Rămași singuri în magazin, am aflat că pe fată o chema Runi și am mai aflat că era logodită de vreun an cu băiatul gestionarei pe care îl chema Bebe. Vă dați seama ce-am simțit când mi-a ajuns asta la urechi. Eu care începusem să cred că din ziua aia n-aveam să mă mai pot gândi decât la ea, am simțit deodată cum îmi fuge pământul de sub picioare. Un val de transpirație m-a traversat din cap până-n călcâie. Apoi am simțit cum mă lasă genunchii.
Runi a făcut ochii mari. ”Ce s-a întâmplat? Ți-e rău?”
Din doi pași a trecut dincoace de tejghea, trăgând și scaunul după ea. Mi-a adus apoi un pahar cu apă după care m-a îndemnat să mănânc cu ea niște plăcintă cu mere făcută de mătușa ei.
“Și mie mi s-a făcut rău într-o dimineață,” mi-a șoptit ea. “E de la căldură. Poate că ar trebui să ieșim puțin la aer, ce zici?”
Am dat din cap și am ieșit în stradă unde m-am așezat pe bordură ronțăind la plăcinta cu mere a mătușii. Când am întors capul am văzut-o pe Runi cum a pus în geam un carton pe care era scris N-a venit pâinea, după care a întors cheia în broască.
“Doamna Margareta mi-a spus că dacă se face prea cald peste zi, pot să mai ies din când în când la aer. Acum că tot n-a venit pâinea, nu prea mai am nimic de făcut până spre seară, căci până nu trece căldura de la prânz, nu iese nimeni în stradă.”
Am coborât amândoi spre plajă, iar acum că Runi ieșise la lumină, mi se părea și mai frumoasă. Își dăduse halatul alb jos și rămăsese într-o rochie gălbuie de pânză topită prin care-i puteam vedea fiecare tresărire a sânilor. Mă întreba des dacă mă simt mai bine și dacă mi-a plăcut plăcinta mătușii. Un timp am lăsat-o să vorbească încercând să înțeleg care este rostul acelei ieșiri cu mine și de unde-atâta interes în a împărți cu mine din bunătățile de la mătușa. Dacă o vedea Bebe, ce-avea să-i spună? Cum n-am găsit nici un răspuns iar iminența întâlnirii cu Bogdan se făcea din ce în ce mai mult resimțită, m-am oprit în fața ei și i-am cerut să-mi spună dacă este ceva în viața asta ce și-ar dori cel mai mult. Am luat-o prin surprindere. S-a bâlbâit puțin, a tras aer în piept și mi-a spus într-un sfârșit că dacă ar putea, ar da timpul înapoi să nu-l fi cunoscut pe Bebe și poate că anul ăsta ar fi dat și ea la facultatea de Litere.
Am rămas cu ochii țintă la buzele ei care tremurau de-acum imperceptibil.
“La facultatea de Litere?” am spus.
“Am învățat ani de zile ca să ajung într-o zi studentă la Litere, dar l-am cunoscut pe Bebe și totul a luat-o într-o direcție greșită.”
Ne-am așezat pe-o bancă de unde puteam vedea marea și vapoarele din depărtare. Când i-am spus că eu chiar dau la Litere în câteva zile, mai că nu m-a luat în brațe. A început să-mi vorbească despre visul ei de a scrie basme, ba chiar a început să-mi depene o poveste la care a început să scrie de vreun an și pe care a modificat-o de câteva ori pînă atunci, căci i se părea că prințul nu trece prin îndeajuns de multe primejdii înainte s-o elibereze pe fata care fusese închisă în turn.
“Dacă Bebe te iubește cu adevărat, ar trebui să te lase să dai la facultate,” i-am spus.
“Bebe vrea să ne căsătorim și să fac copii. De fapt nici nu sunt prea sigură dacă el vrea asta sau mama lui. Oricum ar fi, tata e de acord cu planurile lor. O femeie trebuie să facă copii și să aibă grijă de casă. Așa mi-a spus. O femeie trebuie să crească copii nu să scrie povești. Și poate că are dreptate. Poate că asta este soarta unei femei.”
