Nu este vizită pe care s-o fac în Romania să nu iau toate librariile la rând. Sunt curios să văd ce-a mai apărut, ce se mai citește, ce s-a mai tradus, dar mai ales câți dintre cei pe care i-am cunoscut și-au mai publicat jurnalele. Îmi place să citesc despre cei care mi-au fost cândva prieteni, colegi sau amici și să văd ce părere și-au format ei despre viață, dacă se-aseamănă sau diferă de părerea pe care mi-am făcut-o eu. Căci un jurnal nu este doar o sumă de evenimente puse cap la cap, ci o construcție care te scoate din mâlul spațiului cotidian în care te-ai străduit să-ți împlinești destinul și relevă ceva profund despre tine însuți.
Pe Oana Pellea n-am avut placerea să o cunosc personal, dar privirea ei de pe coperta jurnalului mă urmărește acum prin librărie cu o insistență copleșitoare. Ochii ei au ceva magnetic. Parcă rostesc o chemare. ”Vrei să mă cunoști?” vor să spună. ”Sunt aici. Ia-mă cu tine, căci dacă ai să mă cunoști pe mine, vei cunoaște și o parte din tine pe care n-ai descoperit-o încă.”
Mă apropii de raft și iau în mână un exemplar. Îl răsfoiesc, și-așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când răsfoiesc o carte pe care mă bate gândul s-o cumpăr, citesc un paragraf de la început, un altul de pe la mijloc, privesc puțin la fotografia autorului, mă întreb pe unde-o fi acuma și ce-o face, iar daca este o celebritate, dacă o fi chiar atât de plăcut să te afli în pielea ei.
Mă hotărăsc să o iau pe Oana cu mine și să descopăr ce vrea să-mi spună. Ajung acasă, fac un duș, mă arunc în pat și deschid la prima pagină.
@Dragă cititorule,
Să mă ierți dacă, citindu-mi jurnalul, așteptai cumva răspunsuri. Nu am decât întrebări și mirări.”
Sunt confuz. Sună de parc-ar începe cu sfârșitul. Îmi arunc ochii la baza paginii unde dau cu ochii de numărul 219. Mai dau o pagină – 217. Încă una – 215. Jurnalul Oanei chiar începea cu ultima pagină și continua așa, în ordine descrescătoare, până la sfârșitul cărții. O eroare de legătorie. La tipografie s-au încurcat puțin lucrurile. Cum eu mă îndrăgostesc de o carte foarte repede atunci când o iau cu toată inima, gândul că ar fi trebuit s-o citesc de la coadă spre cap mi-a creat un puternic sentiment de frustrare. Cum de n-am fost atent când am cumpărat-o? Unde mi-a fost capul?
Mă dau jos din pat, îmi trag pantalonii pe mine, iau un tricou la întîmplare, și cu cartea-n mână fac drumul înapoi către librărie. Ajung acolo chiar înainte să închidă. Dau cu ochii de doamna care mi-a vândut-o și, punându-mi pe buze zâmbetul cu care m-am obișnuit să ies din orice situaței complicată, îi explic și îi arăt în același timp, care este sursa nemulțumirii mele.
Doamna ia cartea în mâna, o răsfoiește, se uită la coperți, după care îmi spune:
”Trebuie să vorbesc cu șeful, dar șeful tocmai a plecat. Nu puteți veni mâine?”
Doar că nu m-a lovit cu o măciucă în creștetul capului.
”Eu mă gândeam să vă las cartea și să i-o arătați dumneavoastră mâine.”
”Da, putem face și-așa.”
”Și mă mai gândeam să-mi dați una bună în locul ei.”
S-a-ncruntat ușor și a înghițit în sec. ”Și dacă mă pune s-o plătesc?”
Întrebarea mă lasă cu gura căscată. Încerc să pun lucrurile cap la cap, și simt cum mă cuprinde și pe mine un sentiment de neliniște.
”Nu înțeleg. De ce să vă pună s-o plătiți?”
”Păi m-a mai pus să plătesc una, luna trecută, că nu știu cum s-au încurcat cărțile pe-un raft și nu le-a mai dat de cap, și-atunci mi-a oprit din salariu.”
”Păi astea nu sunt încurcate, doamnă. Eu v-o dau pe-asta înapoi, iar dumneavoastră, îmi dați una la schimb. Stocul rămâne același.”
O văd cum își mai aruncă o dată ochii la cartea din mâna ei. Mâinile încep să-i tremure ușor. O deschide încă o dată la primele pagini. Se încruntă, dă din cap, îmi aruncă o privire care spune ”Iată cum mă bagi dumenata-n bucluc” după care o văd cum trage aer în piept și se-ndreaptă spre raft. Acolo mai zăbovește puțin parcă încercând să prindă curaj. Este încă nesigură de decizia pe care a luat-o. Mă apropii de ea cu pași mici, tot rugându-mă să nu i se facă rău, căci de-acum se albise la față.
Femeia mă vede cu coada ochiului și rămâne nemișcată. Parcă s-a și cocoșat puțin. Respirația îi e de-acum din ce în ce mai grea. O văd cum își scoate o batistă din buzunar să-și șteargă fruntea. Aș vrea s-o iau în brațe s-o liniștesc și să-i spun că decât să aibă probleme din cauza mea, mai bine mai plătesc o carte, nu-i nici o problemă. Mă uit după un scaun pe care aș putea să o așez în caz de nevoie. Îmi imaginez ce înseamnă să plătești 35 de lei pe o carte când ai un salariu de vânzător la librărie. Simt cum mi se înmoaie inima și sunt gata să plătesc de două ori aceeași carte doar să văd cum îi vine sângele înapoi în obraji.
”Nu vreau să vă fac vreun necaz,” îi spun.
Dă din cap, mai înghite o dată în sec și mă invită să-mi aleg o altă carte în timp ce-și mai șterge o dată fruntea cu batista.
”Nu-i nici un necaz,” îmi spune. ”Vorbesc eu mâine cu șefu, și-i explic.”
Trag o nouă carte din raft, o răsfoiesc, o miros. De data asta este impecabilă. Lucioasă, curată, cu paginile în ordine și cuvintele Oanei dansând pe coala albă. Doamna vânzătoare mă vede mulțumit și încearcă un zâmbet. Aș vrea s-o sărut pe obraz, dar chiar în momentul acela își întoarce privirea către cartea din mâna ei și cu gestul cu care ai așeza o icoană pe perete, o pune înapoi pe raft, cu fața la noi. Ramân cu gura căscată.
”Să n-o cumpere cineva din nou,” îi spun. Dar nu reacționează. Se întoarce și pleacă spre tejgheaua de la intrare fără să mai rostească nici un cuvânt.
Calc pe urmele ei, o ajung din urmă și îi mulțumesc încă o dată în timp ce ies pe ușă. Îmi evită privirea. Ce durere! Aș fi vrut să plecăm prieteni, să ne zâmbim, să ne spunem la revedere. Librăria aia chiar îmi place. Am tot trecut pe-acolo și-am să mai trec. De ce trebuie să revin cu un gust amar?
Citesc toată noaptea din jurnalul Oanei și-mi amintesc de strada Salcâmilor, căci eu și Oana am locuit la doar câteva străzi unul de celălalt, într-un centru al Bucureștiului care și-acum pare rupt dintr-o perioadă interbelică. Citesc și-mi face bine, căci Oana scrie cu suflet. Mai dau o pagină și mă-ntreb dacă n-ar fi bine ca mâine să trec din nou pe la librărie și să ascund cartea aia cu paginile în descreștere care stătea așezată acum chiar în mijlocul raftului, cu fața la public. S-o ascund undeva într-un fund de raft, sau să-i șifonez câteva pagini, ba chiar să-i rup colțul coperții și s-o pun la loc. Aș mai trece și s-o întreb pe doamna aceea dacă a avut probleme cu șeful. Mă bate chiar gândul să-i duc un buchet de flori pentru curajul ei și pentru palpitațiile pe care i le-am creat. Aș fi vrut să ne zâmbim când ne vom revedea și să ne spunem la revedere când ne vom despărți. Aș fi vrut să rămânem prieteni.

