agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-10-20 | [This text should be read in romana] |
Ruxi mi-a spus demult că în fiecare din noi guvernează împărăția cuvântului. Rostit. Sau scris. Unele cuvinte sunt esențe ale vieții noastre: suflet, iubire, ură, melancolie, milă. Altele ni se insinuează prin scocul gândului, ridicând pas cu pas mausoleul personalității noastre. Sunt cuvintele-bastion, cu care încercăm să răzbim prin arealul uneori paludic al frământărilor noastre cotidiene. Unele cuvinte au nevoie de un spațiu și un timp anume pentru a fi rostite. De o stare de grație a fiecăruia dintre noi. Căci nu poți spune cuiva oricând și oricum acel „te iubesc”, care te furnică până în străfundul cochiliei ascunse a glandei pineale! Mie, însă, un singur cuvânt îmi mai alimentează viața, ca o engramă fatidică. Calcografie lăsată pe cortexul văduvit de orice alte amplitudini cognitive. Împărăția cuvântului reprezintă pentru mine doar patru litere: doza. Știu că sunt litere văduvite de măduva înțelepciunii. Amare, precum floarea de omag necruțător. Purtând pe umerii lor umili picăturile extrase din sucul de afion. Clipa când pot rămâne singur cu interiorul meu și când îmi pot plăsmui universul în care nici măcar Ruxi nu mai are vreun loc. Am periat cu privirea cotoarele cu titluri frumos caligrafiate. Sigur, Martin va fi fericit să-mi cumpere operele lui Eliade. „Nuntă în cer”...”Noaptea de Sânziene”... Sau ediția asta legată cu canafasul anilor 40: „Creanga de aur” a lui Sadoveanu. Am început cu mâini tremurânde să îndes acele exemplare de genealogie ale cuvântului muiat în spirit în rucsacul cu care mergeam din când în când la sală. Acolo unde îi cunoscusem pe prietenii mei de suferință și extaz, Didi, Mirel, Pătrașcu....
Am alergat ca un nebun spre stația de autobuz. Altădată o făceam ca să nu întârzii la cursul de sculpură dorică. Acum alergam spre locul unde știam că voi primi șansa de a mai visa încă o seară. L-am zărit din autobuz pe Martin. Stătea printre cărțile lui răspândite ca niște copii orfani, abandonați de niște părinți fără scrupule acolo, pe treptele de la Istorie. Burase un pic de dimineață și acum se ridica o pastă moale de praf sub pașii trecătorilor grăbiți. Pași prinși în insectarul trotuarului. Coperțile cărților semănau cu niște frunze de tutun îngălbenite de vreme. La răstimpuri, răsfoite de vântul ușor al amiezii. M-am oprit lângă Martin. Trecuseră trei ani, de când eu și Ruxi terminasem facultatea și pașii nu ne mai purtaseră pe la așezământul lui de caritate intelectuală. De ce spun caritate? Fiindcă, din disperarea de a-și vinde marfa, lăsa mereu din preț și, uneori, cărți valoroase ajungeau să coste la fel ca un tichet de metrou. Sigur, nu aceeași durere mă apăsa când mă uitam la cărțile pe care mă pregăteam să le scot eu din rucsac. Fiindcă de ele depindea fericirea mea pe două-trei zile. Martin era un tip cu o caniție avansată. Niciodată n-am știut ce vârstă are. Părea că se află acolo, pe treptele de beton, de la începutul lumii. Cunoscut și salutat de toți. Studenți, florărese, șoferi de troleibuz. De bătrânica ce-și țesea sufletul alături de mileurile multicolore pe ghergheful unei senectuți pustiite de sărăcie. Când îți vorbea, Martin te uluia cu dantura lui eburneană. Prin perfecțiunea dinților ce confereau surâsului său, mereu stins, un aer vechi, de noblețe. Îmbrăcat într-un fulgarin gri, în care își mai încălzea mâinile, ce nu mai pridideau să mângâie obrazul fin al hârtiei, ori de câte ori voia să convingă pe cineva să cumpere ceva de la el. M-a privit pe furiș. Nu mă mai recunoștea. Cum ar fi putut s-o facă, dacă nici mama nu mai regăsea sub faldurile