«Nu-mi pare rău că mă duc,
Da-mi pare rău după plug,
După plug și după boi,
După părinții-amândoi,
După plug, după rotile,
După dragile copile...»
(dintr-un vechi cântec de cătănie din Maramureș)

I

De sfântul Ispas, curtea lui Ion Negrea se umplu de oameni.
Sub nucul umbros, Ion improvizase din scândură de brad o masă lungă care parcă era gata-gata s-o rupă la fugă prin poarta dechisă și să-și ia lumea în cap însoțită de cele două laițe, improvizate tot din scândură de brad și așezete de-a dreapta și de-a stânga ei. Singurele lucruri ce o țintuiau locului, erau poate fețele de masă din pânză de bumbac, pe marginea cărora mâna iscusită a Irinei cususe cu mătase albastră flori de nu mă uita, sau poate sticlele de horincă de prune, tare și curată ca lacrima fecioarei neprihănite, înstruțate cu brebenoc, înșiruite pe mijlocul ei ca niște bravi oșteni înainte de bătălie însoțite pe ambele părți de păhărele, farfurii și tacâmuri. Mai era în capul mesei și o damigeană ce semăna leit cu un general burtos căruia în loc de chipiu îi înfipsese cineva un cocean de cucuruz în cap. Deși, atât generalul burtos cât și bravii oșteni făceau cu ochiul musafirilor strânși în curtea lui Ion, aceștia nu cutezau a se așeza la masă ci ședeau cuminți pe iarbă ascultând baleandrasele lui Gheorghe Pupăză care turna gogoașă după gogoașă, de fugiră găinile din curte speriate de râsetele lor.
– Io când fost-am cătană, nu erau ordine din astea cum îs azi. De iezemplu nouă nu ne
ordona căpraru: «La stânga împrejur!», ci striga la noi: «Cu fața spre-e-e cur-r-r împre-jur-r-r!» – oamenii se porniră pe râs, de mugiră și boii în grajd, dar bătrânul Pupăză nici măcar nu zâmbi, se opri pentru o clipă să se potolească râsetele și începu iar: – Nici comanda «Pe umăr arm’!» nu iezista pe atunci, ci ni se ordina: «Armărie pe osărie hup!».
Râdeau toți. Numai Ion Negrea nu avea poftă de râs. Umbla trist, cu capul descoperit ca la înmormântare, cu sticla în mână omenindu-și musafirii cu câte un păhărel de horincă. Fiecare, cînd îi venea rândul, ridica paharul, spunea «Doamne ajută!» și după ce îl dădea pe gât, îl întindea următorului care la rândul său făcea la fel, până când acesta ajungea la primul musafir omenit. Oamenii glumeau, râdeau, se veseleau... Ce le păsa lor de supărarea gospodarului... Îi invitase și ei veniseră, cum s-ar zice își făcuseră datoria și acum e rândul lui să-și facă datoria față de ei. Oamenii nu aveau de ce să fie triști.
«Că doară nu pruncu’ lor mere cătană ci a mneu, a mneu...» – gândi Ion și oftă din greu. Cum ar fi putut să râdă și să glumească la un loc cu ei, dacă mâine Ionu lui, singurul lui prunc, de care avea grijă ca de lumina ochilor pleca cătană. «Acela nu-i fecior ce nu mere cătană», se spunea în popor, dar ce-i păsa lui de ce se spunea, sau nu se spunea... Cîte nu se spun așa și apoi se fac altfel? Oamenii puteau spune orice, că nu pruncul lor mergea cătană ci al lui, al lui... Mai bine l-ar fi vorbit de rău numai să fi rămas acasă.
Una dintre femei începuse să cânte, cu voce frumoasă, cristalină:

Măgură cin’ te-o cosi,
Măgură cin’ te-o cosi?
Că eu mărg a cătăni,
Că eu mărg a cătăni.

Ceilalți i se alăturară:

Azi vară te-am cosit eu,
Azi vară te-am cosit eu.
Alături de tata mneu,
Alături de tata mneu...