Epilog

La sfârșit de săptămâna fac cumpărături la un supermarket pe care toată lumea îl știe. Vreau să le iau alor mei un casetofon și văd unul pe raft la un preț rezonabil. Fac semn unuia dintre angajații care se află prin zonă și îi spun că-mi place aparatul acela și vreau să-l cumpăr.
”Ãla-i stricat, domnu,” îmi spune. ”Și nu mai avem nici unu-n stoc.”
Îmi vine să-l întreb de ce îl mai țin încă pe raft dacă e stricat, dar când să-mi întorc ochii spre el, o zbughise deja. Probabil că se aștepta la întrebare. Probabil că i-o puseseră și alții și-i stricaseră ziua, așa că și-a luat tălpășița înainte să pun gaz pe foc. Am rămas acolo, în fața aparatului stricat, cu ochiil la el și cu gândul la doamna vânzătoare de la librărie. Îmi amintesc momentul în care femeia își șterge transpirația de pe frunte, și cu o față albă, așează cartea cu defect înapoi pe raft. Încurcate sunt căile domnului, îmi zic, și plec mai departe. Mă reîntorc acasă unde continui să citesc din jurnalul Oanei. Ajung la un paragraf pe care îl citesc o dată, mă opresc, și-l citesc din nou. Vorbește de Caragiale.

”Doamne, ce om trist și amărui,” spune ea. ”Ca dulceața de cireșe amare. Mi-l închipui uitându-se la noi cu mare milă și cu un zâmbet trist. (...) Cred că își dorește foarte tare, de departe, din timp, să nu mai fie actual. Asta ar însemna că Romania a evoluat. Da, cred că e trist și pentru că după atâția ani, e foarte actual.”