În drum spre casă, trec pe la tata. Îl găsesc la birou. Îmi spune să-l aștept, că nu mai are mult și termină lucrarea.

Merg în sala de repetiții și chinui pianul câteva minute. Nu mă ascultă degetele. Nu mă mir: nu am mai cântat de mult.

Pe drum, tata mă întreabă ce am învățat azi? Am spus că deja știm să numărăm în rusește. Privesc spre tata. Gândurile lui parcă au zburat departe.

- La ce te gândești?, îl întreb.

- La o întâmplare din vremea războiului. Eram cazat la o familie din satul în care ajunsesem. Gazda mea avea un copil de vreun an. Mă jucam cu el, în timp ce femeia pregătea ceva de mâncare. Copilul râdea și chicotea. „Жeнaтe?”, mă întreabă gazda. „Nu mă jenez”, îi răspund. Femeia începe să râdă: „Скoлькo вaм лeт?” Eu prind curaj: „Tpинaцaть один”.

- Aveai 13 ani?, întreb râzând.

- Printre hohote, femeia mă întreabă: „Și nu credeți că sunteți prea tânăr pentru un ofițer?”.

- Era de înțeles. Ai spus că ai 13 și un an. Cum să nu râdă?

- Cum trebuia să spun?

- Tридцaть один.

- Am vrut să văd dacă ai fost atentă la școală.

- Și mi-ai povestit ceva de pe front. Îmi mai povestești?

- Să mergem mai repede! Ne așteaptă mama cu masa. Îți povestesc după ce îți termini lecțiile.

Așteptam cu nerăbdare următoarea întâmplare pe care aveam să o aflu. Colegii mă invidiau pentru ceea ce știam eu despre război.