stinse ale chipului meu copilul docil de altădată. Martin mă peria cu irisul lui verde, ca și cum ar cântări scopul opririi mele lângă sanctuarul său literar. Pentru a discerne dacă vreau să cumpăr ceva în acea zi deloc potrivită pentru plimbare. Zi de stat în casă. Cu un ceai aburind în mână. Când a văzut că-mi dau jos rucsacul, a știut că voi fi un alt negustor cu care va trebui să se tocmească bine pentru a nu ieși în pierdere. Deodată, fața i s-a luminat - Edi... Nu mă înșel, nu? Edi...arhitectul... - Se vede că trăiești în mijlocul aglomerărilor umane și nu uiți nicicând o fizionomie... - O fizionomie care a zăbovit alături de prietena lui...stai, stai, nu-mi spune...Ruxi, nu?...printre vestigiile mele de cultură. Și niciodată nu a plecat cu mâna goală... Dar ce s-a întâmplat acum? Observ că ai ceva de oferit, dacă nu mă înșel? - Timpurile s-au schimbat, Martin. Ca și oamenii. De pildă, eu...Am nevoie urgentă de bani, mă înțelegi? Altfel nu aș face așa ceva. Sunt câteva din cărțile de suflet ale lui Ruxi dar nevoia împinge pe om la gesturi uneori capitale... - Observ că ești palid...Ești cumva bolnav? Multă lume face azi eforturi disperate să găsească subvenția salvatoare pentru o medicamentație imperios necesară...Unde a dispărut aerul de bonjurism cu care, așteptând-o pe Ruxi de la cursuri, priveai tot de aici, de pe aceste trepte, vulgul ce viermuia în susul și în josul Universității? - Unde a dispărut? Cred că în Zona Crepusculară, Martin! Acolo unde îmi place să mă retrag seară de seară în căutarea viselor... Vorbeam cu el, dar la răstimpuri simțeam cum acea stare de disconfort, cu care începeau de obicei crizele, îmi trimitea semnale dureroase. „Doamne”, am murmurat în gând, „doar nu m-o pocni criza tocmai aici! Pe altarul artei lui Martin!”. Mi-am pipăit brațul drept, disimulând cât am putut acest gest în fața lui Martin. Mâna devenise algidă. Un tremur imperceptibil al picioarelor m-a făcut să mă sprijin de peretele jilav, cu tencuiala căzută de-a lungul anilor. Am resimțit prin porii de beton străfulgerări ale unui trecut în care eram fericit și pe deplin stăpân pe reacțiile, pe conduita, pe viața mea. Doar o clipă însă, căci teama de a nu claca în fața lui Martin m-a făcut să încep să răscolesc furibund rucsacul sub imperiul temerii că, ceea ce nu trebuia să se întâmple într-un spațiu public, se va întâmpla. L-am auzit pe Martin șoptindu-mi parcă dojenitor: - Edi, ai grije...cărțile...! Cărțile nu sunt obiecte cu care să te porți ca și cum ai arunca un maieu murdar în coșul de rufe. Sau cum ai căuta într-o ladă de vechituri o pereche de teniși vechi, rupți în talpă! - Știu, Martin! Știu asta de atunci, de când obișnuiai să-i ții lui Ruxi adevărate prelegeri! Cartea...cartea este un dar sfânt, pe care trebuie să ni-l lăsăm unii altora din generație în generație...Iartă-mă, dar nu mă simt prea bine...! Îi vorbeam, dar cu privirea căutam un spațiu în care acel SOS pornit din lăuntrul ființei mele să poată primi gura de oxigen necesară. Să simtă pe braț garoul izbăvitor prin care natura cu tot ce are ea mai frumos să se insinueze latent, duios, ca o briză ce-ți răcorește trupul pe o plajă de deziluzii și spaime. - Ruxi știe... - Ce să știe, Martin? Că îi vând cărțile? - Nu, Edi...nu despre cărți este vorba aici... - Atunci despre ce? - Edi, ai în fața ta un om hârșiit de colții nemiloși ai timpului. Prin savana mea de tipărituri au trecut mulți pași. De oameni siguri pe destinul lor...care știu ce vor de la viață... - Nu te înțeleg... - Dar și oameni aflați pe puntea suspinelor, în fața unui dead-line necruțător, pe care, dacă nu-l treceau, viața lor atârna de un fir de păr... - Martin...am