când tălpile arzând, absorb avid răcoarea nesănătoasă a gresiei,
când fiecare pas accentuează o îndepărtare, iar universul se închide încet în tine ca-ntr-un înecat, sinucigaș
când mintea distorsionează reflecții banale, proiectându-le pe ecranul interior al ochilor și ca-ntr-un carusel, amețitor un cerc se-nchide cu același tu coborând treptele, picioarele dorind avid răcoarea gresiei,
când trupul acceptă cu tandrețe abandonul și orice expirație e clipă din ziua înghițită,
când , după stingerea luminii de veghe, timpul alunecă în întuneric ca-ntr-o spirală a nimicului din care nici măcar nu te sustragi, căutând argumente
când ai crede că nimic și nimeni nu mai poate compensa un suflet obosit
și dând din umeri, accepți simplitatea durerii ce-ți zvâcnește în creier
atunci
se-ntâmplă ca sunetul unui câine care latră în noapte,
acompaniat sporadic de cântecul broaștelor,
felul în care mâna alunecă sub pernă căutând răcoarea,
gestul de a te întoarce pe burtă, cu două degete controlând(un tic) pulsul inimii,
dorința de a te ști învins și satisfacția că e nedureros,
să fie de ajuns.


absorb iluziile sunetelor unor pași trecând prin fața ferestrei,
a sertarelor trase în bucătărie
clinchetul veselei, țipătul bufniței din nucul cu două trunchiuri, sforăitul tatei din dormitorul mic, bâzâiul unui țânțar și saltul Pisilicii, dulapul mare din cireș în care se oglindește neonul din stradă, mirosul lenjeriei, icoana și vocea înceată a mamei fredonându-și melancolia

e incredibil cum din acest nimic în care mă afund, mă trec fiori realizând cum crește în mine certitudinea că aici e acasă.