Pe aleea ce urca spre noi l-am văzut pe Bogdan cu o pungă în mână, semn că găsise pâine sau cel puțin nu se întorcea cu mâna goală. M-am ridicat cu Runi de pe bancă și i-am ieșit în cale. Ne-am reîntors la băcănie de unde am cumpărat cîteva conserve de fasole cu costiță și pește în sos tomat. La plecare i-am cerut lui Bogdan să plece înainte că vreau să mai schimb vreo două vorbe cu Runi. Când am rămas singuri am întrebat-o dacă a doua zi lucrează, căci aș mai trece pe la ea, ba chiar aș vrea s-o invit să facem plajă împreună într-una din zilele viitoare. I-am spus că dacă tot nu-l iubește pe Bebe să lase totul în urmă și să meargă la București să dea la facultate. A lăsat capul în pământ iar atunci când l-a ridicat, m-a privit în ochi și mi-a spus:
“Aș vrea tare mult să ne mai întâlnim, dar de mâine Bebe se întoarce înapoi în oraș și n-aș vrea să te pun într-o situație jenantă. Trece des să mă vadă și e foarte gelos. Din păcate nu mai sunt prea multe de făcut…”
Din ziua aia n-am mai avut liniște. Stătusem vreo jumătate de oră pe banca aia și avusesem tot timpul impresia că m-am întâlnit cu o prietenă pe care o cunoșteam de când lumea. Atunci am avut pentru prima dată senzația că pentru a te îndrăgosti de cineva la prima vedere, cealaltă jumătate trebuie să ne dea sentimentul că o cunoaștem deja de undeva, că am petrecut deja un lung timp împreună chiar dacă abia ne-am cunoscut. Simțeam că Runi trăia aceleași stări ca și mine și de-am fi fost liberi de orice constrângeri sau prejudecăți, de-a doua zi am fi fost nedespărțiți și-am fi rămas probabil nedespărțiți până la moarte. Dar în situația ei lucrurile erau foarte încurcate. Povestea era mult prea complicată.
Ziele au trecut într-o frământare continuă. Treceam zilnic de câteva ori prin fața băcăniei și deși de cele mai multe ori ușa era deschisă, n-am îndrăznit nici măcar o dată să-i trec pragul. Gândul că aș fi dat nas în nas cu acel Bebe al ei dădea naștere la tot felul de scenarii în imaginarul meu inflamat. Mă și vedeam luat de guler, ba chiar pocnit de mocofan, căci la cât de îndrăgostit eram de Runi, trebuia să fii prea idiot să nu observi, iar Bebe ăsta, din spusele lui Runi, o fi fost el mai cioban, din fire, dar prost nu era, căci cum să ajungi ditamai directorul pe la vama din Constanța, la doar treizeci și doi de ani, dacă nu prea vezi ce se-ntâmplă în jurul tău? Omul făcuse ASE-ul și ajunsese în vamă strecurat de taică-su care era director pe la Murfatlar de prin anii șaizeci și se trăgea de șireturi cu mai toți grangurii de la județ, căci vinul lui din rezervele cele mai valoroase nu lipsea de pe nici o masă de baștan de la Constanța până la Bucrești.

În scurta conversație de pe bancă Runi mi-a spus că la început l-a iubit pe Bebe, dar tatăl ei i-a interzis cu desăvârșire să facă dragoste cu el înainte să se mărite, precum la fel de ferm a fost și cu vârsta la care să-i devină mireasă. Nu mai devreme de optsprezece ani.
Runi ținea la tatăl ei mai mult ca la oricine pe lume. De când își pierduse mama în urma unei boli de inimă, pe când avea doar zece ani, cuvântul tatălui ei devenise piatră de hotar. Toate sfaturile pe care el i le-a dat, le-a urmat cu sfințenie și din toate provocările vieții de adolsecentă a ieșit cu fruntea sus. Când l-a cunoscut pe Bebe, tatăl ei nu s-a arătat prea entuziasmat. Diferența de vârstă i s-a părut prea mare. Dar când a analizat mai bine din ce familie provine și ce sfori trage băiatul prin port, când s-a întâlnit cu viitorii socri și a gustat din rezervele speciale de la Murfatlar, a ajuns la concluzia că fundația căsniciei este îndeajuns de solidă și că mariajul va avea șanse reale să reziste pe termen lung.
Erau însă și câteva lucruri care nu păreau prea încurajatoare la prima vedere. La cei treizeci și doi de ani ai săi și la poziția pe care o ocupa în vamă, Bebe era curtat de o pleiadă de fete și femei. Era un bărbat înalt cu ochii albaștri și un zîmbet fermecător. Runi nu s-a îndrăgostit de el la prima vedere, precum ar crede toți, deși inima i-ar fi zburat din piept s-o facă. Din fregedă adolsecență i-a fost teamă să-și deschidă inima către bărbați frumoși, pe care se băteau fetele. Îi admira din umbră, dar când se apropiau de ea, le întorcea spatele. Tot așa a procedat și cu Bebe, doar că Bebe a găsit reținerea ei de-a dreptul provocatoare și la doar o lună după ce a cunoscut-o, s-a dus la tatăl ei și a cerut-o de nevastă. Runi abia intrase în clasa a douăsprezecea.