bâlguit eu cu o voce tremurată, ce pierduse toate octavele speranței și alesese din gama diatonică a vieții cel mai jos semiton. Vânzătorul de viață s-a apropiat de mine, m-a bătut pe umăr într-un gest superb de îmbărbătare, de care doar noi, oamenii, ne putem învrednici pe acest pământ. - Deci, pentru așa ceva aveai nevoie de bani... - De unde ți-ai dat seama... - Sunt un șarpe bătrân, târându-se până aici prin grohotișurile vieții și cunosc firea omenească poate la fel de bine ca uvrierii de metafore ce zac neînsuflețiți pe aceste trepte. Iubesc cartea, Edi. Trăiesc pentru ea. Îmi este rușine că o aștern ca pe un covor banal de vise aici, direct pe acest caldarâm. Dar altceva nici n-am făcut niciodată în viața mea. Am urmat filologia. Doar trei ani. M-am înhăitat cu mardeiașii de cartier și adio studii. Pe vremea mea nu exista iluzia asta albă. Altele erau tabieturile vremii. Mahoarca, trăscăul de doi bani, ce-ți frigea intestinele cu tăria lui îndoielnic preparată. Sau femeile ușoare ale depoului de vagoane. Am trecut din cetatea binecuvântată a cuvintelor în bordelul abject al șinelor de avarie sau macaz unde sifilisul și blenoragia erau boli cu care fiecare dintre noi, băieții de cartier, ne mândream. Ajunsesem un înger căzut dintre coloanele de lumină ale cerului în mocirla neagră, fetidă, lubrică, a depoului. Printre femeile ce poleiau cu pasul lor gangurile exalând la tot pasul mizeria umană, acoperită de sticla gofrată a promiscuității. Mi-amintesc acum de ele ca fiind „femeile-academician”, care m-au luat de mână ca să-mi arate fața de plăceri ascunse a lumii. O oarecare tanti Paula, prietenă a mamei, îmi fusese „sexi-educatoarea” primilor mei pași în lumea bărbăției. Femeile de la depou au fost profesoarele universitare ale pozițiilor de acuplare exotice. Doctorii docenți ai falusului și orgiilor bahice, masteranzi fără scrupule, cu arta lor neîntrecută în a produce plăceri nebănuite în kamasutre originale. Toate s-au disipat cu timpul. Numai patima de a citi a rămas. Care mi-a ars sufletul cu o pecete de ceară fină, pe care nimic și nimeni nu a mai putut-o dezlipi vreodată de pe retina sufletului. Așa am ajuns să vând cărți după ce mi-am limpezit cursul plin de meandre al vieții. - Martin, fiecare om are punctul lui vulnerabil. Fumătorii ar fi în stare să roadă până și filtrul, ca să simtă gustul de gudron cu care-și căptușesc sicriul plămânilor. Alcoolicul înveterat simte de la o poștă damful ispititor al șnapsului fără de care nu poate să spună vieții noapte bună. Eu...Eu am ales o altă cale...Știu, nu cea mai bună, dar fiecare din noi încercăm să găsim cea mai potrivită dezlegare la ghicitoarea vieții noastre. Îi vorbeam și starea incipientă de afazie, cu care debuta mereu criza, mă amenința din toate colțurile acelui spațiu care parcă se îngusta, amenințând să mă sufoce ca într-o celulă de neputință. - Martin, i-am șoptit cu vocea sugrumată...Martin, trebuie, trebuie să-mi iau doza... - Edi, ai înnebunit! Cum crezi că poți face așa ceva aici...în plină lume...Ce, Dumnezeu, vrei să mă tragi și pe mine după tine! - Martin, prietene, în amintirea acelor clipe frumoase...când eu și Ruxi... - Amintirile, Edi, trebuie ținute în albume de familie, în sipeturi cu scrisori, nu clamate în gura mare, pe stradă! Mai ales, amintirile frumoase, pe care nu trebuie să le umilim cu astfel de scene! - Trebuie să mă ajuți...! Uite, am aici trusa de salvare pe care o port cu mine ca pe un talisman apotropaic...Ajută-mă s-o scot, căci mâinile mi-au devenit inerte, și ironia, păpușar vestit, nu mai vrea să le tragă de sfori pentru a le da viață... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy