Mama avea părul negru și ochi albaștri și o piele albă. Sora ei Elfi a povestit la înmormântarea mamei, că această soră, „sester Eni”, a avut cei mai albaștri ochi și cel mai negru păr din sat.

- Da, să știți, ochii ei erau albaștrii ca marea....și la horele din sat ochii ei erau altfel decât ai noștri. Eu eram mică și mă miram......

M-am uitat la tante Elfi și la tante Frieda și la sașii care mâncau cuminți friptura în jurul mesei lungi din micul restaurant și toți aveau ochii verzi sau maro, dar nu albaștri.

Fratele ei Fredi îi avea albaștri, dar erau deja obosiți de la drumurile pe care le văzuseră.

Atunci mi-am dat seama că ochii mamei fuseseră albaștri. Eu i-am văzut gri, iar părul, fiind mereu prins în agrafe, rar, când îl pieptăna sâmbata după un spălat complicat în câteva ligheane, vedeam cât era de lung.

Mama nu și-a tuns părul din 1947 până la moarte.

- De ce nu te duci la coafor, întrebam când eram mică și îmi doream și eu ca mama să apară la școală cu acele bucle artificiale pe care le aveau femeile în jurul nostru.

Pe vremea aceea femeile elegante aveau breton sau părul prins în câteva bucle ca niște sarmale, ce păreau un fel de coroană sau un cuib mai mic sau mai mare.

- Cum să îmi tai părul, când m-am bucurat atât că mi-a mai crescut după accidentul din care am scăpat. Și o femeie fără păr lung nu este femeie.

În 1946 Ana Theiss ajunge la București cu un document special care îi permitea să treacă munții și să ajungă în capitală. O hârtie acum îngălbenită documentează că făcea parte din minoritatea săsească, dar cetățean al Republicii Populare Române. Acea foaie a fost împăturită de multe ori și păstrată cu sfințenie între coperțile Bibliei, unde am și găsit-o.

Da, așa gândeau mamele prin anii 70 ai secolului trecut. O femeie fără păr lung, fără fuste plisate și o poșetă ținută pe brațul drept nu era o femeie.

Apoi urmau pantofi decupați, baticuri și eșarfe, batiste minuscule cu dantelă în buzunar, fuste de vară cu buline, balonzaide, o umbrelă, o sacoșă din fire de plastic mereu la purtător, un batic de plastic în caz de ploaie, cipici.

În satul Marienburg după război nu cred că era bine. Mama nu povestea despre tinerețe, cum se obișnuiește azi. Când o întrebam cum era când era mică se oprea, se uita la mine și îmi spunea „vorbim când te faci mare”.

Presupun că trebuie să se fi întâmplat multe lucruri triste, pe care un copil nu le putea întelege.

- Dar ce făceai după școală, întrebam iar.
- Ah, da, într-o zi , m-am gândit că am voie și eu să mă plimb cu caleașca.
- Care caleașcă?
- Eu după clasa a doua lucram în curtea popii din sat și el duminica se ducea cu copii lui, adică colegele mele de clasă, la biserică și mie, cred că aveam vreo nouă ani, îmi spunea să mătur curtea și să curăț grajdul. Și nu am vrut, dar mi-a spus că dacă nu fac duminica ce mi-a zis, nu mă trece clasa. Și dacă tot nu mă trece clasa, nu am făcut curat în grajd și am chemat caleașca, am tuns lalele din grădină, să le vând și să îmi cumpăr și eu o dată în oraș bomboane, cum aveau ceilalți copii. Eram convinsa că mă și întorc până se termină slujba.

- Ce fel de bomboane?

- Dropsuri, toți copiii în sat mâncau dropsuri si eu nu gustasem un drops.....erau roz și lipicioase și miroseau ca trandafirii, ca dropsurile rusești acum.

- Și pentru câteva dropsuri ai fugit cu caleașca la Sighișoara cu lalele din curtea preotului?

- Da, oricum ei erau în biserică, munceam toată săptămâna în timp ce fiicele preotului nu făceau nimic și noi copiii din sat trebuia să îi servim.

- Și ai reușit?

- Da, am vândut lalele.....mi-am cumpărat dropsuri, dar mi s-a făcut rău și am vomat. Preotul când a văzut că nu mai are nici lalele nici grajdul nu e în ordine s-a plâns la mama și ea s-a rușinat mult de tot pentru mine.

Aceasta a fost povestea mamei despre dropsuri. Când le vedea, lua o bomboană, se uita, o mirosea puțin și o punea înapoi.

- Dropsurile de azi nu mai miros atât de tare a trandafir și nici nu mai sunt atât de lipicioase....spunea mama...
Și de fiecare dată când cumpăram dropsuri știam, că îmi va povesti. Azi îmi pare rău, că nu am cumpărat mai des, să aflu mai mult despre lumea dispăruta a satului sătesc în care unii copii au mâncat dropsuri în copilărie și alții nu.

Preotul s-a ținut de cuvânt. Nu a trecut-o pe mama clasa dintr-a șaptea într-a opta și mama repeta des un fel de concluzie: „preoții nu sunt Dumnezeu, sunt oameni, atât”.