Din ziua aceea, Runi s-a îndrăgostit nebunește de el. Deși nu visase la nimic altceva în toți anii de liceu decît să dea la Litere, de-acum singurul ei vis era să-și înceapă viața alături de Bebe, să iasă cu el prin centru, la braț și să vadă cum toate fetele și femeile din oraș o privesc cu invidie. Un singur lucru o menținea însă într-o stare constantă de neliniște. Îi va putea fi Bebe fidel încă un an, până la căsătorie? Aflase și ea că bărbații sunt măcinați de poftele carnale așa cum omul este chinuit de sete sau de somn și că nici asceții cei mai devotați credinței lor nu s-au putut cu toții bucura de succese majore. Promisiunea pe care i-o făcuse însă tatălui ei de a nu face dragoste cu Bebe devenise pentru ea o mare povară, dar nici o clipă nu s-a îndoit de bunele lui intenții. Auzise și ea de-acum numeroase povești în care bărbații se săturaseră de prietenele lor după ce făcuseră de câteva ori dragoste cu ele și devenise convinsă de faptul că doar cel care e în stare să facă sacrificii pentru ea merită să fie recompensat cu toată dragoste pe care ea i-o poate oferi. Bebe a asigurat-o că este pregătit să o aștepte încă un an, ba chiar și mai mult, dacă va fi nevoie. La auzul acestor cuvinte, Runi și-ar fi dat și viața pentru el, atât de mult a crezut în destinul lor. Doar că la câteva luni vorba a început să umble cum că Bebe nu prea doarme pe-acasă în fiecare noapte și, din aproape în aproape, Runi a aflat că băiatul cu ochii albaștri care îi furase inima și îi jurase fidelitate, își liniștea poftele carnale pe la mai vechi cunoștințe.
De-atunci Bebe a încetat să mai fie raza de soare care o orbise și pentru care era gata să-și schimbe viața. Omul care îi spulberase visul de a deveni studentă la Litere și care o smulsese din lumea ei de basm, nu era decît un monstru care-și dorea să pună mâna pe ea doar ca să o transforme într-un trofeu pe care să-l țină ferecat într-unul din turnurile castelului. Brusc a înțeles ce destin o așteaptă, dar din păcate lucrurile avansaseră mult prea departe. Runi se simțea deja ostatică. Nu se mai putea întoarce din drum, căci porțile palatului se înshiseseră deja în spatele ei. Tatăl ei și părinții lui Bebe planificaseră deja nunta în detaliu iar undeva pe malul mării, nu prea departe de port, fundația vilei în care aveau să-și înceapă viața fusese deja turnată. Bebe și-a cerut scuze și a rugat-o să nu le spună părinților despre aventurile lui. I-a spus că nu a încetat nici o clipă să o iubească la fel de mult ca atunci când a cerut-o în căsătorie. Cât despre celelalte femei, a jurat cu mâna pe inimă că nu au însemnat nimic pentru el.
Acolo pe bancă mi-a spus că i-ar frânge inima tatălui ei dacă i-ar spune că nu vrea să se mai căsătorească cu el, căci toată viața a visat să o mărite într-o familie bună, “de baștani”. Ai ei au fost o familie modestă, de muncitori. Tatăl ei a muncit toată viața din greu, a început de jos ca orice om venit de la țară și a trăit convins de faptul că nu școala te împlinește, ci munca. Iar dacă ești fată, doar bărbatul potrivit.
O ascultam, mă uitam la mare și mi se părea că toată apa aia care mă vrăjise cu farmecul ei, nu e decât o iluzie. Nisipul îmi dădea impresia că mă respinge. Până și strigătul pescărușilor care amestecat cu sunetul valurilor mă îndemna de obicei la visare, avea acum sonorități discordante de uși cu balamale ruginite.
