Acum o săptamână mi-am comandat un stilou și astăzi am aflat de la postaș că pachetul mă onorează cu prezența la oficiul poștal. După un duș lung și o masă scurtă m-am îndreptat spre oficiul poștal. Nu-mi păsa că afară era ușor frig căci urma să intru în posesia unei arme deosebite, arma creatoare de lumi și chiar civilizații. Ajuns la poștă mă pun cuminte la coada de așteptare, cine știe ce alte arme se asteaptă a fi ridicate de acești războinici dinaintea mea. Uitându-mă la plictiseala femeilor de la ghișeu imi imaginam cum în cateva ore se vor crea zeci de lumi paralele, unele chiar intersectându-se, daca stau să mă gandesc mai bine este chiar înspaimântător. Într-un final ajung la carlinga comenzilor, predau avizul și primesc pachetul...mă uit lung la el și nu-mi vine să cred că-l țin în mână...prețioasa armă. Simt energie negativă dintr-o parte, parcă ar țipa cineva după mine, era caserița care se ruga de 2 minute de mine să dau o semnatură și să fac loc pentru urmatorul. Zis și făcut, semnat și plecat. De nerăbdare iau un taxi spre casă, deschid ușa, o trântesc, haina o arunc spre cuier și ajunge pe jos, încălțările...lăsăm încălțările, intru în birou, pun pachetul pe masă și mă așez pe scaun, ușor...tic-tac...tic-tac, mă uit la ceas și-ncerc să-l opresc din priviri, este ora 11.11...tic-tac...tic-tac, întind mâna să întorc ceasul și observ că acum este 12.12, cum a trecut timpul în halul asta? Nu contează...trag de mâna fundei și întreg trupul se dezbracă în fața mea.

Cutia albastră cu dungi sidefii îmi distrage privirea de la orice alt lucru care aș încerca să-l privesc, dar îmi pare rău? nici vorbă...ridic ușor capacul sicriului rece și-l văd cum stă acolo, nestingherit, neatins, nefolosit, nezgâriat, ne...nimic. Tic-tac...tic-tac, sunetul mă omoară așa că îl voi lăsa fără puls, scoțându-i inima...ciudat este că la mine între degete nu mai bate, dar, tot răul spre bine nu? Liniște și pace, static si repaus, echilibrul perfect.

Suspansul îmi zgârie clopotul, așa că trag repede o victimă albă și apuc arma cu poftă folosind ambele mâini. Îl întorc pe toate părțile, îl miros, îl privesc de aproape...e...mirific, arma perfectă pentru a face victima să sângereze albastru la nesfârșit, pentru o eternitate, de sus până jos, de pe-o parte pe alta. Ridic arma până în dreptul ochilor mei și îi scot casca de protecție pentru a-i consuma capul, să-i privesc lichidul ideilor cum țâșnesc din el până urlă de singuratate.

În sfârșit sunt pregătit, după atâta timp, după atâta așteptare...sunt gata. Pun vârful suliței pe hârtie și încep să zgârii ușor pielea victimei. La început nu apar decât mici cicatrici, dar în scurt timp și cu o hotărâre mai mare, râurile au început să curgă...șiroaie învolburate...reci, întocmai unei vițe nobile. Rănile devin calde și din ce în ce mai adânci, sângele albastru devine curcubeu de sentimente în timp ce vârful suliței se încinge și devine mai fierbinete...mai fierbinte..sângele clocotește, rănile se întețesc, victima stă neputincioasă în baia de sentimente, dar nu poate fugi, nu poate țipa...nu poate...nu poate.

Victima acum este martir, sângele-i uscat a devenit legendă și sentimentele-i mit, dar lumile prezente în ea sunt razboaie câștigate, războaie pierdute, războaie cu multe victime, mulți martiri, multe legende, multe mituri...toate conduse de un general puternic și arma sa...Stiloul.