A scrie, meditam eu, trebuie să fie un act situat în afara voinței. Cuvîntul, asemenea adîncului curent oceanic, trebuie să iasă la suprafață prin propriul său impuls. Un copil nu simte nevoia să scrie – e inocent. Un adult scrie pentru a-și lăsa otrava pe care a acumulat-o din pricina felului său de viață fals. Încearcă să-și recupereze inocența, dar tot ce reușește să facă (scriind) este să inoculeze omenirii virusul dezamăgirii sale. Nici un om nu ar așterne nici un cuvînt pe hîrtie dacă ar avea curajul să trăiască într-adevăr lucrurile în care crede. Inspirația lui e înfrîntă din sursă. Dacă dorește să creeze o lume de adevăr, de frumos și de magie, de ce introduce milioane de cuvinte între el și realitatea acelei lumi ? De ce amînă acțiunea propriu-zisă – doar dacă, asemenea celorlalți, nu dorește într-adevăr decît puterea, faima, succesul. «Cărțile sunt acțiuni umane în moarte», a spus Balzac. Si totuși, când a înțeles adevărul, el a renunțat deliberat la înger în favoarea demonului care îl poseda.
Un scriitor face curte publicului său într-un mod la fel de abject ca un politician sau un alt cățărător; îi place să simtă sub degete marele puls, să prescrie rețete ca un medic, să-și cucerească un loc, să fie recunoscut ca o forță, să-și primească întreaga cupă a adulării, chiar dacă trebuie să o aștepte o mie de ani. Nu dorește o lume nouă, încropită la repezeală, pentru că știe că n-ar fi pe măsura lui. Dorește o imposibilă lume veche, în care el să fie neîncoronatul trăgător de sfori al marionetelor, dominat de forțe care-i scapă complet de sub control. E mulțumit să guverneze insidios – în lumea fictivă a simbolurilor – pentru că simplul gînd al contactului cu realitățile aspre și brutale îl sperie. E drept, în raport cu alți oameni, el posedă o putere de înțelegere a realității mai pregnantă, dar nu face nici un efort ca să impună lumii, prin puterea exemplului, această realitate superioară. Se mulțumește doar să propovăduiască, să tîrască lumea după el în siajul dezastrului și al catastrofei, un profet care croncănește despre moarte, întotdeauna lipsit de onoare, mereu lapidat, mereu excomunicat de cei care, oricît ar fi de nepotriviți pentru misiunea lor, sunt pregătiți și doritori să-și asume responsabilitatea pentru treburile omenirii. Adevăratul scriitor mare nu dorește să scrie; el dorește ca lumea să fie un loc în care să-și poată trăi viața imaginației. Primul cuvînt tremurător pe care-l așterne pe hîrtie este cuvîntul îngerului rănit: durerea. Procesul de a înșira cuvinte este identic cu acela de a-și administra un narcotic. Observând cum crește cartea sub mîinile lui, autorul se umflă cu iluziile grandorii. «Și eu sunt un cuceritor – poate că cel mai mare dintre toți cuceritorii! Sosește momentul meu! O să subjug lumea – prin magia cuvintelor…» Et caetera ad nauseam.