M-am întors acasă în seara aia și nu știam încotro s-o apuc. Bogdan s-a întîlnit de-a doua zi cu blonda lui și de-atunci ne-am cam bifurcat drumurile. Nu-mi plăcea să fiu cu ei și să asist din umbră la o poveste de dragoste pe care visam să o trăiesc și eu la rândul meu cu Runi. Treceam în fiecare zi prin fața băcăniei, tot sperând să dau cu ochii de ea și să-i prind privirea chiar și pentru o clipă. Aș fi avut atâtea să-i spun, căci știam de-acum ce simt pentru ea și ce-aș fi putut să-i dăruiesc dacă și-ar fi ales să rămânem împreună. La un moment dat am văzut cu coada ochiului halatul ei alb apărând și dispărând în lumina palidă dinăuntru și am dat să mă opresc și să întorc capul, dar picioarele n-au vrut să mă asculte. Au pășit hotărât mai departe, de parcă o parte din mine ar fi fost gata să ia destinul în piept cu orice risc, în timp ce o altă parte stătea fermă pe poziții retrase, așa cum îi stă bine unei persoane echilibrate. Doar că într-o zi, spre finalul vacanței, am simțit că picioarele nu mi-au mai opus rezistență și cu un mic efort am putut trece pragul băcăniei. Dar Runi nu mai era acolo. Aveam să dau cu ochii de o doamnă între două vîrste care părea să fi fost la fel de frumoasă ca și Runi pe când avea vârsta ei.
N-am întrebat-o nimic de Runi căci știam deja că femeia din fața mea este doamna Margareta, mama lui Bebe, și că orice aluzie la Runi ar fi trezit suspiciuni. M-am arătat interesat de o anumită conservă de pește pe care știam că n-o voi găsi acolo, căci specia respectivă de pește nu se născuse încă. Era o creație proprie, concepută ad-hoc.
Am ieșit din băcănie mai trist ca niciodată. Întreaga vacanță fusese un eșec total. Eu și Bogdan petrecusem foarte puțin timp împreună căci mai toate zilele și nopțile și le petrecuse cu blonda lui. Dar era de înțeles, căci tot așa aș fi procedat și eu dacă aș fi avut-o pe Runi fără acel Bebe al ei. Mi-am dorit atât de mult ca aia să fie cea mai frumoasă vacanță din viața mea de puștan și iată că tot ce se alesese din ea nu era decât praf și pulbere. Mă aflam undeva între cer și pământ, așteptând să mor sau să reînvii, fără prieten, dar și fără jumătate, nici băiat, și nici bărbat, un fel de fantomă așteptând să prindă o formă concretă într-o lume ostilă.
În ultima zi de ședere am mai trecut o dată pe la băcănie, sperând într-o minune. De data asta era închis pentru inventar. Mi-am zis că așa a vrut Dumenezu. Unde aș fi mai fi putut să o caut? Nu aveam nici o adresă, nu cunoșteam pe nimeni care-ar fi putut să-mi deschidă drumul către ea. Aș fi fost pregătit chiar să dau și cu ochii de Bebe. Nu m-aș fi dat în lături să i-o smulg chiar din brațe. Nu mă mai interesa nici ce făcea prin port și nici ce vin învechea taică-su prin butoaie. Faptul că-i cunoștea pe toți șmecherii de la județ mă lăsa de-acum rece. Cred că m-aș fi luat de guler și cu tatăl ei pe care deși l-am admirat la început pentru fermitatea principiilor lui, îl vedeam acum ca pe un om fără inimă care nu se gândea decât la situații și averi și care nu dădea doi bani pe visul fetei lui de a studia Literele și a-și dedica viața scrisului. Îmi imaginam cu multă amărăciune că voi reveni la mare peste câțiva ani și o voi reîntâlni pe plajă cu un Bebe sătul de viață și înconjurată de copii care o vor fi îmbătrânit prematur și-atunci voi citi în ochii ei nostalgia vremurilor de altădată – a vremurilor care încă nu erau trecute – și-mi voi reproșa lipsa tăriei de a o întoarce cu fața către un destin pe care și l-a respins.
Am plecat spre București singur și pustiit, alegând ultimul accelerat al zilei. Drumul până la gară l-am făcut pe jos, bătând străzile aiurea și sperând în minunea de a da nas în nas cu Runi la un colț de stradă. Mi-a luat aproape jumătate de zi până am ajuns să pășesc pe peron și nici urmă de Runi. În buzunar mai aveam exact zece lei, banii de naș. M-am gândit pentru un moment la Bogdan care cu o seară în urmă și-a luat la revedere de la mine, mi-a urat succes la examen și a dispărut cu blonda lui în noapte. Își făcuseră planuri să treacă în Bulgaria cu un alt grup de aiuriți, o poveste încâlcită pe care nu m-am străduit să o deslușesc.
