Mirmidonii se legaseră cu brâul jurământului s-o asasineze pe Irizia și să fure Șarpele de Aramă pentru a-l aduce în Þilimuni, unde fiecare își ridica un altar pentru propria jertfă. Bolnav de aceeași crudă curiozitate, se amestecase în mulțime și se lăsa pradă imaginației fachirice care transforma, ca și în mintea altora, iarmarocul într-un târg al ciudățeniilor. Mai grav era că, așa treaz cum era -de când plecase în călătorie, nu băuse nimic și se ferea să comunice altfel decât prin semne- totul părea veridic.
Gândurile lui Amnăraș erau mai clare decât izvorul fecioarelor sălciilor, dar se simțea un umil avangardist al unei armate de ratați în care, fiecare nu făcea decât să se mire de alții. În cortul circului, împodobit cu scene din viața scamatorilor și dresorilor de animale, urmărea dansul razelor pătrunzând prin micile tăieturi ale prelatei. Ca și ceilalți, aplauda haotic fără să știe prea bine de ce. Nimeni nu era pe scenă, dar jocul luminilor pe nenumăratele cutii pictate părea regizat să dezvăluie succesiunea numerelor din programul anunțat afară, prin pâlnii uriașe, de către coloșii-arlechini.
Tăcerea din culise arăta că artiștii sunt pregătiți. Întârziau și unii dintre spectatori se întrebară dacă nu cumva singura farsă a spectacolului era lipsa artiștilor. Spectacolul începu, în sfârșit, cu mici scamatorii ale unui individ îmbrăcat într-o jumătate de frac tras peste o cămașă de zale. Numerele sale nu prezentau vreun interes pentru publicul avid de noutăți. Încerca să-i lumineze asupra modului de operare în diferitele trucuri.
În cort era prea cald. Se gândea la fântâna pescarilor, la ciuturile pline ochi cu apa care se prăpădea în iarba obraznică, crescută mândră și grasă, în ciuda uscăciunii din jur.
Doar dresoarea șerpilor îi atrase atenția.
„Strașnică femeie”, afirmau mirmidonii alcoolici. El aproba din cap în acord cu ei, tulburat de armonia în care se încadrau numeroasele defecte care o deosebeau de tot ceea ce considerase până atunci demn de admirat. Purta o bustieră din solzi mari de șarpe și o fustiță podoabă din petale de catifea suprapuse. Părea închipuită din două jumătăți de femei, iar picioarele îi erau prea lungi. Pe umerii rotunzi și goi erau tatuate soarele și luna într-o continuă urmărire. Decolteul generos lăsa vederii jumătăți din florile deschise ale sânilor. Mirosul ațâțător al trupului ei mângâia, într-o tonalitate joasă, nările fremătânde ale bărbaților până la ultimul rând, aprinzându-le dorința nebună de a o poseda. Nimic nu le părea mai firesc decât molatecul și voluptosul dans cu pitonul, mângâindu-i pielea îmbălsămată. Puținele forme rămase ascunse privirilor îi dădeau impresia de femeie inaccesibilă.
Urmă numărul de vânătoare care, pentru câteva minute, abătu atenția mulțimii de la splendoarea trupului ei. Parcă fără veste, dintr-un coș de răchită ieși lin, cercetând aerul cu limba, un șarpe veninos. Dresoarea îl prezentă doar pe numele științific cotrobăind plictisită într-o cușcă minusculă plină cu șerpi. Ridică unul și-l cercetă cu mulțumire felină declarând că nu-i găsește cusururi. Dorea, era limpede, să câștige timp până când șarpele se târî până în mijlocul estradei pentru a fi văzut de toți. Eliberarea șarpelui minuscul, însoțită de tăcere, alungă din sală câțiva spectatori care nu doreau să vadă oroarea. Dansului hipnotic al vânătorului și supunerii neputincioase a minusculei victime, dresoarea le răspundea cu un ritual al jertfei. Încordarea domnea în cort. Jocul de lumini, continuând haotic, devenea sâcâitor. Mușcătura fatală, urmată de moartea chinuitor de înceată, părea ruptă din ritualul dresoarei. Scotea mereu alte obiecte de cult pentru a-l oficia. Aplaudatul nervos al unui spectator fu înăbușit de tăcerea celorlalți. Îngurgitarea meticuloasă descumpăni și alți spectatori care părăsiră învinși circul. Spectacolul se încheiase; dresoarea o repetă de mai multe ori, dar mulțimea mai aștepta ceva.
-De aici, mergeți singuri, anunță Amnăraș cu jenă. Tot acolo vreau să ajung, dar trebuie să ne despărțim. Încerc o cale pavată de alții. Voi rătăci pe un drum mai ușor, dar mai lung decât al vostru. Poate vă gândiți că ați rămas pe poteca sacrificiului, dar, de-l veți găsi, vă va răsplăti strădania voastră. Pentru mine Irizia este femeia asta. Ea stăpânește șerpi pe care nu-i caut, dar sufletul ei, dacă este lipsit de hiclenie, mă va mântui de suferința pentru care căutam Șarpele de aramă .
În ochii celor doi distingea supărare și urme de ironie. Nu spuneau nimic. Rămâneau fideli jurământului. Se agățaseră din mers de coada căruței trase de Pintenoaga și-l priviră, zdruncinați la fiecare hop, cum sta sprijinit în
propria-i mirare. Se așteptau să se răzgândească, dar el își găsi de treabă la strânsul cortului. Ar fi vrut să fie în interior și să privească sfârșitul jocului de lumini la căderea pânzei peticite. Din acea clipă, viața lui va fi numai acolo, în interior.
Urmând drumul lui pustiu, Druțu nu văzu căruța Mutului. Nici mirmidonii nu-l recunoscură, altfel l-ar fi ajutat să urce alături. Aveau aceiași țintă.