Măi-măi, o tânără fată, cu părul buclat, eu te-aș iubi, copilă, părinții nu mă lasă, că bun e vinul când mintea e odihnită și aerul e dilatat, iar trupul amorțit de întunecime, în amurgul mirosind a piper, a grăsime groasă de vier și-a pulpă de mânzat trecută prin ierburi și prafuri și gustată cât să se ducă vestea de mine, măi cârciumar, măi, că și ziua asta încărcată de viciu merge garnisită și ferchezuită cu dulci clipe de desfătare, că numai hândelul de femeie pofticioasă e mai ispititor decât încântarea gurii cu pomeni îndestulătoare și șprițuri reci precum umbra arestului.
Căci așa se petrec veșniciile la umbra codoșlâcurilor și încurcăturilor, cu vorbe piezișe și cu multă zarvă, când orice cordău mai plin de smuceală și învolburat la așternut, e prilej de nenumărate ocări, căci e de la sine înțeles că femeia care nu-i potolită cu meșteșug și cu iscusință, e ca popa fără burtă, adică n-are nici un farmec, tot acre, mofluze și pline de otravă îi sunt nopțile, vorbele și apucăturile. Au-au, s-a dus puiul de la mine, draga mea, tuturor le pare bine, că doar în moliciunea înserării ispitele încep să prindă viață și să freamăte, dar n-am avut noroc, când și clipa asta se măsoară în așteptări, draga nenii, mă simțeam prea bine, mă simțeam ferice, of, of, la nenorocire, nici că mă gândeam, căci și viața nu trebuie privită altfel decât ca o continuă desfătare de pulpe fierbinți, de sâni însiropați și plini de puf, ca piersica aguridă, când numai sărutul plescăitor și pătimaș ne umple de farmec și de savoare.
Așa era și lelița mea, dedată de timpuriu la scărpinat pufarina cu repeziciune, cu migală și cât mai multă îndemânare, că și viața trebuie petrecută în belșug și cu patimă, cu înviorare și mulțumire, cât să ne facă trecerea prin ani mai plină de intensitate și de împlinire. Că și vremurile sunt candrii, guriștii, scripcarii și mângâietorii de clape trebuie cadorisiți, cât să fie muzica mai plină de suspin și de lamentări, căci și vremea trebuie împodobită numai cu amintiri plăcute sufletului, măi, când uite-așa aș vrea să mor, cu paharul lângă mine, adu vin, adu pelin, leliță cârciumăreasă, ca să uităm de ziua aceasta care se scurge pe marginea șanțului precum cotoarbele luetice prin paturi de ginitori luați din dragoste și pe datorie.
Ce bărbățel plin de zvâc și vânjos a avut lelița mea cu ochii lungiți de desfătare ani la rând, dar asta până când, de nărav, de viciu și de chin, măcinat de suferințe nebănuite și venite pe nesimțite precum trecerea anilor și bețiile sau cumetriile, după stoarcerea strugurilor, a rămas biata matracucă să frece mosorul fărăr folos, când ăsta rămânea tot bleg, tot pleoștit și lipsit de curiozitate, că bietul om se apucase să-și facă gânduri dintre cele mai întunecate, că și nevestica lui, până atunci veselă și hărnicuță, s-a apucat să-i facă traiul plin de amăreală, de dojanăși căutându-i pricină din orice.
Ah, omule cu supărare, spune mie ce te doare, că s-au dus zilele pline de înviorare și înțelegere, au, tu n-ai nici o alinare, au-au-au, că bietul mufliu se tot stafidea la față și mai mult mirosea a scândură de cimitir și nicidecum să se mai oblojească, să se caute și să se întremeze, iar hogeacul lor devenise prilej de vorbe și de cleveteli, de vorbe și răstălmăciri, când și biata nesatisfăcută a descoperit, în sfârșit, că bărbații sunt cu mult mai numeroși decât crezuse ea și toți capabili de pofte sănătoase, câtă vreme fie omul cât de scăpătat, tot e dornic de muiere și d-ăsta găsești din belșug și berechet, cam câți păduchi pe rogojină și câte batiste asortate la-nmormântările cu șatif, fason și cu dichis.