Majoritatea călătorilor se urcaseră de-acum în vagoane. Pe peron mai erau doar cei care-i conduseseră pe călători la tren și un grup restrîns de studenți gălăgioși care cântau la chitară și așteptau probabil o garnitură care să-i ducă în altă parte. Printre ei mai apărea câte un salariat de-al gării într-o salopetă unsuroasă sau vreun câine care se uita lung când la unii, când la alții, parcă încercând să pună cap la cap o logică greu de pătruns.
În mijlocul acelei colorate mulțimi, cei doi nași ai garniturii de București ieșeau în evidență de la distanță. Cămășile lor bleu radiau o autoritate de-acum notorie. Peste ele aveau trecută cureaua roșie a faimoasei lor genți de piele. Parcă-i și vedeam cum vor scoate din ea unealta lor cea mai de preț cu care băgaseră spaima în mai toți călătorii care nu treceau pe la casă – cleștele de perforat bilete.
La un moment dat unul dintre nași a pornit spre locomotivă și m-am apropiat încetinel de cel care probabil avea să controleze vagoanele din spate. Își trăsese gentuța în față și începuse să cotrobăie prin ea în căutarea unui obiect care părea să se fi ascuns cu încăpățînare prin burta ei. Dintr-un buzunar al genții ieșea o lanternă, dintr-altul, un steguleț galben. Chiar înainte să ajung lângă el a scos din ea o agendă mică pe care a deschis-o la repezeală și în care a început să scrie ceva cu un creion atît de scurt, de m-am mirat cum poate să-l țină între degete fără să-i scape.
“Matale controlezi vagoanele din spate?” l-am întrebat.
A dat din cap că da fără să întoarcă privirea spre mine. Își țuguiase buzele și-i dădea mai departe cu scrisul de parcă fără de ceea ce scria el acolo întregul mers al trenurilor s-ar fi dat peste cap. L-am lăsat să-și termine treaba, uitându-mă în lungul peronului spre ultimul vagon în care plănuisem să-mi petrec drumul de întoarcere. Trenul părea mult mai gol decât la venire, poate și pentru că era ultimul accelerat din ziua respectivă. Probabil că cei mai mulți plecaseră spre București înainte să cadă seara.
“Hai, urcă-n tren că tre’ să plecăm,” mi-a zis nașul într-un final. Avea niște ochi blânzi de om împăcat cu soarta.
Am scos bancnota de zece lei din buzunar și-am dat să i-o pun în palmă. S-a încruntat ușor și mi-a spus să termin cu prostiile și să mă duc să-mi iau bilet.
“N-am bani de bilet,” i-am spus. “Și dacă pierd trenul ăsta n-am unde să dorm.”
A stat puțin pe gânduri după care mi-a spus: “Dute-n ultimul vagon și să nu te miști de-acolo.”
Am dat să-i mai întind o dată banii și de data asta mi-a aruncat o privire de-a dreptul usturătoare. Am pus banii înapoi în buzunar și am urcat în tren fără să mă mai uit înapoi. În timp ce avansam pe culoar i-am auzit fluierul și am simțit cum garnitura pornește din loc, pierzîndu-mi puțin balansul. Cu rucsacul pe umăr, mi-am urmat drumul spre ultimul vagon, după instrucțiunile nașului.
Deși erau multe compartimente goale, n-am îndrăznit să intru în niciunul. După ce că rămăsesem cu banii în buzunar, ar fi fost culmea să mai am și preteții la vreun loc. M-am oprit chiar la ultima ușă și văzînd-o deschisă, am dat s-o-nchid, căci trenul începea deja să prindă viteză și mie mi se cam umflau ochii dacă stăteam în curent. Dar când am tras de ușă nici c-ar fi vrut să se miște. Am dat să pun piciorul pe treaptă să prind mai multă forță, dar imediat am auzit vocea nașului care avansa cu pași mari pe coridor.
“Măi, băiete!” a strigat. “Las-o naibii de ușă, c-o-nchid eu. Vrei să cazi din tren?”
Mă trag ușor deoparte și-l văd cum își trage geanta la spate și cum se repede cu o mână spre clanță și cum celaltă mână pe care a întins-o să se proptească în rama ușii i se prinde cumva în chinga genții și greșeșete ținta. Trenul se afla chiar în mijlocul unei curbe și îl văd pe naș cum își pierde echilibrul și cum este proiectat în afară unde avea să aterizeze într-un șanț plin de bălării. Nu cred c-am stat deloc pe gînduri. Știu doar că am pus mâna pe rucsacul pe care-l lăsasem mai devreme să-mi cadă la picioare și cu el strâns bine la piept m-am aruncat și eu cu picioarele înainte, în necunoscut.
