Tristețea unei bucurii


Căldura nefirească a ultimelor zile de toamnă, prospețimea ierbii care a invadat grădinile, parcurile, câmpurile, îmi dau fiori de primăvară. Tot aștept să aud ciripitul păsărilor în zorii zilei, chemarea mierlei în vârful unui pom, gâlgâitul guguștucilor. Nimic însă. E o liniște atotcuprinzătoare, doar razele de soare străbat blând printre puținele frunze ale unor castani bătrâni.
Pare o lume crepusculară, sunt ultimele ei pâlpâiri înaintea iernii care se apropie.
Si-atunci?
Sorb cât pot din această frumusețe și mă bucur pentru fiecare zi, oră, minut de ceea ce mi se oferă. Voi avea la ce să visez când vântul va învârteji zăpada și va șuiera printre copaci, prin hornurile caselor, prin câmpurile aparent moarte.
Seara voi asculta, poate, povestea lui Tudor Vladimirescu, a lui Avram Iancu sau a lui Nicolae Bălcescu spusă cu glas domol de huietul din sobă.....
Și când primăvara va veni cu adevărat, tăcerea se va sparge iar cântecele se vor înălța la cer, oriunde există viață.



Nicu al Popii