«Ce le pasă lor?... Cântă... Cântă de-mi rump inima-n două, ce le pasă lor... că pruncul mneu... a mneu...» Ion Negrea cunoștea bine sufletul pruncului său, știa cât de nerăbdător e «’nalt și sănătos ca un brad, dar slab din fire ca o fată și cu sufletul pasăre liberă care va pieri îndată ce va fi închisă într-o colivie, va pieri... da va pieri... De mic cocon crescuse la munte lângă oi, n-o vrut să meargă la școală. M-am rugat de el, l-am sfădit, l-am și bătut, dar la școală tot n-a mărs, așe-i firea lui – liberă. Da când l-o tăiat cu cățătu ciobanii di Rogna, de era să mi-l prăpădească... parcă o vrut să stea la spital? O fugit, de s-o speriat doctorii, că la început nu-i dăduseră multe zile de trăit, da el peste două săptămâni fugi la oi. Vai, Ionu mneu, Ionu mneu... Cum îi răbda tu traiu de cătană... Cum îi răbda tu departe de casă, de munții tăi dragi, de șipotul izvoarelor, de foșnetul cetinii de brad... Și unde ți-o fo dat să meri, tomna-n Bărăgan, unde nici apă rece n-o să bei, nici vântul nu-ți va mângâia obrăjorii... Oh, Ionu mneu...»
Undeva spre capătul uliții se auziră vocile feciorilor care se întorceau de Peiter Baci, tâmplarul satului, aducând cufărul din scândură de stejar, cu care Ion urma să plece a doua zi în armată. În fruntea lor mergeau Găvrilă a Cucului cântând la vioară și Petrea Doboș, cel mai bun prieten al lui Ion, ducând cufărul în mână. Găvrilă, parcă plimba degeaba arcușul peste strune, căci glasurile feciorilor acopereau sunetele ceterii.

Eu mă duc, mândră-n cătane,
Tu rămâi și spală haine
Și le spală-n soponele
Și le uscă-n dor și jele.

Spală și batista me,
Care am feciorit cu ie,
Spală o și o înfășoară
Și pune-o pe policioară.

Glasurile feciorilor, parcă alungaseră gândurile negre din capul tatălui necăjit. Zâmbi trist și se amestecă printre musafirii care răspunseră la cântecul feciorilor:

Gată, mamă, cufăru
Minten zine ghezășu.
Gată, mamă, valiza,
Minten zine mașina.

Nu-ți mai usca sufletu,
Când i vede ghezășu.
Te rog mamă nu zdiera,
Când i vede mașina.

Trenule nu frișcăii
Pre de grădina mămii...

Oamenii cântau mai cu bucurie, decât cu jele, că de acum dacă s-au întors feciorii de la tâmplar, înseamnă că se puteau așeza la masă. Ion Negrea mai oftă odată din greu și începu să-i poftească la masă. Irina, ajutată de câteva vecine, puse pe masă oale mari cu ciorbă de pasăre, cu sarmale și cu guleaș din carne de berbecuț.
– Luați, luați vă rog! – îi îmbia Irina. Ea nu avea timp de stat pe gânduri, nici de lacrimi nu
avea timp, dar nu-i nimic, o să aibă timp destul de mâine încolo să verse lacrimi fierbinți după Ionu ei.

Eu mă duc, mândro, mă duc,
Eu mă duc, mândro, mă duc.
În cătane nu la plug
În cătane nu la plug.

Eu mă duc, mândră-n armată,
Eu mă duc, mândră-n armată.
Tu să stai nemăritată,
Tu să stai nemăritată.

Începuseră feciorii alt cântec, iar Ion se apropie de Anișoara lui Boică și îi șopti la ureche:
– Tu Anișoară să nu te măriți, auzitu-m-ai?
Fata plecă capul rușinoasă, clătinând în semn că a înțeles.
– Când m-oi înturna din cătane ne-om lua, bine tu Anișoară!
În același timp, la capătul grădinii lui Ion Negrea fluieră trenul, după care trecu cu mare
zgomot peste podețul de fier. A doua zi același tren, la aceeași oră, avea să-l ducă pe Ion departe de casa părintească, departe de Anișoara lui Boică, de toți cei dragi, de munții lui, de izvoarele cu apă limpede, de foșnetul cetinii de brad și o să-l ducă în Bărăgan «... unde nici apă rece n-o să bea, nici vântul n-o să-i mângâie obrajii...»