Auzisem de undeva că dacă te arunci din tren, e bine să te arunci în fund, să nu-ți rupi vreun picior sau vreo mână, și trebuie să vă spun că cine-a zis asta a avut dreptate. Nu mi-am rupt nici un os, nu mi-am luxat nici o încheietură, nu m-am ales cu nici o entorsă. Doar că n-am mai putut să mai șed pe fund vreo săptămână întreagă. Mi-am făcut toate nevoile fără să ating colacul de la veceu.
Cum m-am ridicat din șanț, mi-am scuturat hainele și văitându-mă puțin de șale, mi-am recuperat rucsacul care zăcea încă bine legat la gură, vreo zece metri mai încolo. Am început apoi să avansez ușor în susul căii ferate să caut locul unde aterizase nașul. Trenul se se pierduse în zare și era acum o liniște înspăimântătoare. Cu fiecare pas inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Dacă nașul era mort, aveam s-o încurc rău de tot. Jumătate din trenul ăla fusese la geam când am intrat în vorbă cu el pe peron, ba chiar aveam impresia că și nașul celălalt și-a întors la un moment dat privirea către noi. Figura și constituția mea nu erau foarte greu de reținut, căci nasul meu era de două ori mai lung decât unul obișnuit iar buzele erau mult prea cărnoase pentru o față atât de subțire precum o aveam pe-atunci. Dar poate nimic nu mă făcea mai ușor de recunoscut decît labele picioarelor pe care le trăgeam după mine ca pe două bile de plumb și pe care nu le-am putut ascunde niciodată de nimeni căci adidașii mi-au fost întotdeauna pe măsură. Parcă și-acum mi-aud pașii prin șanțul ăla, călcând pe crengi uscate și bolovani, gata să cad și să mă ridic din nou, cu ochii holbați să prind cea mai mică mișcare, măturând locul cu o privire arzătoare.
Și-așa se face că la un moment dat îl văd. Stătea înfipt cu fața-n pământ și mâinile strânse cumva sub el. Nu avea totuși poziția aia îngrijorătoare pe care o mai vezi prin filme, cu picioarele răsfrânte la unghiuri imposibile și capul deșurubat din gât și mi-am zis că ăsta-i un semn bun. M-am năpustit peste el și l-am întors cu fața-n sus. Oh, Doamne, când l-am văzut că respiră am simțit așa o bucurie în suflet că primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i ridic capul și să-l sărut pe frunte. Îmi venea să-l iau în brațe și să-l strâng ca pe cel mai minunat dar pe care l-am primit până atunci de la Dumnezeu.
Acum mă gândeam să nu rămână naibii în comă. Trebuia să-l fac să deschidă ochii. I-aș fi aruncat cu niște apă pe față, dar de unde apă? Așa că m-am apucat să-i dau vreo două rânduri de palme strigând la el în continuu să deschidă ochii. Omul a tușit o dată, apoi înc-o dată, după care a încercat să spună ceva, dar înainte să scoată vreun sunet a înghițit în sec și am văzut cum pleopele i se deschid ușor.
“Am căzut…” a bânguit. “Am căzut din tren!”
“Știu nașule,” i-am șoptit. “Eram acolo când ai căzut. Dar nu-ți face griji că te duc eu la spital. Te doare ceva?”
“Șoldul… Și nu-mi mai zice nașule, că nu-mi place.”
Se trezise tocmai atunci să-mi spună ce nu-i place.
“Bine, bre. Cum zici matale. Dar cum să-ți spun?”
“Spune-mi Tuță.”
“Bine, nea Tuță. Dacă-i doar șoldul, atunci nu-i prea rău.”
L-am lăsat să-și recapete puterile și să încerce să se ridice singur. L-am ajutat să stea în fund apoi l-am întrebat dacă vrea să mă aștepte acolo până mă-ntorc eu în gară să vorbesc cu cineva de-acolo să cheme o Salvare.
M-a prins de mână și m-a tras aproape de el. “Cum te cheamă, măi, băiete?”
“Ionică.”
“Măi, Ionele, eu cred că n-am nimic. Hai să mai așteptăm puțin.”
L-am mai lăsat cîteva minute să prindă puteri după care l-am văzut cum a scrutat împrejurimile și a dat hotărât din cap.
