lumea lua apă, până se termina – citea acolo! Că zice: la Bobotează nu se termină apa aia din butoi și nu pune alta? Ei, așa era și aicea, la Izvoru' Tămăduirii.
- Unde mâncați acolo?
- Ne luam mâncare de-acasă și mâncam fieștecare la căruța lui!
- Vin beați?
- Nu, nu beam vin! Ne luam apă de-acasă, în fedeleș. Ca un butoiaș, din lemn făcut! Exact ca un butoiaș, mai mic. Și avea lanț, de partea asta, pus de meșterul care-l făcea. Avea două țeve. Că din una turnam apa, de beam. Iar una, ca să răsufle, ca să poată-s'iasă apa.
- Vă mergea bine după aceea?
- Ei, mergea!, nu numai nouă, la toată lumea… Nu ne mergea rău. Ei, așa trăiești cu impresiile! Nhî, nhă.

O rudă de-a noastră, apropiată – îl chema Dumitru – s-a dus cu noră-sa la porumb. N-a vrut să se ducă la slujbă, de Izvoru' Tămăduirii. Și la doișpe, când s-a așezat la masă, a venit un nor mare, negru și cu fulger, cu trăsnet – scrie cum vrei tu! Și a trăsnit-o pe noră-sa, pe Leana.
- Și el n-a pățit nimic?
- Sfiuuuu! Așa… Dar nu l-a omorât și pe el. Pe noră-sa a omorât-o. A înnebunit. Dar și-a revenit pe urmă.
Și când se-ntorcea toată lumea, la Dumitru în curte era zarvă mare, lume, lume, lume. Haraiman mare. Și toată lumea zicea: a trăsnit-o pe Leana fiindcă a fost la sapă la porumb astăzi.

- Bine, mamaie, a fost foarte bine. Sărutmâna. Și-o urare mai trebuie, dar lăsați… Că oricum vine anual lumea la Drevent, nu?
- E atâția ani. Þi-am dat așa. Nu prostii. Nu sclifosite. Þi le-am dat exact așa cum am ținut minte. Poate dacă trăia mămica, poate că știam mai multe. Dar dacă am rămas așa de la șaișpe ani (orfană de mamă), așa de mică, și de tine mi-era frică să nu mă bată cineva!

(Bunica se retrage cam obosită către bucătărie. Ouăle roșii sunt pregătite deja pentru Paștele Blajinilor. Mai zilele trecute ne spunea de tataie. Îi spunea mai ales fiicei sale mai mari, profesoara de biologie Domnica: „Uite, stau la bucătărie și mi se face dor. Când văd locul de pe canapea, unde stătea Niculae… Și scaunul unde mânca!... Și când chema lumea la masă, ce parcă întârzia vreunul?”
Tataie Niculae destindea, într-adevăr atmosfera, mai ales după masă:
“- V-a plăcut mâncarea, soldați?
- Daaa!
- Să aducă și mâine?
- Nuuuuu!”
Dar noi, care mai voiam din ceea ce făcuse mamaia, repede replicam:
- Ba da. S-aducă, s-aducă!)