Cântecul târziu în noapte al celor numiți orfani, l-am auzit de câteva ori, prima dată l-am ignorat intenționat, dar cu timpul m-a atras ca acel cântec al sirenelor homerice și m-am pierdut în noaptea de iarnă canceroasă.
Era 24 din luna lui Decembrie și încercam să mă sinucid și prin toată strădania mea îi uram pe acei orfani, dar nu complet, pentru că așa am ajuns să-mi amintesc "Fetița cu chibrituri", și cum niciodată n-am trecut peste suferința ei, am ieșit afară în frig să scap de toate fantomele. N-am mers foarte mult prin noapte și am văzut-o plimbându-se de ici colo, stingheră și neajutorată.
Era exact cum trebuia : "pe frigul și pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiță cu capul și cu picioarele goale" , și cu asta știam că ăsta e alt Crăciun ruinat, ca toate celelalte de până acum. Am plecat trist și întunecat spre casă, că doar era 24.
Când am ajuns în locul numit acasă am intrat repede, am aprins luminile, am deschis o sticlă, mi-am pus jumătate de pahar și mă uitam absent pe tavan când cineva mi-a stins încet luminile, iar eu am așteptat.
Venise Crăciunul.