“Uite cum facem,” a spus după ce și-a mai revenit puțin. “De-aci până unde stau eu e doar o aruncătură de băț. Mergem acasă la mine, dăm telefon la gară și le spunem ce s-a întâmplat și dacă mi-o fi așa de rău om da telefon și la salvare. Vezi blocurile alea de-acolo? Acolo stau eu. Iar tu poți să rămâi la mine peste noapte, în camera lui fi-miu care e în armată și am eu grijă să te pun mâine pe tren. Hai ridică-mă acuma ușurel, să văd dacă pot merge pe picioarele mele.”
I-am strecurat o mână pe la subraț și l-am pus pe picioare. Și-a îndreptat hainele, s-a scuturat de gunoaiele pe care le adunase pe piept și prin coate după care și-a-ncruntat ochii și a început să se uite în stânga și-n dreapta, puțin panicat. Avea capul gol și puținul păr care-i mai rămăsese înfipt în scalp îi era acum bătut ușor de briza înserării. Își pierduse cascheta. N-am zăbovit prea mult s-o căutăm căci, după spusele lui, mai avea vreo două pe-acasă.
Am traversat calea ferată și am luat-o ușor la pas spre blocurile pe care mi le arătase cu degetul. Șchiopăta săracul mai rău ca mine. Se ținea strîns de mâna mea dreaptă și dădea din cap parcă nevenindu-i să creadă prin ce-a trecut. Pe față avea vreo două zgîrieturi de-a lungul cărora se închegaseră cîteva fire de sînge.
“Să cad eu așa, ca prostu, dup-atâția ani pe vagoanele astea… Nu-mi vine să cred.”
Am zâmbit și-a zâmbit și el. De-ați fi fost și voi acolo, ați fi zâmbit și voi căci arătam ca două personaje de film. Eu înalt și slab, el scund și gras. Eu purtam 44, el probabil, un 40. Amândoi murdari, cu hainele strâmbe, și pășind aiurea prin gloduri, de n-ai fi știut de fapt cine sprijină pe cine.
“Ai terminat liceul?” m-a întrebat.
“Tocmai mi-am luat bac-ul.”
“Ești mai mic cu un an ca fi-miu. Face armata la Galați. Și-ai venit tu, așa, singur la mare? N-ai și tu o fată?”
Gândul mi-a zburat imediat la Runi. “Am venit cu un prieten. Am cunoscut și-o fată pe-aici, dar e logodită.”
“Aoleu! Ãsta nu-i semn bun. Și unde-ai cunoscut-o? Pe plajă?”
“Nu. Vindea la o băcănie. Uite că nici nu mai știu cum se numea strada aia…”
Preț de câteva minute nașul a pășit fără să mai scoată o vorbă. Se uita drept înainte și gemea ușor în ritmul pașilor care-i deveniseră parcă din ce în ce mai grei. L-am întrebat dacă nu vrea să ne odihnim puțin și doar a dat din cap că nu.
“Să nu-ți fie teamă,” i-am spus, “căci orice ți se-ntâmplă, Doamne ferește, n-am să te las. Te duc acasă, chemăm salvarea, o să te faci bine.”
Am simțit cum mâna cu care mă prinsese de cot se strânge în jurul mâinii mele și cum în colțul gurii i-a apărut pentru moment un zâmbet. Se gândea probabil la fiu-său.
“Ești un băiat foarte bun,” mi-a spus.
“De-asta-mi pare și mie rău când mă gândesc la fata asta, de care-ți spun. Se mărită cu un om pe care nu-l iubește. Un om care-a înșelat-o. Doar ca să nu-l supere pe tatăl ei.”
Un tren a fluierat în depărtare, câțiva câini lătrau într-o curte pe lângă care speram din toată inima să nu trecem iar eu nu-mi puteam lua gândul de la Runi.
“Mai e și ditamai directorul prin vamă...”
Nașul a oftat adânc și mi-a cerut să ne oprim totuși puțin, să ne tragem sufletul. Nu mai aveam mult până să ajungem la stradă. Ne-am așezat pe niște tuburi de beton unde a început să se caute prin buzunare.
“Ascultă măi, Ionele. Tu ce gânduri de viitor ai, măi băiete?”
“Eu mă-ntorc acum la București să dau la facultate. Mi-ar plăcea să ajung un om de Litere. Vreau să citesc, să scriu, să predau la școală.”
Trenul care fluierase în gară trecea acum la orizont, cu luminile aprinse. L-am urmărit puțin amândoi, în liniște.
“Dac-ar fi s-o iau de la-nceput,” a spus el, “eu m-aș face scafandru, măi Ionele. Când eram de vârsta ta, înotam în mare kilometri întregi. Am făcut și scufundări la un moment dat, dar la scurt timp m-am însurat și nu m-a mai lăsat nevastă-mea. A zis că e prea periculos. Acum când mai mă duc prin port și mai văd scafandri cu treabă pe-acolo, simt așa cum mi-am irosit viața. Simt că ar fi trebuit să fac altceva și am pierdut trenul.”
Tot scotocindu-se prin buzunare a găsit până la urmă ce căuta. Și-a scos pachetul de țigări și și-a înfipt o țigare în gură. A găsit până la urmă în geantă și o brichetă, dar cînd s-o aprindă nu mai dădea scânteie. Se pare că accidentul o scosese din uz. Nu l-am putut ajuta cu vreun foc căci nu fumam. Învins de soartă, și-a scos țigarea dintre buze și și-a pus-o înapoi în pachet, după care s-a ridicat și m-a îndemnat să mergem.
“Și zici c-a înșelat-o logodnicul pe fata asta de care ți-a plăcut?”
“Așa se pare.”
“Păi, atunci n-are nici o șansă, dobitocul. Tatăl fetei știe?”
“Nu știe că nu i-a spus de teamă să nu-l supere.”
“Atunci fii convins că nu s-ar supăra să afle că fata te place pe dumenata.”
“Nici nu știu dacă mă place cu adevărat, căci nu ne-am văzut decît o dată.”
“Măi, Ionele, băiatule. O fată nu se-apucă să povestească despre lucruri atât de intime și dureroase unui băiat pe care l-a cunoscut astăzi și de care nu-i place. Măcar atât am învățat și eu de la viață.”
Ajunsesem de-acum în stradă și nu mai aveam decât să dăm colțul și să intrăm în bloc. Nașul părea să-și fi recăpătat puterile căci mi-a dat drumul la mână și își pierduse aproape complet șchiopătatul. Pe mine mă luase amețeala de foame. Stomacul începuse să-mi ghiorțăie și deși nu era deloc frumos să mă gândesc la asta, abia așteptam să scoată nașul ceva din frigider și să pună pe masă. La urma urmei și o coajă uscată de pâine ar fi îmbânzit colții hienei care mușcau acum din pântecele meu.
Nașul locuia la etajul unu într-un bloc cu patru etaje. Când mi-a arătat balconul și am văzut lumina aprinsă la bucătărie, am avut o reținere să mai urc. Aveam oroare să-i văd fața îngrijorată a nevestei când vom fi început să repovestim întreaga întâmplare, cu lux de amănunte. O și vedeam cum se repede la telefon să sune la salvare și nu mai aveam deloc chef de complicații. Mai bine dormeam în gară.
Ne-am oprit în fața ușii unde nașul a băgat cheia în broască și a dat să descuie, dar pesemne că mai era o cheie înfiptă și pe partea cealaltă, căci străduința lui s-a dovedit zadarnică. N-a mai rămas decât să înfigă degetul în butonul soneriei și să așteptăm ca nevastă-sa să ne deschidă.
Am auzit o ușă scârțâind și apoi voci din care n-am înțeles nimic concret. Voci? Mai avea și alți musafiri? Am încercat să mai prind odată privirea nașului, dar din motive ce mi se păreau de-acum stranii, n-a vrut să și-o mai intersecteze cu mine. Vocile s-au evaporat și am auzit cheia cum s-a răsucit în broască. Ușa s-a crăpat mai întâi, apoi s-a deschis larg și-am simțit cum mă lasă genunchii. În prag a apărut Runi. Avea părul împletit în două cozi groase pe care și le purta copilărește pe piept. Când a dat cu privirea de mine, a făcut niște ochi mari de-am crezut că leșină acolo, în brațele mele. Eu nu știu ce ochi am făcut, dar știu că l-am prins pe naș de braț și i-am spus că eu pot dormi și în gară peste noapte, căci nu ar fi fost prima dată cînd aș fi făcut-o, ceea ce era o minciună grosolană, bineînțeles.
“Chiar n-aș vrea să deranjez,” am spus cu glasul stins. “Pe cuvânt.”
Dar nașul parcă nici nu m-a auzit. A făcut un pas înapoi și doar că nu mi-a făcut vânt în casă.

(sfârșitul părții a doua - va urma ultima parte)